Ioana Petcu: Care au fost principalele idei urmărite prin revizitarea scenică a celor doi poeți naționali, Mihai Eminescu și Adam Mickiewicz?
Tanja Miletić Oručević: Vorbind din perspectiva regizorului, aș spune că ne-am propus să-i aducem pe amândoi sub egida Institutului "Adam Mickiewicz" care sărbătorește în acest an debutul scriitorului, un volum de poezii din 1822 considerat a fi începutul Romantismului în Polonia. Se organizează o serie de evenimente internaționale care includ opera poetului. L-am ales pe Mihai Eminescu alături de Mickiewicz dat fiind că pentru noi era important nu doar să vorbim despre miturile noastre, ci mai curând de a-i contextualiza în curentul romantic european. Ne-am dorit să privim un romantic din ultima perioadă a mișcării, cum e Eminescu, spre a avea un unghi mai larg de analiză. Și în Polonia când abordăm subiecte ce au la bază astfel de nume cu impact istoric, evident că vor fi unii sătui - poate mai ales școlarii care trebuie să-i citească poeziile. Am urmărit să-i plasăm pe cei doi scriitori în afara contextului mitului național, încercând să-i înțelegem din perspectiva contemporană. Să-i dăm jos din vârful monumentului.
Radu Ghilaș: Proiectul a început cu ceva timp în urmă și, poate la fel de grea ca și munca de pregătire spectacolului, a fost și pre-producția, adică conceptul proiectului și scrierea lui. În etapa aceasta premergătoare au lucrat colega noastră, Silvia Ghilaș (care este și coordonatorul proiectului în România) și Tanja Miletić Oručević. Proiectul a obținut finanțare, așa că am pornit la treabă. Într-o primă etapă am avut cu Tanja o serie de întâlniri pe Zoom pentru selectarea poeziilor care au compus scenariul și pentru stabilirea conceptului spectacolului. Am încercat - și vreau să cred că am și reușit - să nu prezentăm poezia într-o manieră tradițională, așa cum suntem obișnuiți când vine vorba de un spectacol de poezii. În primul rând ne-am dorit să ne adresăm publicului tânăr, care nu mai are răbdare și nici disponibilitate pentru "recitări". De aceea am plasat acțiunea spectacolului într-un aeroport, un loc foarte tranzitat, unde oamenii sunt în trecere, se întâlnesc pentru scurt timp și câteodată se ivesc anumite situații, se nasc anumite stări. Fiecare dintre actori e un personaj concret - Livia Iorga este o femeie de afaceri, Oana Sandu o văduvă care merge să-și înmormânteze soțul, trei turiști (Hubert Fiebig, Zuzanna Wierzbińska și Radu Homiceanu), Dumitru Georgescu e IT-ist, Lukasz Pruchniewicz, un bărbat obsedat și Aneta Wirzinkiewicz, o mamă. Din pricina unui zbor amânat, toți rămân blocați în sala de așteptare a aeroportului. Ușor, pe nesimțite, versurile lui Mickiewicz și Eminescu devin replici rostite firesc, prin care personajele leagă relații, construind o atmosferă contemporană, mai puțin "romantică". Principalul meu obiectiv, și al Tanjiei a fost să demontăm, dacă se poate spune așa, Romantismul.
Ioana Petcu: Mickiewicz și Eminescu sunt doi autori romantici. Cum credeți că ar înțelege gândurile noastre actuale?
Lukasz Pruchniewicz: Mi-am amintit de Mickiewicz din școală, când ni se părea destul de plictisitor. L-am redescoperit acum. De pildă, nici n-am știut că a compus câteva cântece. N-aveam idee că a fost prozator. Noi i-am trimis pe Mickiewicz și pe Eminescu în viitor. Nu știu dacă se uită de sus sau de jos la noi, dar ar putea spune "Wow, actorii ăștia sunt ca niște extratereștri. Ce s-o fi întâmplând aici?!" Pentru noi e interesant să-i aducem pe scenă într-o altă situație. Și sperăm că nu suntem prea plictisitori.
