Sandu a' lu' Rădăcină

Sandu a' lu' Rădăcină stătea chiar pe colţul de la şosea şi era vecin, pe latura dinspre strada noastră, cu Garofiţa Nebuna. Cât era cald afară, casa lui era îmbrăcată în felurite plante agăţătoare: iederă, zorele, mănunchiuri de viţă de vie lipite de ziduri sau boltite peste ele, făcând umbră la ferestrele odăilor. Mamaia Tinca îi zicea:
- Nu ghiorlăie şobolanii prin iedera asta deasă?

Sandu nu răspundea, doar dădea din cap, fără să se înţeleagă dacă înseamnă da sau ba.
Gardul era înalt, din scândurele înguste, văruite, printre care nu puteai să vezi în curte. Eu, totuşi, vedeam. Îmi propteam ochiul în crăpătura minusculă dintre şipci şi mă uitam după Bălăieţu. Dacă-l zăream, îl fluieram să vină la gard şi îl întrebam în şoaptă:
- Bălăieţule! Bălăieţule! Vrei să ne jucăm? Întreabă-l pe tac'-tu dacă ne primeşte-n curte la voi!

Eram mai mulţi: eu, Nicu zis Prepeliţă, Puiu Bejan, Belea, Sfrijitu, Marin a' lu' Pipirig. Şi, câteodată, mai era şi Rada lu' Vasilica, singura fată care se amesteca printre noi, băieţii. N-o alungam, ca să avem de cine râde. Era de-o seamă cu mine. Într-o vreme, venea pe la mamaia Tinca, să-i dea cu gaz în cap, s-o scape de păduchi. O necăjeam de câte ori puteam, dar ea nu se supăra pe noi. O lăsasem o zi întreagă, într-o vară, să stea în butoiul cu apă de ploaie, aflat la streaşina casei ei (şi mamaia Tinca avea un butoi la colţul casei, în care strângea apă de ploaie, pentru rufe, dar şi pentru spălat părul); o văzusem pe Rădiţa când, de căldură prea înăbuşitoare, intrase în butoi să se scalde în apa răcoroasă, auzisem şi zgomotul pe care-l făcuse corpul ei alunecând în apă – bâldâbâc! – şi-o auzisem după vreun sfert de ceas strigând, că nu mai putea să iasă de-acolo, de pirpirie ce era; am pândit-o, să nu se-nece, dar n-am ajutat-o să iasă, hlizindu-mă ca un netot, pe ascuns, în căuşul palmei. I-am chemat şi pe Sfrijitu, pe Nicu Prepeliţă şi pe Belea, care stăteau mai aproape, şi-am tot dat târcoale, ascunşi, râzând de biata Rădiţa că a stat o zi întreagă în apă, până au venit ai ei de la câmp, şi-au scos-o din butoi, cu pielea creaţă şi albă, transparentă. Stătea încârligată de frig, ca un semn de întrebare. Dârdâia şi avea pielea găinii. Părul ud, şuviţe-şuviţe lungi, i se lipise de faţă şi de buzele de culoarea prunelor brumării. Doar atât am apucat să vedem (parcă îmi părea rău de ea, văzând-o aşa, dar n-am spus băieţilor, am ţinut secret, pentru că ar fi râs de mine), c-a fugit repede în casă. Le-am povestit şi celorlalţi băieţi şi-am râs de ea că n-are putere nici măcar cât să iasă dintr-un amărât de butoi.

