La festivalul Theater Networking Talents (TNT), de la începutul verii lui 2022, Cosmin Brehuță a fost din nou prezent, ca și la ediția precedentă, atent să vadă nume noi de regizori, dornic să-i invite să lucreze cu trupa Teatrului Elvira Godeanu. Bucuros a acceptat să ne rupem două ceasuri dintr-o dimineață de festival și să stăm de vorbă în liniște, pe o bancă într-un parc.
A trecut vara, am transcris cu întârziere acest interviu, ne-am revăzut la începutul acestei noi stagiuni. Din nou el a fost pe scenă, în basmul care se adresează și adulților, creat de Radu Botar, Toboșarul. Fascinanta desfășurare de talente actoricești, o dovadă suplimentară despre creșterea acestei trupe. Apoi despre capacitatea de a mobiliza numeroși artiști într-o creație de anvergură, vizibil dedicată tinerei generații. Tineri artiști ai locului, crescând împreună printr-un proiect bine gândit. Și iată mai jos ce-am discutat astă vară.
Marius Dobrin: Cred că prima dată v-am văzut în postura de actor, pe scenă, la a doua reprezentație cu Amplexus, spectacol scris și regizat de Andrei Măjeri. Dar, totodată, am limpede imaginea dumneavoastră, la intrarea în Teatrul Elvira Godeanu, o siluetă delicată, cu zâmbet prietenos, întâmpinându-ne, de fiecare dată atent, pe cei care calcă pragul teatrului. Pe harta mea cu oameni și locuri, sunteți reperul de la Târgu Jiu.
Cosmin Brehuță: Sunt născut în Constanța. În 1995 ne-am mutat la Ovidiu, la casă. Crescut până la 5 ani jumate în Bucovina. La bunicii materni. Apoi mutat la Constanța ca să mă urbanizez.
M.D.: Mă gândeam că Bucovina are aura stagiului austriac...
C.B.: Așa cum e Gorjul pentru olteni. Ei sunt altfel. Gorjenii sunt bătăioși până-n pânzele albe.
M.D.: Marea nu vă lipsește?
C.B.: Când plec acasă - acum ca s-o mai văd doar pe mama -, prima dată, chiar dacă trec prin Ovidiu, mă duc pe malul mării și abia apoi mă întorc la mama. E o necesitate aproape fiziologică. Am avut ocazia, în perioada facultății, să fiu găzduit de profesoara mea, Diana Cheregi, în camera copilului ei cel mare, care se mutase de mulți ani la București. Așa că am văzut marea în fiecare zi. Altfel. E ceva fascinant. Și să mă bucur de ea în fiecare zi.
Mai ales că făceam cursurile - în special anul III și anul IV- pe strada Karatzali, acolo unde este acum teatrul Căluțul de Mare (teatrul Elpis). Cursurile anilor I și II se făceau la Teatrul Ovidius, care s-a desființat, acum fiind Teatrul de Operă și Balet Oleg Danovschi. Chiar dacă sunt născut în Constanța, în fiecare zi mă bucuram de peisaj. Sublim este să fii la mare iarna. Mi-e greu să traduc în cuvinte ce sentimente-mi provoacă.
M.D.: Am avut șansa asta! Cum a zis Dragoș Buhagiar, la Gala UNITER: "cine știe numai marea și nu știe muntele, nu e complet". Sunteți într-o poziție fericită, acum având muntele aproape.
C.B.: Sunt foarte pasionat de munți. Ce-i drept, în ultimii cinci ani n-am prea mai avut ocazia să mă bucur de ieșiri...
M.D.: N-a mai fost timp.
C.B.: Nuu... Până atunci, mai ales până să se nască ambii copii, eram cu bicicletele peste tot. Ture de Meridionali, partea de Sud a țării, peste tot am mers cu pedalele, împreună cu Mădălina [Ciobănuc, n.m.], soția mea.
M.D.: Veți relua când cresc copiii.
C.B.: Deja am început, cu trasee mai scurte.
M.D.: Când am făcut cercetarea pentru a scrie o cronică la Cele două orfeline am descoperit că ați jucat la Satu Mare. Satu Mare? Alt colț de țară!
C.B.: Satu Mare a fost o experiență unică. Trebuie să spun, mai întâi, că, fiind între primele promoții ale Universității Ovidius Constanța, acreditarea, diploma, țineau de UNATC și veneau profesori asociați de acolo: doamna Popovici, Adrian Pintea, Adrian Titieni, Florin Zamfirescu, Valeria Sitaru - am avut ocazia să facem schimb de experiență cu colegii omologi de la București și realizam cât de norocoși eram noi, cei de la Constanța, pentru că din 12 am rămas 6 și s-a lucrat cu noi foarte intens. M-am speriat când am văzut la București ce înseamnă legea selecției naturale. Sunt recunoscător că am absolvit la Constanța și am avut parte și de profesori de la București.