Radu Ghilaș: Știam de Adam Mickiewicz și-l citisem, dar nu atât de mult cât am citit acum din opera lui și despre el. S-a născut într-un orășel rusesc pe atunci, aflat acum pe teritoriul Belarusului, într-o comunitate polono-lituaniană. A scris în poloneză, totuși cam toate cele patru nații îl revendică într-o formă sau alta, încercând să rupă ceva din personalitatea lui Mickiewicz. În periodizarea Romantismului, Mickewicz a fost printre înaintași, Eminescu aparține Romantismului târziu. Când a murit Mickiewicz, Eminescu avea cinci ani. Eu l-aș numi pe poetul polonez modelul avant la lettre al influencerului de azi: călătorea, scria mult, era prieten cu Puskin și și-au tradus operele reciproc. Era prieten cu Chopin care a compus pentru prima dată în istoria muzicii balade, ca forme muzicale abstracte, inspirate de poemele lui. E una dintre operele cele mai cunoscute ale compozitorului. Mickiewicz era de părere că poezia lirică nu poate exista fără muzică. Statui, străzi, biblioteci ce-i poartă numele lui Mihai Eminescu sunt în România, în Republica Moldova și-n Cernăuți. Dacă vorbim de Mickiewicz însă, vom fi foarte surprinși. Peste tot în Europa o instituție sau o stradă îi poartă numele. La Chișinău există o bibliotecă, la Paris o stradă și un muzeu, în Germania, la Lviv are câte un bust, la Constantinopol, la Tbilisi, câte o stradă, la fel și în Kaunas (Lituania). În Vilnius, la Sankt Petersburg, la Burgas (în Bulgaria) - busturi, muzee, străzi... Era un influencer, pe scurt. Atât Eminescu cât și Mickiewicz au fost două personalități marcante pentru epoca lor și nu numai. Regizorul Emil Loteanu a făcut un film biografic despre poetul nostru, Andrej Wajda a ecranizat Pan Tadeusz, un poem epic de Mickiewicz. După cum vezi, sunt printre noi.
Ioana Petcu: Cum ați lucrat în procesul de coproducție?
Radu Ghilaș: După perioada de lucru online, când ne-am întâlnit cu toții a fost o muncă foarte concentrată și solicitantă pentru a reuși să scoatem la termen spectacolul. Am descoperit niște actori excelenți. Teatrul și actorii din Polonia sunt buni, în general, și au esență. Sunt moștenitorii lui Jerzy Grotowski, ai lui Tadeusz Kantor, ai marelui scenograf Joseph Shayna. Acum, foarte cunoscut e Krzysztof Warlikovski. Au tradiție în teatru și sunt, la rândul lor, deschizători de drumuri. Mă bucur că în ultima perioadă au fost câteva colaborări cu artiști și festivaluri din Polonia. Acum doi ani am participat la Festivalul Internațional de Teatru din Rzeszów, cu spectacolul Când fericirea se află în trecut, iar acum un an i-am revizitat cu Sindromul Quijote. Îmi doresc mult să nu fie ultima întâlnire cu teatrul polonez, aici fac referire și la genul acesta de proiect pe care îl derulăm acum, pentru că avem ce învăța unii de la alții. Pe Tanja o cunosc de acum un an. Ne-am întâlnit în cadrul unui eveniment organizat de ETA (Asociația Euroasiatică a Teatrelor) unde există reprezentanți pentru fiecare țară și sunt în jur de treizeci de țări. Eu reprezint România, iar ea Polonia - și e o responsabilitate considerabilă. Echipa noastră a fost impecabilă, Oana Sandu a semnat și coregrafia spectacolului, video-design-ul a fost realizat de Andrei Cozlac, alături de asistentul lui Radu Marțin, la muzică am lucrat cu Odry Bârcă, compozitoare. Carmen Zaharia a fluidizat dialogul pe partea de poloneză și traducerea împreună cu Silvia Ghilaș și cu Kamila Długosz, care a asigurat și asistența de regie.
