Viața mea e un scenariu-cocteil ideal, în măsura în care sunt în stare și mi se îngăduie să mi-l scriu singură - FFIR, 2022

În perioada 14 august - 4 septembrie 2022 a avut loc la Râșnov, Brașov, Codlea, Feldioara, Hărman, Vulcan, Crizbav și Felmer cea de-a XIV-a ediție a Festivalului de Film și Istorii Râșnov, care în acest an a cuprins proiecții de filme, spectacole de teatru, dezbateri și concerte, având ca temă generală "Granițe". Selecția oficială de documentare a inclus 12 pelicule, care au concurat pentru Premiul Publicului, Premiul Liceenilor și Premiul Juriului Profesionist.

Am stat de vorbă cu Irina-Margareta Nistor (cu cratimă, ca în franceză, după cum spune chiar ea), membră a Juriului Profesionist, critic de film, traducătoare, consultant artistic al festivalului și nu numai. Am vorbit despre preocupările multiple pe care aceasta le-a avut de-a lungul timpului, despre începuturile FFIR-ului și despre impactul acestuia, despre felul în care se realizează jurizarea filmelor documentare, despre tema generală de anul acesta - "granițe" și despre gusturile în materie de filme ale componentei tinere din FFIR, Juriul Liceenilor.

Teodora Ghica: Cum a început prietenia dumneavoastră cu Festivalul de Film și Istorii Râșnov?
Irina-Margareta Nistor: A fost un dublu început. Am aflat de Festival când încă nu-i zicea de Istorii, ci de Istorie. I-am luat un interviu telefonic, pentru emisiunea mea de la radio Vocea Filmelor, istoricului Nicu Pepene, care la început n-a fost prea cooperant, doar pentru ca mai apoi să devenim cei mai buni prieteni și să călătorim cu Regina Maria și poveștile Ei, inclusiv la Dublin, în Irlanda (ca să nu rămân cu oful din melodia de la Taxi). Ulterior, a ajuns doar imaginea mea filmată, prin Radu Rădescu, care mi-a cerut o mărturie despre Ștefan Iordache, ce se stinsese în 2008. Și, în sfârșit, i-am cunoscut pe Mihai și Voichița Dragomir, pe când încă n-o aveau pe Dodo, și m-am îndrăgostit de pensiunea Rem's, unde mă simt ca în vacanțele din copilărie. Răsfăț, nu glumă! Și mai ales întâlnirea cu Daniel Secărescu, fără de care n-aș putea să fiu vizibilă pe net, ceea ce e esențial mai nou, și care compensează lipsurile mele tehnice, fără leac.

T.G.: Având în vedere faptul că sunteți un membru al Juriului Profesionist de la FFIR, îmi puteți povesti puțin despre procesul de jurizare a filmelor?
I.-M.N.: Se văd filmele (12 de data aceasta), preferabil în sala de cinema Amza Pellea. Ca o paranteză, eu iau și notițe, ca să-mi justific alegerile. Chiar dacă pe o parte din filmele din competiție le știam, totuși, am preferat să le revăd și apoi am jurizat. Se face lista celor fără șanse și apoi constatăm care rămân și au mai multe voturi. În cazul ediției 2022 a fost unanimitate (în caz că nu, cer să se menționeze abținerea) și i-am propus un ex-aequo lui Mihai, pentru filmele În căutarea inginerului Dragomirescu al lui Dragoș Zămoșteanu (care între timp a luat premiu și la Târgu Mureș) și Moștenirea lui Massoud al lui Nicolas Jallot (care câștigase la Pessac, dar acest lucru nu ne-a influențat).

T.G.: Chiar dumneavoastră sunteți protagonista unui film documentar, Chuck Norris vs Communism. Ce presupune această inversare de roluri: pe de-o parte, cel din filmul documentar, în care luați parte la crearea efectivă a filmului, iar pe de altă parte, ipostaza de jurat, care presupune analizarea obiectivă a unor alte filme documentare?
I.-M.N.: La Chuck Norris vs Communism nu am participat la crearea efectivă, acesta a fost rolul exclusiv al regizoarei Ilinca Călugăreanu. Am dat doar interviuri și i-am intermediat întâlnirea cu Inginerul Zamfir, boss-ul afacerii cu casete, și m-am bucurat că a acceptat să-l facă fără încrâncenare, cu umor și ironie fină. Inversarea de roluri presupune să fii subiectiv-obiectiv în ambele cazuri, din dragoste pentru publicul-cinefil-exigent, care îl va vedea sau pentru cei care mă vor citi sau asculta.

