În centrul lumii e un felinar, sunt câteva mese și niște scaune legate cu lanțuri
Toate drumurile noastre, în cele din urmă, duc acolo
O să îmi așez capul pe umărul tău chiar și când din tine nu-mi va mai rămâne din tine decât mirosul teilor
O să îmi spun că ești plecat prin împrejurimi
Că te-ai rătăcit pe străzi, printre oameni fără chip, căutând țigări
Că ești într-un tren dintr-o realitate paralelă
Sau că ai douăzeci de ani, vântul îți aruncă părul în față
Alergi pe o plajă înghețată, mă strigi
Te aud, în timp ce îmi târăsc umbra pe nisipul altei plăji, însorite
Îmi spun că avem amândoi șaisprezece ani și umblăm noaptea pe străzi
îngânând versuri tragice
Îmi spun că mai e puțin și se crapă de ziuă
Sunt în patul bunicii
În lumina zorilor văd totul limpede
Uneori mi se întâmpla să-ți surprind un gest printre pleoapele mijite
Știam de fiecare dată când îți bate inima de frică sau de exaltare
Știam cine ești
Ți-am simțit mirosul
Am încercat să îl produc eu, prin eprubete, l-am căutat cu disperare în lume.
Nimic nu mă putea convinge să vreau altceva.
Îmi pare rău că nu ți-am spus cât ești de frumos
Îmi pare rău că la șaisprezece ani n-am știut pe ce drum să o apuc
M-am tot învârtit ca un titirez în jurul fantomei tale
În ultima vreme am tot încercat să îmi curăț de vocea de timbrul tău, cuvintele de accentul tău
Am vrut să mă lepăd de amprenta ta, să îmi curăț melancolia de mirosul tău
Dar îmi intrau tot mai adânc în piele
Cu cât mă străduiam mai tare.
Acum o să vii cu întunericul, cu frigul
Dă-mi-le mie, știu să mă lepăd de ele
O să vii ceva mai târziu
ceva mai înfrânt decât pot îndura
Nu-i nimic, o să fie bine
O să ne așezăm în tihnă la mesele acelui local închis.
O să aștept să scuipi toată durerea.
Ne putem întoarce în momentul în care îmi spui că până și cei ca noi merită o viață
Dacă tu ești un monstru atunci și eu sunt
Dacă tu ești pierdut atunci voi fi și eu, mă descurc
Nu mi-e frică de moarte
Nu mi-e frică de tribunalele oamenilor
Nu mi-e frică să fiu urâtă
O să fie bine
Ne putem întoarce în momentul în care nu știam nimic
În care ne amuzam de umbrele care foșneau vara pe tavan
În care ne țineam de mână prin pădurea aceluiași vis
Ne putem întoarce chiar mai demult, în era în care ne apăram cu bâtele de fiare
Și ne iubeam la lumina focului
Ne putem întâlni și în corpurile unor vietăți marine, de care nu știe nimeni.
Ne putem întoarce la vârsta când totul era crud și simplu, invincibil ca lumina verii.
Ronțăi un fir de iarbă și privești cerul cel nehotărât, care se tot luminează și întunecă.
Norii circulă cu viteză și se aliniază unul după altul ca niște corăbii.
Ne-am lăsat bicicletele lângă o bancă din apropiere.
Îmi spui un basm englezesc.
Vântul se joacă prin părul tău despletit.
Ochii tăi sunt ca ploaia, atunci când stă să cadă.
Pentru nimeni altul scena asta nu înseamnă nimic.
Lumea poate fi oricum. Suntem în ochiul furtunii.
În centrul lumii e întotdeauna liniște. Zarva orașului curge ca o un râu fermecat peste inimile noastre devenite una cu ceața, cu lumina amurgului, cu pupilele câinilor, singurii noștri martori.
Câinii văd tot. Nu le scapă nimic.
Gustul ratării, fumul țigărilor, privirile incandescente, tremurul buzelor
devin una cu zarva orașului
în centrul lumii
În fiecare dimineață măturătorii vin să curețe străzile
și fantomele noastre tot acolo sunt
le latră câinii
Poți prea bine să-ți lași și tu capul pe umăr meu.
Nu voi pleca de aici. Nu am unde.
Poți să îți tragi sufletul. Poți dormi. Poți dormi liniștit.
O să fie bine.