Bălăieţu a' lu' Sandu a' lu' Rădăcină n-avea voie să iasă din curte să se joace pe drum, cum făceam noi. N-avea voie nici să alerge, aşa că nu puteam să jucăm cu el pitita, leapşa, atinsa, lapte-gros sau fotbal. De-aia nici nu ne prea duceam pe la el. Noi alergam ca bezmeticii, eram plini de zgârieturi, de tăieturi şi de vânătăi, unele închise la culoare, altele gălbui, spre vindecare (dar nu apucau să dispară unele, că ne şi împodobeam cu multe altele, în coate, în genunchi, pe faţă, pe unde se nimerea). Sandu, taică-său, era cu ochii pe el mai tot timpul, trebuia să-i ştie aproape fiecare mişcare. Maică-sa, o femeie scundă – de-aia îi şi zicea lumea Marioara Pitica -, durdulie, tăcută ca un peşte şi ea, la fel ca bărbatu-său, era, parcă, şi mai vigilentă, îl supraveghea chiar pas cu pas. Bălăieţu trebuia să doarmă la doişpe, după ce se întorcea de la şcoală, apoi să-şi scrie temele la citire şi la aritmetică, şi de-abia pe seară îl zăreai prin curte, jucându-se singur mai totdeauna. Sau apăream noi, gaşca, plictisiţi de alte jocuri şi curioşi să vedem ce mai e pe l-alde Bălăieţu. Noi ne-am fi jucat mai des la el, la Bălăieţu în curte, dar nu de mila lui că era mereu singur, ci de dragul garajului pe care-l avea taică-său şi în care-şi ţinea o Mobră la care meşterea întruna, cu mâinile pătate de ulei, îmbrăcat într-o salopetă de doc gri-şters, largă – umflată pe el, ca un balon -, jerpelită şi peticită în fund şi în genunchi – cu nişte pătrate uriaşe de pânză verzulie -, plină şi ea de tot felul de pete. Stând pe vine până ne amorţeau picioarele, căscam şi noi gura la el, admiram tăcuţi nenumăratele şuruburi ruginite şi năclăite de vaselină, pe care le întindea pe trotuarul îngust, şi ne minunam în sinea noastră cum de ştia să le mai pună la loc. Cel mai des, mai ales vara, pe căldură, scotea motoreta în faţa garajului şi muncea la ea la lumina zilei. Mai ales când soarele bătea puternic. Îşi sufleca mânecile până deasupra coatelor, lăsând la iveală antebraţele groase şi păroase, care se continuau cu nişte palme roşiatice care arătau ca frunzele uriaşe de ricin (pe mine mă speriau namilele astea de plante, semănau cu unele carnivore, pe care le văzusem eu într-un atlas de botanică, şi despre care Bălăieţu îmi povestise că mâncau gângănii, animale şi chiar oameni), traversate de vine umflate, cu degete groase, cu noduri proeminente, cu unghii late. Atunci, după ce ne săturam de privit la reparaţiile care păreau fără sfârşit, noi intram în garaj şi ne făceam de lucru cu sumedenia de unelte de tot felul, întinse la îndemâna noastră, pe rafturi joase, de lemn nevopsit, fixate pe pereţi, de jur împrejur. Garajul era lipit de casă, dar mai scund, cu acoperişul plat. Era îngust şi întunecos, iar pe jos era turnat ciment care, în timp, se cam măcinase, aşa că tălpile noastre goale erau nevoite să îndure să fie înghiontite întruna de pietricele.

Când termina de lucru, Sandu ieşea la stradă cu motoreta, ţinând-o de coarne şi mergând, cocoşat, pe lângă ea. Noi, după el. Ca la un semnal, apăreau din senin şi alţi privitori. În drum, pe asfaltul şoselei, mai întâi o pornea şi o ţinea în loc. Fierătania hârâia şi tremura uşor, ca o piftie nu prea închegată. Apoi, ambalată, se scutura din toate încheieturile, ca un cal nărăvaş, şi începea să ţiuie. Într-un moment anume (a rămas, pentru totdeauna, un mister ce anume îl făcea pe Sandu să creadă că motoreta era gata de lansare), încăleca şaua jerpelită, ambala şi mai precipitat, şi se pierdea într-un nor albastru de fum, imposibil de pătruns cu privirea, acompaniat de pârâituri asurzitoare:
- Prrrm, prrrm, prrrm, prrrrrrrrrrrrrm..., se îndepărta zgomotul.