T.G.: Uneori filmele documentare reușesc să spargă bariera publicului restrâns și să atragă atenția unui public mai larg, cum a fost, de exemplu, filmul colectiv. Care credeți că este secretul unui astfel de film?
I.-M.N.: Nu socotesc că e cel mai bun exemplu colectiv. El a ajuns la jurii și jurați, mai puțin la public, comparativ cu România Neîmblânzită (nu cea Sălbatică), care ne-a făcut să ne reîndrăgostim de România, de drumeții și de natura cu care am fost binecuvântați, având ca bonus vocea intensă a lui Victor Rebengiuc sau a lui Mark Strong, în varianta în engleza, fascinând spectatori între 6 și 96 de ani. Sau personajul atașant din Lumea văzută de Ion B. (care a cucerit-o și pe Angelina Jolie).

T.G.: Pe lângă juriul profesionist, la FFIR există și Juriul tânăr, al Liceenilor. Cum interacționați cu acești tineri și cum reușiți să le oferiți perspectiva critică necesară jurizării, în condițiile în care, în mod evident, sunteți un model pentru tânăra generație pasionată de cinema?
I.-M.N.: Nu știu dacă sunt un model, dar încerc să-i molipsesc de patima pentru a 7-a artă. Îi îndemn să se scuture de superficialitate, să vadă la cinema tot ce rulează și să învețe să observe detaliile vieții reale sau de pe ecran. În plus, le dau ghes să n-aibă emoții și să-mi pună, fără teamă, orice întrebare, sperând la rându-mi, că voi fi în stare să le răspund.

T.G.: Cum vedeți profilul tânărului spectator în România? Considerați că interesele și preocupările tinerilor sunt suficient reprezentate și abordate?
I.-M.N.: În filmele românești mai greu, pentru că nu au personaje cu care să se identifice. Cred că tinerii preferă oricum peliculele de groază/horror, ceea ce local nu ne-a prea ieșit, nici măcar cu Dracula și alți moroi. În fine, mai sunt și băieții care vor filme cu mașini și avioane, care sunt costisitoare si presupun fonduri serioase.

T.G.: Prin ce credeți că se distinge FFIR de celelalte festivaluri de film documentar din țară? Care considerați că este marca sa specifică și care este contribuția sa esențială în circuitul festivalier românesc?
I.-M.N.: Întâi de toate, pentru că există un subtitlu, pe care îl respectă în selecții, în concurs, în proiecții și în conferințele care au loc cu prezența unor personalități universitare și diplomatice, români și străini deopotrivă. Plus că, mai nou, s-au extins și în locuri foarte puțin cunoscute, inclusiv cu cine-concerte. Mai mult, în ediția de anul acesta, s-a mers la localnicii primitori, acei oameni cu povești care ar fi meritat măcar niște scurtmetraje. Și să nu uităm producerea documentarului Doi ani prea devreme, despre revolta de la Brașov din 1987, care a ajuns și la Londra, iar mai departe va călători și prin scoli. De asemenea, sunt și filmele despre Familia Regală a României, precum pelicula Regele Mihai, drumul către casă, care a luat premiul publicului la FFIR 2022. Votanți cunoscători, după 14 ani de experiență!

T.G.: Tema de anul acesta a festivalului a fost "Granițe". Despre ce granițe putem vorbi în ceea ce privește filmul? Cum trebuie să ne raportăm în prezent la ideea de graniță?
I.-M.N.: Drept ceva pe cale de dispariție! La filme sunt poate, cele lingvistice, dar sunt utile, pentru că prin subtitrări mai prindem cuvinte din alte limbi, mai rare, până să vorbim Esperanto, preferata Reginei noastre Elisabeta: Carmen Sylva.

T.G.: Atât de-a lungul întregii cariere, cât și în FFIR, ați avut diverse preocupări: ați fost translator, ați dublat filme, sunteți critic de film, nu ratați niciun mare festival, aveți chiar o emisiune dedicată Filmului, ați înființat Festivalul de Psihanaliză și Film. În ceea ce privește FFIR-ul, ați fost jurat pentru competiția de documentare, ați avut spectacole-lectură, ați moderat dezbateri, ați prezentat filme. Care este secretul acestei extraordinare deschideri?
I.-M.N.: Translator, ca și tălmaci, sunt cuvinte denigratoare, pe care le foloseau comuniștii complexați, cu 4 clase, care habar n-aveau de vreo limbă străină, cel mult ceva rusă sovietică. Prefer traducător sau interpret (ideal chiar, pentru că traduc cărți, piese de teatru sau vreun script, comentez festivaluri sau proiecții, fac și câte o simultană ca la Oscarurile 2022, de la Pro, și mai și predau lecții de cinema, mai și joc uneori în filme, spectacole sau reclame).
Secretul e secret! Dar l-aș putea traduce: mă plictisesc ușor și trebuie să fac mereu altceva. Viața mea e un scenariu-cocteil ideal, în măsura în care sunt în stare și mi se îngăduie să mi-l scriu singură.