Oana Sandu: Inițial, Radu m-a invitat să realizez coregrafia și am refuzat. Fac însă parte din distribuție și nu-mi pare rău deloc pentru că e unul dintre spectacolele la care eu am lucrat cu foarte multă plăcere, pentru că și colegii s-au lăsat pe mâna mea, au făcut front comun și s-au lăsat purtați de propunerile noastre. Așa că m-am ocupat, până la urmă, și de mișcarea scenică. Rar mi se întâmplă să lucrez cu colegi care să fie atât de dispuși. Eu mulțumesc întregii echipe pentru atitudinea constructivă.
Ioana Petcu: Am impresia că azi poezia e mai puțin o provocare pentru actor, cât mai cu seamă pentru public.
Dumitru Georgescu: Nu a fost ușor să rupem rima și să aducem pe scenă poezia într-o poveste și într-un mod de a vorbi, în ideea unui spectacol care cuprinde doi poeți. La început ne-am luptat puțin. Eu l-am descoperit prin acest proiect pe Mickievicz. Pentru noi imaginea aeroportului a fost potrivită, pentru că acesta e spațiul unde oamenii se întâlnesc și vorbesc limbi diferite și acesta a fost, pentru mine, motivul pentru care încep să spun poezii. Deși timpul de repetiții a fost concentrat, simt că am avut sprijin în echipă.
Livia Iorga: Spectacolul e gândit spre a ieși din tiparele rostirii pe rimă. Actorul are nevoie să-și răspundă la întrebarea de ce face un anume lucru, de ce spune un text într-un anume fel, de ce e aici, ce gândește? Atunci când ne-am clarificat povestea, altfel se simte asumarea. Între cele două echipe s-a creat conexiunea, pentru că - s-o recunoaștem - la început eram mai ezitanți, din pricina barierelor limbii sau a culturilor. Pe parcurs am început să gândim asemănător. Pentru mine e prima experiență de genul acesta, nemaijucând până acum într-o coproducție. Mi-era frică la început de recitativ, dar pentru că de fapt fiecare dintre noi e un personaj, definit într-o poveste, totul a devenit și pentru mine firesc.
Ioana Petcu: Tanja, am sesizat că îți place teatrul absurd și postdramatic. Ai montat Jean Genet și Sarah Kane. Poezia lăuntrică a acestor dramaturgi te-a ajutat în revenirea asupra romanticilor?
Tanja Miletić Oručević: Da și nu... Într-adevăr Sarah Kane a fost un fel de poet întunecat al teatrului, chiar dacă forma pieselor nu era poetică, dar lumea imaginilor era. Am mai avut experiențe cu forme poetice, dar niciodată cu poezii de sine stătătoare. Adică fără un context teatral. N-a fost ușor să construim o structură dramatică. Radu a ales de la Mickiewicz poeme mai apropiate de genul narativ mai permisiv la abordarea scenică. Noi am ales de la Eminescu poezii în care tema centrală e iubirea, sunt așadar lirice. Am cam plutit în materialul acesta, dar în cele din urmă am găsit o structură care să reziste. Noi am vrut ca poezia să se întrepătrundă în situații cotidiene.
Ioana Petcu: Cum ați lucrat cu traducerile?
Lukasz Pruchniewicz: Am lucrat cu mai multe traduceri la Eminescu și nu știu cum sună în limba română, dar în poloneză l-am găsit dificil. Într-o strofă numărul silabelor e echilibrat, în alta nu este. Uneori era ciudat cu traducerea propriu-zisă, așa că am mai și adaptat.
Tanja Miletić Oručević: N-a fost posibilă o analiză pe traduceri, pentru că cele două grupuri nu cunosc limba celuilalt. În ceea ce-l privește pe Eminescu, el nu s-a bucurat de prea multe traduceri în poloneză, edițiile datând de prin anii '50. Cu sprijinul Institutului "Adam Mickewicz" vor fi publicate noi traduceri ale baladelor și romanțelor scriitorului polonez. Am lucrat cu ceea ce aveam și am utilizat traducerile ca pe un material propriu-zis.
Ioana Petcu: Imaginea Europei Centrale și Estice ne apropie în felul cum simțim?
Lukasz Pruchniewicz: Cred că există o legătură puternică între gândurile noastre. Uneori, lucrând în Occident, mi-a fost mai dificil să mă integrez, dar aici a fost mult mai simplu, a fost firesc. Oamenii sunt prietenoși și sufletiști.