Profesoara noastră a organizat acea Bursă a studenților, care se făcea pe vremuri la Cassandra, și a chemat directori de teatre din țară - acolo unde cunoștea directori, regizori. Teatrul din Constanța căpătase numele de Național și directoare era Beatrice Rancea. Ea a venit. De la Bacău, Gabriel Duțu, de la Satu Mare, Andrei Mihalache cu Gelu Badea, Mihai Mălaimare de la Masca. La final de licență, grad de ocupare, de distribuție a studenților, sută la sută! E drept, eram și puțini. Trei ne-am dus la Satu Mare, doi la Masca și unul la Bacău.
Așa am ajuns la Satu Mare. Eram angajat la Teatrul Național (cum se numea atunci), mi-am dat demisia și-am plecat la Satu Mare. Am jucat în ultimele spectacole - spun cu tristețe -, respectiv Îndrăgostiții din Ancona la Teatrul Fantasio și D'ale carnavalului la Teatrul Ovidius.
M.D.: Pare ciudat, acum, să fii angajat și, totuși, să pleci.
C.B.: Da, pentru că nu mi s-a părut sănătos ceea ce se întâmpla atunci. Un oraș mare, cu o cultură și o istorie impresionante, cu sentimentul de acasă - pe de altă parte îmi doream și să evadez. Am vrut, împreună cu Mădălina - drept dovadă că și la Gala HOP, la care am participat în ultimul an de facultate-, am vrut sa vedem ce s-a ales de noi în patru ani de școală. Mi-aduc aminte că ne-am apucat să lucrăm un text de Matei Vișniec, Țara lui Gufy, am selectat câteva momente cu personajele Rob de Rouă și Iola, și nu le-am lăsat pe profesoare nicio clipă să arunce un ochi din exterior. Pentru că am vrut să vedem ce putem face pe cont propriu, cu propriile puteri. Și ne-am dus la Gală. N-a fost rău. Mi-aduc aminte că în juriu era domnul Ștefan Iordache și i-a plăcut de noi. Doamna Aura Corbeanu ne-a spus că am fost la un pas de a câștiga premiul. A contat mai puțin. Pentru noi era important că i-a plăcut maestrului evoluția noastră.
Ăsta e și motivul pentru care am plecat la Satu Mare: să evadăm dintr-o lume pe care aveam impresia că o cunoaștem și să ne luăm viața în mâini și să ne făurim propriul drum.
M.D.: În colțul opus al țării. Mai departe nu se putea.
C.B.: Am luat trenul. În gară, profesoara noastră ne-a zis, la toți trei - eram eu, Mădălina și Alina -, "Ei, acuma dacă vă aveam studenți în anul întâi, ce actori făceam din voi!". Am plâns toți trei până pe la Brașov. Ne întrebam: "Oare ce-a vrut să spună? Oare chiar așa de proști suntem? Dar de ce ne lasă să plecăm, să ne facem de râs?"
De câțiva ani buni am înțeles de ce ne-a zis ce ne-a zis. Și-mi pare rău că nu-i mai pot mulțumi. Pentru că așa este, niciodată nu e gata. În momentul în care ai impresia că te-ai desăvârșit, ești terminat. Acuma, dac-am fi studenți, ce actori ar ieși din noi! E valabil și azi.
M.D.: V-ați revăzut?
C.B.: Da, am și jucat împreună, pentru că doamna Beatrice Rancea și domnul Bogdan Caragea m-au chemat să-mi reiau partiturile, chiar ultimul rol - John Worthing - jucat la teatrul din Constanța, din Bună seara, domnule Wilde. În cadrul stagiunii estivale, pe scena de la Casino, am jucat împreună. Ea juca Lady Bracknell, era mătușa "mea". Și au fost foarte plăcute aceste revederi.
M.D.: Acum înțeleg mai bine gestul prin care ați invitat la teatrul din Târgu Jiu un tânăr regizor, în urma vizionărilor de la festivalul craiovean TNT (Slava Sambriș, regizorul de atunci al spectacolului Revizorul). Ați întors un gest, mai bine zis ați dus mai departe un gest de generozitate, de încredere în tineri.
C.B.: Am fost fascinat, acum trei ani, și cred ca am fost primul director de teatru care am mers peste el, ca să-l invit să colaboreze, și azi mă bucur să-mi fie coleg. Din punctul meu de vedere este un regizor de mare perspectivă.
M.D.: Cum e cu distanțele astea... De la Constanța la Satu Mare... acum, iată, de la Chișinău, de unde este Slava Sambriș, la Târgu Jiu. Europa e la Târgu Jiu, prin oamenii ei.
C.B.: Și ai festivalului de la Craiova...
M.D.: Așa-i, totdeauna e implicarea mai multor oameni. Vreau să revenim puțin la Gorj. Am văzut o declarație pe care ați dat-o la un post TV: "Gorjul este un rezervor de talente în actorie".
C.B.: Prin prisma domnului Marian Negrescu, a domnului Ion Cepoi și a domnului Ion Alexandrescu, care a făcut să apară în cadrul învățământului preuniversitar această secție de artă dramatică în liceele vocaționale - de la Târgu Jiu a pornit acest imbold legislativ -, s-a dezvoltat un fenomen social prin festivalul de teatru pentru elevi Constantin Stanciovici Brănișteanu.