În urma lui, toţi gură-cască ne lăsam învăluiţi de ceaţa groasă aruncată spre noi de năbădăioasa maşinărie, înecaţi de mirosul de benzină nearsă, tuşind, usturându-ne ochii şi lăcrimând ca la un emoţionant eveniment.
- Las-o, mă, Sandule, dracu, n-o mai ambala atâta, c-o omori! Şi ne omori şi pe noi cu huruiala şi cu mirosu-ăsta! Hă, hă, hă... se trezea câte unul, de pe la vreo poartă, ţipând în urma mingei albăstrii-ceţoase în care motoreta şi Sandu erau perfect camuflaţi, şi care se îndepărta fără prea mare iuţeală.
- Crezi că te-aude? La aşa vacaaaaarm... Zici că urlă o mie de draci! Tu nu vezi ce-i pe el? Plimbare, nu jucărie!
- Minte de copchil, ce vrei? Ăsta micu' are mai multă judecată... făcea spectatorul, arătând din ochi către vreun Piticot nimerit şi el pe-acolo.
- Apăăăi... aşa reprezentaţieee... mai bine ne-ar rupe şi bilete, să câştige şi-un ban cinstit de pe urma publicului... Păi nu?

Sandu se ducea până în dreptul bisericii – era vreo jumătate de kilometru - şi acolo întorcea, pentru că mai departe şoseaua era plină de gropi, şi pe-o parte, şi pe alta. Odată îl vedeai că apare în zare, lăsând în urma lui rotocoale zvâcnite de fum şi, pe măsură ce se apropia, sosea şi larma făcută de zbaterile dihaniei în strădania de a se ţine în picioare şi de a înainta.
- Prrrm, prrrm, prrrm, prrrrrrrrrrrrrm... , creştea zgomotul.

Sandu, cu spinarea dreaptă şi umerii traşi în spate, parcă nefiresc de mult, ca şi cum ar fi înfruntat, sfidător, un pluton de execuţie, cu mâinile pe coarnele de plastic gălbui, scorojit, cu un aer serios, de zici că făcea cea mai mare ispravă din lume, trecea de noi, care ne trăgeam repede pe marginea drumului, şi îşi continua drumul încă vreo jumătate de kilometru, până spre ieşirea din sat. Făcea aşa câteva ture şi, dacă motoreta nu-l lăsa pe traseu, ca să se întoarcă pe lângă ea, împingând-o de coarne, însoţit de hohotele de râs şi de poantele observatorilor, atunci o oprea el, cu o frână spectaculoasă, chiar în faţa porţii lui. Apoi, fără să privească pe careva şi fără să audă întrebările băşcălioase, ca şi cum ar fi fost singur pe drum, descăleca şi intra alene în curte. Aplauzele mai lipseau, ca să fie spectacol. Când se nimerea la poartă şi notarul - care era vecin cu Sandu, dar casele lor erau despărţite de drumul îngust, de pământ, care dădea imediat în şosea -, auzeai şi câte-o vorbă aruncată cu preţiozitate, însoţită de un gest afectat al mâinii, exprimând lehamitea:
- Un caraghios, domnule... Se comportă aşa copilăros în văzul lumii... şi nu-i pasă... Ce să-nveţe copilu-ăla de la el? Ne mirăm că generaţiile tinere se poartă tot mai rău...

Bălăieţu nu ieşea din curte nici măcar când proba Sandu motoreta. Rămânea nemişcat, în poarta deschisă larg.

Când ne jucam cu el, era tăcut, nu rostea aproape nici un cuvânt, nu ţipa şi nu înjura ca noi, nu cerea nimic, nu râdea, nu plângea. Putea să stea mut şi serios ore întregi. Porecla i se trăgea de la faptul că nici când se făcuse măricel nu reuşise să rostească băieţel, zicea tot bălăieţ, cum apucase să spună când era mic-mic şi pocea toate cuvintele.

Dacă se sătura Sandu de zarva din garaj, ne gonea acasă. Din senin, după ore de muţenie, şi-a lui, şi-a lui fiu-său, odată îi auzeai glasul liniştit:
- Hai, duceţi-vă şi voi acasă. Se-nserează...

Noi nu ne prea grăbeam să plecăm, aiuriţi cum eram, mai zăboveam prin curte. Până apărea Luşca.