Radu Ghilaș: Când cele două Germanii au fost despărțite, disjuncția asta n-a fost totală, împotriva conflictelor. Cei din Est cred că au păstrat ceva din spiritul răsăritean. Copiii mei ascultă Rammstein și nu mică mi-a fost mirarea să aflu că trupa este est-germană și că au piese în limba rusă. Au și melodii în mai multe limbi, cum ar fi Zeig dich cu versuri în latină, franceză, italiană, spaniolă, evident și în germană.
Oana Sandu: Cred că nu ține totul de culturi, ci și de oameni. Cei care ne-am întrunit în acest proiect suntem toți deschiși, sufletiști și comunicativi. Nu întotdeauna găsești o echipă cu care să colaborezi și să faci un spectacol în șapte zile. Pentru că e o performanță să faci un spectacol în șapte zile.
Tanja Miletić Oručević: Aș spune că e important de punctat faptul că la începuturile proiectului, cele două echipe nu se cunoșteau, ceea ce nu-i foarte obișnuit. România și Polonia sunt apropiate și pe hartă și din punct de vedere istoric, au trecut prin evenimente asemănătoare, cred în valori asemănătoare. Și dacă ne referim la curentul Romanic, din nou, sunt teme care ne apropie, evenimente patriotice și altele. Dincolo de asta, în viața noastră din teatru, în existența noastră ca artiști, nu cunoaștem în detaliu cultura celuilalt, sau amănunte despre felul în care se lucrează în teatre. Astfel că pentru mine a fost o motivație puternică pentru că știu că este cea mai bună cale învățând despre cultura celuilalt, atunci când lucrăm împreună. Cea mai bună cale și pentru a construi punți pentru colaborări viitoare.
Ioana Petcu: Când veți pleca în Polonia cu spectacolul, veți aștepta români din comunitatea de acolo?
Radu Ghilaș: Sper să vină românii, așa cum și aici ne-am bazat pe comunitatea polonezilor. Domnul lector universitar Dariusz Kasprzyk și studenții lui au venit la toate reprezentațiile.
Ioana Petcu: Cum a receptat publicul autohton proiectul Mickiewicz Eminescu?
Radu Ghilaș: Spectatorii m-au surprins, au fost deosebit de atenți, deși sunt momente în spectacol construite special pentru a provoca râsul. Mă așteptam să fie mai dezghețați. Dar, la final, unii mi-au mărturisit că erau încercați de sentimentul unei timidități - mai precis, nu ar fi vrut să strice ceva din frumusețea versurilor și a emoției.
Ioana Petcu: Proiecte de acest gen, în co-productie, ați mai face?
Dumitru Georgescu: După premieră, vorbind cu partenerii de scenă, am simțit că sunt puține reprezentații: patru spectacole în Iași și patru în Kielce. Ne e foarte drag produsul și-am vrea să jucăm mai mult.
Radu Ghilaș: Da, cu siguranță. Deși poate părea dificil, limbajul teatral are puterea de a trece peste barierele lingvistice. De multe ori înțelegi fără a apela la supratitrare. Un spectator sănătos de teatru cred că apreciază plurilingvismul.
Oana Sandu: După acest spectacol, aș mai vrea să fac încă zece cu aceeași echipă!
Ioana Petcu: Radu, crezi că în contextul tensiunilor de la graniță, cu o Ucraină invadată de ruși, spectacolul vostru aduce o respirație poetică prin versul nostru est-european?
Radu Ghilaș: Într-o lume brutalizată, poezia este absolut necesară. Am explorat doar universul romantic, deși Mickiewicz este și autorul unei lucrări cu mesaj direct împotriva invaziei rusești, prin care își exprimă dezaprobarea față de imperialismului rus. Tatăl lui a fost închis pentru simpatia pe care o avea pentru Napoleon și antipatia față de ruși. Spectacolul nostru nu merge în direcția politică. Ne-a interesat doar zona poetică, complexitatea, profunzimea. Am atacat teritoriul sufletului.