Actorii teatrului s-au dus în licee - și se duc în continuare -, lucrează, au format trupe și dezvoltă, șlefuiesc caractere, descoperă talente. Iată, azi, unii fiindu-ne colegi, alții - poate părea mult - sunt deja consacrați sau, cel puțin, se știe despre ei destul de bine, cum e cazul lui Andrei Măjeri, cum e cazul lui Petre Ancuța, actor al Teatrului Național București, un foarte bun compozitor de muzică de teatru, apoi Radu Tudosie, Amelia Toaxen, Alin Stanciu, Laura Vlădoiu și mulți, mulți alții. Avem niște evidențe, le-am cam pierdut șirul. E un rezervor de talente, pentru că nu mi-a fost dat, având ocazia să lucrez, și la Constanța și la Satu Mare, cu trupele de elevi - mi-a plăcut totdeauna să fac acest lucru- să mai întâlnesc, ca-n Târgu Jiu, atâta talent pe metrul pătrat. Poate să fie, dacă pot spune așa, o marfă de export. Acest fenomen s-a dezvoltat de la an la an. Acesta e și motivul pentru care, în primul an de mandat, a fost între primele obiective pe care le-am îndeplinit. Chiar și în timpul pandemiei, nu ne-am lăsat, am lucrat online. Tot timpul am încercat să avem un juriu mai bun, mai aproape de elevi. N-o să uit întâlnirea din anul 2020 când, în plină pandemie, am încercat să facem o stagiune estivală la Grădina de Vară din Târgu Jiu și-i aveam în juriu pe Horațiu Mălăele, pe Ion Parhon -pentru că s-a propus și o secție de scriere creativă -, Mălina Andrei - pentru că s-a dezvoltat și o secție de exprimare non-verbală. Maestrul Mălăele a venit și le-a înmânat premiile, le-a făcut o surpriză extraordinară. Acei copii, astăzi, în această perioadă, se pregătesc de admitere. E, aș putea spune, aproape un perpetuum mobile. Am exploatat acest aspect pentru că toată lucrarea de management, care a câștigat acum 5 ani concursul, pe asta s-a bazat, pe a aduce acasă și a consolida resursa locală. E din belșug. Din mai multe puncte de vedere. Pe lângă faptul că acei oameni sunt acasă - și de multe ori mă gândesc la mine, cât de bine mi-ar fi să fiu acasă, aproape de părinți, de spațiul în care am crescut și am repere. Apoi e și un interes pur economic, nefiind nevoit să asigur cazare. Se creează un confort psihic și o stabilitate pe termen lung a trupei. Mă bucur că acei foști elevi astăzi ne sunt colegi. Cei care s-au pliat pe trupă, care au empatizat cu energia grupului - pentru că nu toți au simțit că aici e locul lor. Au fost cazuri care au venit, au văzut, au plecat. Dar, una peste alta, partea cea mai grea, acum, este că, fiind atât de mulți, posturile fiind blocate deja, e destul de greu să mai oferi stabilitate. Cel mai ușor e să dăm vina pe sistem. E greu să găsești soluții - fiind și zona greu accesibilă economic, pentru sponsorizări. Altfel, în plină pandemie am avut mare noroc cu sponsorii care ne-au susținut, municipalitatea neavând sursele de a ne ajuta. Comunitatea, oamenii de bine din zona economică, care nici ei nu erau pe un profit mare, ne-au ajutat să-i putem ține aproape pe acești tineri, până să putem înființa posturile și astăzi să fie angajați. Acești tineri pe care i-ați văzut în spectacolele noastre.
M.D.: Această grijă pentru actori asigură, într-un fel, și public. Aveți mereu sala plină.
C.B.: Da. Chiar nu facem față la tot ceea ce primim ca solicitări. Abia reușim - ținând cont că noi jucăm de luni până joi doar pentru abonații elevi -, sâmbătă și duminică pentru publicul matur, nu prea ne rămân nici zile de odihna foarte multe. Și nu apucăm să mergem în județ, unde suntem solicitați. Adică, teatrul din Târgu Jiu - și-mi asum ceea ce spun, pentru că am viziunea de ansamblu, ce înseamnă cererea și oferta în municipiu și în județ -, ar mai suporta liniștit încă o trupă. Ceea ce e îmbucurător. Repertoriul ultimilor ani a atras publicul și chiar dacă am fost acuzat, la un moment dat, că montăm prea multe premiere pentru copii și tineret, ne-am asumat acest lucru ținând seama exact de necesitățile din teren. Paradoxal este că, ajungând în situația de a conduce o instituție de cultură precum un teatru, teoretic ai avea ocazia de a-l face doar așa cum vezi tu. Nu ai cum. Pentru că trebuie să ții cont foarte mult de elementele din teren. Care îți pot contrazice propriile idealuri, propriile pasiuni. Aici e cel mai complicat, de găsit echilibrul între resursa umană, resursele financiare și cererea din teren. Fiind un teatru de repertoriu, e important să asiguri o paletă foarte largă de evenimente și de manifestări, de genuri teatrale pentru a putea ajunge la toate categoriile de spectatori.
M.D.: Mă impresionează aceste patru zile pe săptămână pentru abonați.