În fundul grădinii, dincolo de ograda de orătănii şi de coteţele de porci, cu un lanţ parcă prea gros şi prea greu pentru ea, era legată de-un par putrezit, Luşca. Dacă vedea că n-are cu cine vorbi şi că luaţi cu binişorul nu ne supuneam, ca să ne zorească să plecăm, Sandu slobozea căţeluşa. Luşca ţâşnea din zgardă, se ducea întâi ţintă spre Sandu şi sărea în sus de bucurie, de parcă era pe arcuri, dar după ce Sandu arăta spre noi, Luşca îşi lua rolul în serios şi ne lătra cu stăruinţă, arătându-ne colţii. Era scundă dar lunguţă, albă, cu părul lung, zdrenţăros, cu ochi rotunzi şi negri, umezi, umbriţi, uneori, de câte-o viţă de păr nesupusă, şi lătra ascuţit, dezvelind nişte gingii sângerii şi colţii înguşti şi ascuţiţi, neaşteptat de lungi pentru cât de mititică era. Ne suiam repede pe câte-un coteţ, să nu ne muşte. Ne bătea inima ca lu' Rada lu' Vasilica: Rada, când ne jucam de-a alergatelea, odată se oprea şi, roşie la faţă, ţinându-se de piept şi răsuflând greu şi repezit, ne zicea întretăiat cu gâfâieli:
- Nu mă mai alergaţi, mă, că-mi bate inima!

Noi râdeaaaam... ne tăvăleam de râs:
- Da' ce, fă, inima ta bate numa' când alergi?

Şi umblam aşa, numai pe coteţe, până reuşeam să sărim vreun gard, prin fundul curţii, să ne salvăm de Luşca. Fie nimeream la Garofiţa Nebuna în curte – care, dacă ne zărea, îl asmuţea pe Gorbi pe noi:
- Şo pe ei, Gorbi! Şo pe ei! Aşa, mamă, aşa! Alungă musafirii nepoftiţi!

Aşa că trebuia să mai facem, iute, un salt peste gard, să ajungem în drum. Fie alteori, de la Bălăieţu din curte ne salvam direct în drum, depinde încotro ne duceau mai repede picioarele şi mintea; şi după cum ne era şi norocul. Scăpaţi de primejdie, deveneam viteji şi, ca să ne răzbunăm, începeam să strigăm şi-o ţineam aşa până răguşeam:
- Bă-lă-ie-ţu mă-lă-ie-ţu! Bă-lă-ie-ţu mă-lă-ie-ţu!

Şi, oricum, nu ne băga nimeni în seamă, nici Bălăieţu, nici taică-său, aşa că dezamăgiţi şi plictisiţi, plecam.

Mai târziu, când, făcându-ne mai mari (eram la generală, printr-a cincea, a şasea), l-am cunoscut mai bine pe Bălăieţu, aşa cum era el de-adevăratelea, ne-am împrietenit şi mă duceam des la el. Aveam să-mi dau seama că Luşca, ajunsă bătrână, avusese viaţă grea, trăind iarna în ger şi-n zăpadă. Cuşca ei era o dărăpănătură prin crăpăturile căreia pătrundeau picăturile de ploaie şi fulgii de nea. Şi nu cred că mâncase vreodată altceva decât pâine veche, tare ca pietroiul, şi mămăligă rece. Nu mi se mai părea fioroasă deloc, de-acum se mişca greu şi avea o privire care îmi stârnea compasiunea. Aş fi vrut să am o baghetă magică, s-o lovesc uşor, şi să redevină căţeluşa rea şi ameninţătoare, care mă făcea să mă cocoţ pe coteţe şi să escaladez gardurile, cu doar câţiva ani în urmă.