C.B.: Închipuiți-va că în non-pandemie aveam 2.300-2.400 de abonați doar din partea liceenilor. Am dezvoltat și zona elevilor de gimnaziu și apoi e publicul format din copii de grădiniță și ciclu primar.
M.D.: E un efort din partea trupei.
C.B.: Sunt actori care joacă peste 100-120 de spectacole pe an. Ceea ce este enorm. Și spectacole diferite. Multe titluri.
M.D.: E de studiat ce se întâmplă cu acest public școlar. Cât din el rămâne mai departe?
C.B.: El rămâne. Aici mi s-a părut cel mai interesant și am constatat prin apropierea de elevii din trupele de teatru. Cei care-și fac abonamente n-o fac pentru că sunt aduși cu arcanul sau momiți. Am căutat să selectăm strict publicul doritor, pe cei care într-adevăr vor să descopere teatrul. În mare măsură zic c-am reușit. Fidelizarea lor rămâne pentru că, odată ce s-au infestat cu acest microb al teatrului, el rămâne. Am avut parte de zeci de mărturii din partea foștilor elevi cu care m-am întâlnit. Care mi-au spus că veneau la un proiect cam mare, pentru puterea lor de înțelegere, dar ceva îi fascina. "Nu înțeleg nimic, dar ceva mă face să vin și a doua oară". Acest lucru mi-a fost spus după Escurial, de Michel de Ghelderode, pus în scenă de Ovidiu Caița, care nu-i pentru elevi de clasa a noua, a zecea. Nu înțelegeau mare lucru, dar erau acolo. Și era fascinant. Majoritatea elevilor buni pleacă din Târgu Jiu. Se duc în centrele mari. Sau pleacă în străinătate. Dar rămân spectatori fideli, frecventează teatrul în continuare. Și ne împărtășesc bucuria spectacolelor pe care le văd în alte părți. Pregătim și spectatori pentru export.
M.D.: Atracția asta va fi mereu, Londra va fi totdeauna mai mare decât Gorjul.
C.B.: Doar dacă această politică de a aduce înapoi valorile și de a le asigura...
M.D.: Dar și cazul lui Horațiu Mălăele care strălucește în altă parte și întoarce asupra locului natal din acea strălucire... Am văzut recent Dorian Grey, în regia lui Radu Tudosie, și am descoperit scriitura Anei Cucu Popescu. Iată că și în scris Gorjul are talente.
C.B.: Ea este noua noastră colegă.
M.D.: Paleta creativității include și muzica. Mi-a plăcut seria de colinde pe care le-ați înregistrat de Crăciun. Diverse forme muzicale, unele sofisticate. Aveți talente muzicale. Remarcasem de la Amplexus, unde cântecele grupului ABBA au sunat foarte frumos.
C.B.: A fost live! Mulți credeau că e bandă. Nu se gândeau că noi putem face așa ceva. A fost frustrant, dar și îmbucurător. Iar Cazul Tudor Vladimirescu a fost impresionant. Alături de trupa Bucium.
La partea de selecție am avut multe discuții cu regizorul Gavril Piinte. Aveam diverse propuneri. Mă gândeam la Celelalte cuvinte, la Subcarpați, la Nicu Alifantis. Lui Gavril i-a fost recomandată această trupă. Am îmbrățișat ideea, pentru că mă 'supun' regizorului, totdeauna, și mă bucur că a fost așa, pentru că muzica pe care a compus-o Andi Dumitrescu, pe versurile lui Lucian Vasilescu, este extraordinară și am și făcut imprudența să-i spun că a compus mai frumos pentru noi decât pentru ei. Dincolo de subiectivitatea perspectivei mele, mă emoționează de câte ori o ascult. Mi-e greu s-o cânt și mă bucur că am avut de jucat un personaj negativ, să-i spun așa, pentru că dacă eram de partea cealaltă a baricadei, îmi era teamă că nu le pot cânta. Mă podidește plânsul și nu mai pot controla vocea.
M.D.: Ați jucat în Bună seara domnule Wilde, în Cele două orfeline. A fost un timp al musicalului, gândind că tot cam atunci s-au montat Orfelinele și la Craiova. Era muzica lui Mălineanu...
C.B.: La Satu Mare, Cele două orfeline s-a produs pe muzica lui Glad Berindei. Versiunea Mălineanu mi-a propus-o Andrei Majeri, dar nu știu dacă se va putea materializa.
M.D.: Acum, de ceva vreme, Răzvan Mazilu montează musical-uri, a luat și premiul UNITER. Iar Naționalul clujean, prin Ada Milea, are o suită din acest gen. Întorcându-ne la Cazul Tudor Vladimirescu, e de o anvergură mai mare decât a tuturor.
C.B.: Niciun teatru nu poate asigura, de unul singur, necesarul pentru acest spectacol.
Oradea a avut și are producții foarte puternice (Scripcarul pe acoperiș, Opera de trei parale). Acolo, Daniel Vulcu a cultivat foarte bine acest gen. Unde a existat posibilitatea de colaborare, cum am făcut și noi, cu ansamblul folcloric, pentru a avea infuzie de oameni dedicați muzicii, poți dezvolta spectacole mai ample. E un segment pe care, dacă ar trebui să-l faci ca pe Broadway, trebuie să apelezi la artiști din mai multe instituții, pe proiect. În Cluj, în București e ușor să aduci colaboratori.
M.D.: Am inventariat producții din țară, dar de anvergura Cazului Tudor chiar nu mai există. O producție care s-a dovedit a fi apreciată. Cu premii și nominalizări.
C.B.: Pentru noi a însemnat mult această primă nominalizare la UNITER. Prin acest aspect, faptul că teatrul a mai urcat o treaptă, în evoluția sa, am câștigat. Ceea ce poate să ne deschidă apetitul și să ne oblige ca de acum încolo să mergem mai departe.
M.D.: Prin înregistrarea radio s-a evidențiat valoarea vocilor actorilor din Târgu Jiu. Acum publicul din toată țara a avut prilejul să asculte.
C.B.: Mihai Rădulea a luat un premiu pentru debut la teatrul radiofonic. E mare lucru! Practic, toată trupa a debutat în această nouă meserie, aș zice. Și asta prin cel mai important regizor de teatru radiofonic, Gavriil Pinte, și a fost o experiență pe care cu siguranță n-o vom uita niciodată. Acolo sunt alte legi. Ne-am bucurat atât de mult, în acele trei zile de imprimări, ne-am depășit pe noi. Ascultând premiera radiofonică, nu-mi venea să cred că suntem, noi. E fascinant cât de importante sunt întâlnirile, în teatru. Te poți schimba, poți evolua în funcție de omul care este la timonă. Pentru asta nu pot să fiu decât recunoscător. Dincolo de toate greutățile prin care am trecut cu acest proiect.
M.D.: Cum ați ales locul? De ce insula?
C.B.: Ideea s-a născut cu un an înainte de premieră. Noi cam atunci ne-am apucat de lucru. La solicitarea ordonatorului de credite. Domnul primar ne-a rugat să facem un proiect care să marcheze bicentenarul. Dacă nu la Târgu Jiu, atunci unde? Pe această cale trebuie sa-i mulțumesc pentru sprijin, pentru că am reușit nu doar - cum se obișnuiește-să bifăm un moment, ci am vrut să creăm un spectacol care, poate nu ca - păstrând proporția - Faust de la Sibiu, să poată fi un vector care să atragă turiști, care să-i facă pe oamenii care trec prin Târgu Jiu să caute și acest reper. Veniți să vadă operele lui Brâncuși, să poată rămâne să vadă unul-două spectacole ale teatrului nostru. Plus împrejurimile acestui Gorj minunat. Am reușit să unim în jurul acestei idei întreaga comunitate. Pentru că indiferent de culoare politică, de apartenență socială, am primit ajutor din partea, cred, a majorității sau a celor mai importante instituții din Gorj. Instituțiile aflate in subordinea Consiliului Local și a Primăriei Municipiului Târgu Jiu (Edilitara, Poliția Locală, Serviciul de Gospodărire Comunală...) Instituția prefectului, Consiliul Județean, -și nu mă refer neapărat la fonduri, cât la resursă umană - ISU, Salvamont, Apele Române, Hidroelectrica, Ansamblul profesionist Doina Gorjului, Complexul Energetic Oltenia. Toți ne-am adunat în jurul acestei idei și-am slujit-o. Datorită lor am reușit să facem ceea ce-am făcut. Altfel, n-am fi avut această posibilitate. Propunerea lui Gavriil și întrunirile pe care le-am avut cu domnul primar au fost cât se poate de interesante, mai ales când a spus că vrea să facă o operă rock. Deja începea să ne dea cu virgulă. Tudor Vladimirescu și operă rock? Am apelat la consultanță istorică din partea domnului profesor Dr. Gheorghe Gorun, un reputat istoric local, a fost o muncă titanică. Am ajuns la discuții cu trupa Bucium. Cam un an de zile s-a copt acest proiect. Primele repetiții le-am avut prin februarie, anul trecut [2021, n.m.] și din martie până în mai am căutat soluții să repetăm -eram în plină pandemie. O firmă particulară ne-a pus la dispoziție un salon de evenimente, pentru că nu încăpeam pe scena noastră. Până la urmă a fost și-un noroc: neputându-se organiza nunți, botezuri, am avut parte de un spațiu pe care ni l-a pus la dispoziție domnul Călin Lemnaru un om de bine al urbei noastre, care a sprijinit demersul nostru. Am putut să repetăm până a venit căldura și am mers pe locul ales. Am reușit să facem rost de gradene. Închirierea lor ne costa enorm de mult, dar pe acestea le-am adus de la primăria din Bălești, sponsorizați de Complexul Energetic Oltenia, care ne-a pus la dispoziție macara, tiruri care au cărat. Poliția ne-a ajutat cu accesul convoiului. A fost o desfășurare impresionantă de forțe. Și o muncă titanică, pe care am dus-o la bun sfârșit. Am avut și premieră la TVR2, duminică 10 iunie 2022. Pentru că am avut parte și de această colaborare cu Societatea Română de Televiziune și anul trecut, în 8, 9, 10 august 2021 s-a înregistrat. Așa că, poate, în 2022 vom fi nominalizați și la teatru TV.