Ne împrumutam unul celuilalt cărţi şi reviste. Bălăieţu era abonat la Cutezătorii, eu, la Start spre viitor. Odaia lui era mică şi ticsită de fel şi fel de covoraşe, carpeţele şi macate lucrate de maică-sa la războiul de ţesut. Primea o lumină strecurată chinuit printre rămurelele chircite de iederă întinsă peste fereastra minusculă ce nu putea fi deschisă şi care dădea în spatele casei, unde se îngrămădeau nişte salcâmi tineri, cu frunze de un verde fraged, foşnitoare la cea mai molcomă suflare de vânt. Acolo, stând pe taburetele fără culoare, la masa aflată în dreptul ferestrei, vorbeam despre ce citeam şi despre ce voiam să ne facem când o să fim şi mai mari. Bălăieţu voia să se facă doctor, să vindece bolile grele, mai ales pe cele care păreau fără leac. Din vorbă-n vorbă, tot povestindu-ne una, alta, îmi spusese, sub jurământ că nu mai spun la nimeni, că suferea cu inima. Ăsta era, deci, misteriosul motiv pentru care ai lui nu îl lăsau să meargă singur nicăieri, îl supravegheau tot timpul, îl puneau să doarmă la doişpe? De-asta erau toţi aşa tăcuţi şi trişti, retraşi din lume, aproape sălbatici, izolaţi în curtea lor din mijlocul satului, la şosea? De-asta aveau mereu un aer absent? De-asta nu păreau să privească nici în dreapta, nici în stânga, ci îşi încordau atenţia numai spre treburile, grijile şi gândurile lor? Bălăieţu îmi arătase punga lui cu medicamente, din care năvălise un miros amărui, ca de migdale. Erau mai multe borcănele şi sticluţe, mai mari, mai mici, cu etichete pe care erau scrise denumiri întortocheate, imposibil de descifrat fără să-ţi îmbârligi limba, necum de ţinut minte. Picături, siropuri, pilule albe, pilule roşii, rotunde, ovale, translucide, opace, măricele sau mărunte. Nesăbuit, uitând de jurământ, la plecare, în timp ce îmi trăgeam în picioare cizmuliţele roşii, de cauciuc, şi îmi îndesam pantalonii de trening în ele, mă trezisem întrebând-o pe maică-sa, care mă aştepta să mă petreacă până la drum şi să încuie poarta în urma mea:
- Tanti Marioaro, e bolnav rău Bălăieţu?

Cum stăteam aplecat să mă încalţ, neauzind nici un răspuns, mi-am înălţat privirea spre ea. Tocmai îşi ştergea ochii, cu colţurile basmalei. La poartă i-am zis Săru' mâna, iar ea mi-a răspuns încet:
- Să vii mai des...

Eu îi povesteam lui Bălăieţu câte-n lună şi în stele, despre tot felul de aventuri, pe care le citeam sau le inventam. El stătea aplecat peste masa îngustă şi scurtă, lipită de perete, şi, în timp ce mă asculta, desena. Îşi proptea pieptul în muchia mesei şi se lăsa doar pe două picioare ale scaunului, celelalte două ţinându-le ridicate în aer. Şi eu mai stăteam câteodată aşa şi mama mă certa:
- Vezi să nu cazi, acu' aluneci şi te duci grămadă sub masă! Stai frumos pe scaun!

Dar mai mult şi mai mult îmi plăcea să-mi salt picioarele pe taburet şi să le încolăcesc cu amândouă mâinile, sprijinindu-mi bărbia când de un genunchi, când de celălalt. Bălăieţu avea tot felul de creioane colorate şi de carioci (cumpărate de la oraş – mă gândeam eu – pentru că la nea Ionică Cătuneanu, la librăria noastră, nu văzusem asemenea lucruri frumoase) şi schiţa cu creionul plante întregi, cu rădăcină, tulpină, frunze şi flori, pe care apoi le colora şi cărora avea răbdare să le adauge în amănunt tot felul de vinişoare, punctuleţe, tubuleţe, perişori, filamente, bulbi, grăuncioare, ciorchini, folicule, lobi, capsule, păstăi. Apoi, din fiecare părticică a plantei trăgea săgeţi şi scria în dreptul lor, cu litere egale, puţin aplecate: bractee sudate sau spată sau bulb ovoid tunicat. La sfârşit punea titlul planşei (din care eu nu pricepeam nimic): Galanthus nivalis, Familia Amaryllidaceae. Mă uitam la desen:
- Da' ăsta nu e ghiocel?
- Ba da, îmi spunea Bălăieţu, în timp ce rodea creionul. Rămânea puţin pe gânduri, apoi, sub titlul în limba latină adăuga între paranteze rotunde: Ghiocelul.