M.D.: E important să înțelegem desfășurarea de forțe. Acum trebuie să se joace, mai departe. O ministagiune estivală. Apoi, pe insulă sunt și statui, lucrări din tabere de sculptură. Iar finalul spectacolului, cu protagoniștii alunecând pe Jiu, la lumina lunii... Spectatorul fiind condus pe mal de actori, de fapt de personajele istorice, spectatorul fiind integrat în istorie...
C.B.: Să mă întorc la alegerea locului. În 2020, prin mai, iunie, după discuția cu domnul primar, ne-am apucat să căutăm unde să jucăm Și ne-am plimbat prin tot Gorjul: ne-am dus la Padeș, la Țânțăreni, la Tismana, pe Dealul Târgului... Ne-am dus peste tot să găsim cel mai bun loc de spectacol și până la urmă regizorul a hotărât ca să fie pe malul Jiului. Ne-am dorit pe Heliport și să folosim și apa Jiului. Apoi, eram aproape. M-aș fi bucurat să apară și caii în spectacol - ne-am pregătit timp de șase luni-, dar s-a dovedit complicat la probele pe care le-am făcut. Mai ales că Gavriil n-a dorit sa fie doar o apariție zoologică, să trecem cu calul prin scenă. Erau anumite coregrafii, anumite scene se desfășurau călare, precum acea întâlnire a lui Tudor cu Ipsilanti. Ar fi avut o cu totul altă dimensiune. Din păcate, nu ne-am putut permite să apelăm la caii pregătiți special pentru așa ceva, iar cei pe care i-am găsit pe plan local nu erau obișnuiți cu asemenea lumini și sunete. Și pentru a evita posibile incidente, am renunțat la această idee.
M.D.: Marele merit al acestui spectacol, în opinia mea, este că scoate la lumină o tragedie pe care noi n-o valorificăm dramatic. Drama logodnicei lui Tudor este impresionantă. Drama lui, la vârsta aceea, îmbrăcând cămașa morții (cum spune versul) tocmai din acel impuls tragic. Logodnica lui Tudor este un reper moral. Ar merita imaginat un spectacol pentru scenă.
C.B.: Urmează. L-am rugat pe domnul Ion Cepoi, secretarul literar, ca pe baza scenariului radiofonic, ținând cont că urmează în finalul stagiunii estivale să lansăm și albumul audio cu muzica din spectacolul Cazul Tudor Vladimirescu, să aleagă anumite pasaje de legătură în cadrul unui concert al trupei Bucium. Închegând un alt spectacol pe care să-l putem include în abonamentele de anul acesta pentru publicul de liceeni. Măcar să rămână un crochiu. Am realizat că are atâta încărcătură dramatică din momentul în care am făcut prima lectură, în februarie 2021. Toți actorii în cerc, citindu-și fiecare replica, se auzea muzica, deja avea fior. Fără să facem nimic, fără mizanscenă. De aceea ar fi păcat să nu exploatăm până la capăt acest produs cultural. Să rămână un reper moral, de integritate.
M.D.: În sens muzical, ați continuat cu Exploratorul. Cum ați ajuns la Ada Milea?
C.B.: Oho, o curtam de mulți ani!
M.D.: E o viziune amplă de manager...
C.B.: Sunt trei ani de când am intrat în contact. Am invitat-o, fiind destul de sceptic vizavi de reacția pe care ar avea-o publicul față de acest gen de spectacol făcut de ea, față de muzica ei. Așa că am invitat-o mai întâi cu un concert. Primul an de pandemie, în vara lui 2020, am rămas profund surprins cât de multă lume îi cunoștea muzica și a cântat alături de ea și de Bobo Burlăcianu. Am prins curaj, încredere și am putut să discutăm despre un proiect. Ea a venit să vadă trupa - pe atunci repetam la un alt musical, Re-găsire, făcut de Radu Botar și de Mălina Andrei - și s-a speriat: "Vai, dar voi sunteți trupă de musical!" Ea nu era în elementul său de confort, văzându-ne calitățile, dacă pot spune așa. Chiar era un pic fâstâcită. S-a și văzut cum distribuția pe care și-a alcătuit-o la Exploratorul n-a fost cu aceia pe care toată lumea se aștepta să-i ia. Nu chiar pe cei mai muzicali. Ne-a surprins și unii au suferit. Am înțeles demersul său. Într-adevăr, cei care au o anumită formație în muzică acceptă mai greu să se lase ghidați spre un teren atât de aparte cum este cel al Adei Milea. Pentru a evita posibile confruntări, și-a făcut o distribuție specială. Și mă bucur că așa au avut o șansă mulți dintre colegii mei care nu se așteptau să intre.
M.D.: Am văzut ce a făcut la Naționalul clujean, în acea suită de spectacole...
C.B.: Sunt născuți să lucreze împreună, Ada Milea și trupa clujeană! Acolo e domnul Răileanu, e Anca Hanu! Ați văzut Scrisoarea pierdută? Am fost la prima repetiție generală - eram cu Exploratorul la festivalul de la Turda. Am rămas mut cum a putut să reducă la esențial, să-l aducă în contemporaneitate și să nu-l degradeze. Am văzut Caragiale! În viziunea Adei Milea, dar am simțit Caragiale până în măduva oaselor, într-o oră și 20 de minute. Cu o actriță - Diana Ioana Licu - impecabilă în rolul lui Zoe și cu Anca Hanu, pe care n-am recunoscut-o când a intrat în rolul lui Agamiță. O apariție de construcție fizică, de voce, impecabilă. Abia când a făcut câteva melisme specifice ei am recunoscut-o.
M.D.: Să vorbim și despre festival. De ce festival?
C.B.: Festivalul a fost continuarea unei tradiții pornite de fostul director. Se intitula Zilele Elvira Godeanu. Citind în istoria acestui teatru, scrisă de Ion Cepoi, am aflat că Valentin Silvestru a propus - el fiind ctitor al multor festivaluri - ca la Târgu Jiu să existe un festival dedicat excelenței feminine. Pe care l-am pus în practică acum trei ani. Un festival-concurs. A fost un pariu pe care, zic eu, în proporție de 80% l-am câștigat. Era pentru prima dată când în Târgu Jiu veneau nu doar trupe cu capete de afiș din București, așa cum era obișnuit publicul de aici, dar am vrut să le arăt concetățenilor că teatru de calitate se face în mai multe locuri din țară. Cred că azi putem vorbi de fiecare teatru care să aibă cel puțin un spectacol puternic, valoros. Mergând pe această nișă, îndrumat de domnul Parhon, care ne știa de mulți ani, avea reperul preferințelor locale, un foarte bun cunoscător al fenomenului, fiind invitat la majoritatea festivalurilor, a făcut o selecție cât se poate de riguroasă. Am avut parte de un juriu în care a fost prezent și Valer Dellakeza, alături de Alexa Visarion și de Irina Zlotea. A fost o prima ediție de bun augur. A urmat o întrerupere în acești ani de pandemie. În 2022, pentru că așa scrisesem în proiectul de management, a devenit festival internațional. Dedicat în continuare excelenței feminine, dar am considerat că nu e momentul oportun de a-l face concurs. Pentru a ne bucura de teatru dincolo de ceea ce înseamnă competiție. Acum avem nevoie de bucuria de a ne reîntâlni post-pandemie.
În 2022 a fost un pariu pentru că a fost o ediție cam lungă: 16 zile de festival, destul de greu de organizat. De gestionat pot să spun c-a fost mai ușor pentru că se intrase deja într-o rutină. Cu o echipă tânără și cu poftă de lucru, am reușit să răzbim cu toate evenimentele, cu toate trupele invitate din toate zonele geografice. Asezonate cu conferințe, lansări de carte - și aici vorbim de prezența domnului Matei Vișniec, a domnului George Banu, a lui Horațiu Malăele, expoziții, Gabriel Rusu și Nicu Alifantis. Apoi relația pe care am reușit s-o creăm cu Teatrul Național din Craiova, prin domnii Emil Boroghină și Ilarian Ștefănescu, care ne-au sprijinit în a aduce și la Târgu Jiu trupe de un anumit calibru internațional. Ajutorul pe care ni l-a oferit Matei Vișniec, prin propunerea spectacolului francezilor. Asta fiind o zonă cu ceva emoții, ținând cont că nu am prezentat, până acum, pe scena noastră teatru social. Și așa am mai trecut de o barieră. Acum poate că publicul e pregătit să primească și o producție a teatrului nostru. A mai fost clubul festivalului, unde am avut parte de concerte în fiecare seară. Ale artiștilor locali - Oana Marinescu și Marius Tiriplică, ori interpreți de jazz - apoi colegii sunetiști din teatru, care au devenit DJ în câteva seri tematice. Concerte Alifantis, Ocru, Adrian Naidin, Emeric Imre, Iris. În fiecare seară, publicul s-a putut bucura, după spectacolul văzut în sală ori în alte locuri, de întâlniri cu artiștii care au jucat pe scenă. S-au putut întâlni trupele între ele. În amfiteatrul din parcul lui Brâncuși. A fost o ediție de succes. Cu 16 zile de săli pline, chiar arhipline, când a trebuit să mai punem scaune. Cred că au fost peste 9.000 de spectatori, cât am contorizat împreună cu colegii mei. Poate primul mare eveniment, din acești cinci ani de mandat, care am simțit că a funcționat cursiv. A curs precum Jiul.
M.D.: O echipa sudată. Ați și ales bine momentul, în preajma zilelor orașului, când oamenii au fost doritori să vină.
C.B.: Am avut un pic de emoții pentru că în 2020, când s-a anulat ediția acelui an, exista riscul de a intra pe o nișă mult prea dedicată. Ar fi făcut deliciul cunoscătorilor de teatru, dar mi-era teamă că am fi pierdut publicul. Am păstrat baza selecției și am mers pe ideea de a simți că e sărbătoare. Spectacolul e pe înțelesul tuturor, dar nu lipsit de consistență. Au fost spectacole premiate UNITER. Asta ne-a unit într-un festival al artelor.
M.D.: La Târgu Jiu am avut ocazia de a vedea un spectacol marca Eugen Jebeleanu, produs la Piatra Neamț (Feminin). Sau pe cel al lui Andrei Măjeri, produs la Baia Mare (Dragă doamnă profesoară). Ce șansă pentru publicul unui oraș de a vedea spectacole venite de la sute de kilometri, pe care, altfel, nu ar reuși să le vadă. Pe de altă parte, Antonella Cornici sublinia necesitatea ca tinerii actori să fie văzuți de publicul altor orașe, să joace în mai multe teatre din țară. Ce va urma?
C.B.: Asta va trebui întrebat viitorul director. Sper să fie bine, Atâta tot. Va fi un nou concurs. Strict, după sufletul meu, eu n-aș fi candidat nici acum cinci ani. Cred că tot ce am avut de făcut, am făcut. E un semn, pentru mine, că trebuie să mă întorc la viața mea de actor. Poate să mă întorc la catedră, la Liceul de Arte, unde sunt titular, să mă întorc la familie, pe care am neglijat-o mult, să-mi reiau viața. Sper ca teatrul sa meargă mai departe, să valorifice o trupă eterogenă, lucru pentru care m-am luptat cel mai mult - suntem 28 de actori, ceea ce nu-i rău pentru un teatru de provincie -, care are aproape tot ce-i nevoie pentru majoritatea genurilor de spectacol, încât orice regizor, care ar vrea sa vină la Târgu Jiu, ar găsi o trupă profesionistă.
M.D.: La ora bilanțului, toate sunt așezate la locul lor, îmbunătățite. Viitorul poate fi abordat cu încredere. Dacă tot suntem la Târgu Jiu, ca la Coloană, fiecare se sprijină pe predecesor. Ați spus 'acasă' în raport cu mama. Dar 'acasă' e aici, unde e construcția.
Am văzut cum liceenii își doresc teatru, și asta e minunat. Inventariez, la final... Am văzut, la Dorian Grey, spectacolul creat de Radu Tudosie, că aveți și dramaturgie, prin Ana Cucu Popescu. Aveți de toate.
C.B.: Scenografie încă nu, dar s-ar putea sa avem de acum încolo.
M.D.: Cum reușește un actor să-și trăiască propria viață și să joace atâtea alte vieți? Să iese din acele povești și să-și trăiască propria viață?
C.B.: În ultimii cinci ani mi-am neglijat profesia de actor. Am jucat, m-am specializat în ceea ce privește înlocuirile, pentru că au fost colegi care s-au accidentat ori au avut probleme. Am înlocuit de la juni primi, cum este Vlad Fiu, până la Sorin Jurcă. Sper că fost cu succes, fără să deranjeze distribuțiile. Recunosc cu tristețe că nu am putut să pun în scenă întregul meu potențial. Nu am avut timpul necesar. N-am mai putut să fiu atent la mine. Intrările în scenă au fost ca niște pauze de la corvoada birocratică. Doar m-am bucurat de joc. Nu s-a mai întâmplat să nu dorm nopțile de gândurile personajului pentru că nu dormeam din pricina gândurilor managerului. Dar sper că voi reveni și va fi la întregul potențial. Trecerea dintr-o tipologie în alta, pentru unii dintre noi e mană cerească. E o libertate pentru că daca ne raportăm la rolul social pe care-l jucăm, pentru mulți dintre noi este îngrăditor ca mijloace de expresie pe care le avem latente în noi, dar pe care societatea nu le permite sau nu avem parte de educație care sa ne îndrume, să avem curajul de a le manifesta. Pentru cei care aleg din vocație această misie, e o formă de eliberare a arheilor ce zac în noi, de la dionisiac la apolinic sau invers. O căutare continuă și o bucurie perpetuă a descoperirii de noi fațete și valențe din noi. Important e să le descătușăm. E adevărat, și costă, atunci când te confrunți cu proprii tăi monștri. E dureros, de multe ori. E cu lacrimi și sânge, cu umilință. Dar, deși pare masochist, ne place să facem asta. Fiecare își știe propria motivație. De ce face asta? Ca să se arate sau ca să ofere. Ca să fie. Pur și simplu. În diferite forme de experiență a naturii umane.
Altfel, cum să fii rege, să fii scriitor, orice tipologie pe care o analizezi. Să nu o judeci, să o aperi. Asta am învățat în facultate, să nu judecăm. Nici în viață, pentru că mâine s-ar putea să jucăm pe acela. Și asta nu-i ușor.
M.D.: Ce rol v-ați dori?
C.B.: Eeee... Poate Cyrano.
Dialogul a avut loc într-o dimineață dintre cele ale festivalului Theater Networkink Talents (iunie 2022), organizat de Teatrul Național din Craiova, la finele căruia premiile au constat în invitarea unor proaspăt regizori să monteze în teatre din țară. Cosmin Brehuță s-a întors la Târgu Jiu cu propunerea, către viitoarea conducere, de a-i invita pe Cosmin Panaite și Petro Ionescu.