Ştia o mulţime de denumiri latine ale plantelor. Câteodată mă întreba:
- Ştii ce înseamnă Capsella bursa-pastoris?
- Mmmm... nu ştiu...
- Dacă nu ştii, ghiceşte! Gândeşte-te bine! Ce ar putea să însemne pastoris? Seamănă cu ceva în româneşte.
- Mmmm... Păstor?
- Mda... doar că altfel...
- Nu ştiu...
- Pfffuuu... De ce nu te gândeşti? Cioban. Traista-ciobanului.
- Aaa... da.
- Dar ia, ghici, ce circumferinţă are baobabul?
- Cinci metri?
- Treizeci!! Şi cât crezi că trăieşte?
- O sută de ani?
- Cinci mii!!
- Mamăăă!!!

Pe urmă, Bălăieţu începuse să facă desene tot mai complicate, reprezentând părţi ale corpului omenesc sau organele interne. Totul, realizat cu minuţiozitate, cu linii exacte, neşovăielnice, cu aceleaşi culori ca în ilustraţiile din atlasul de anatomie: intestinul subţire, cu duodenul în formă de potcoavă, înconjurând capul glandei pancreatice; ochiul, cu corneea, sclerotica, cristalinul, camera anterioară şi umoarea apoasă, corpul ciliar, irisul; inima, cu vena cavă superioară, aorta, artera pulmonară, atriile şi ventriculele, vena cavă inferioară.
- Ştii că inima poate să fie şi în partea dreaptă?
- Nu cred. Vrăjeală...
- Şi ficatul în stânga.
- Cin' ţi-a zis?
- Ce contează? Aşa e, cum îţi spun eu.
- Bine, dom'le doctor Bălăieţu. Dacă zici tu...
- Zi mai departe despre Robinson.
- Aşa, şi l-a salvat de canibali. Şi pentru că în ziua aia era vineri, aşa l-a botezat.
- Cum?
- Cum... Vineri!!!
- Hi, hi, hi, ce nume... şi?

La compunere, literatură şi gramatică aveam numai zece. La desen eram o catastrofă. Odată, Bălăieţu a vrut să mă ajute (ce-i drept, eu îi cerusem; insistasem) şi mi-a făcut tema: Copiii lumii doresc pacea. Am luat zece în catalog. Fără să am mustrări de conştiinţă. Doar că, cu vreo lună înainte de vacanţa mare, m-am trezit că îmi spune tovarăşa profesoară Ecaterina Istrate că desenul meu a câştigat locul întâi la un concurs naţional de lucrări având ca temă pacea şi că urma să merg într-o tabără de creaţie artistică, la munte, toată luna iulie. Am amuţit şi n-am spus nimic. M-am perpelit toată seara şi toată noaptea. Mama a încercat să mă iscodească, pesemne mă credea bolnav. A doua zi nu m-am dus la Bălăieţu, deşi ştiam că mă aşteaptă. Am stat posac, singur, în odaia mea, prefăcându-mă că citesc. Dar mama şi-a dat seama că se petrecea ceva cu mine. M-a luat cu binişorul şi, cu ochii plecaţi, ocolindu-i privirea, deşi mă tot apuca de bărbie şi încerca să-mi ridice ochii spre ea, până la urmă, izbucnind în lacrimi, i-am povestit toată tărăşenia.
- Nu ţi-e ruşine obrazului? Hai imediat la şcoală şi să spui adevărul, m-auzi?

Am avut media nouă la purtare, iar Bălăieţu a râs de mine din toată inima. Cum nu-l mai văzusem vreodată râzând cu-atâta poftă.

De la Bălăieţu mi-au rămas un teanc de reviste Cutezătorii şi câteva cărţi: Comoara din insulă, Winnetou, Aventurile lui Tom Sawyer, Coliba unchiului Tom, Copiii Căpitanului Grant, Colţ Alb. Şi îmi mai lăsase o spaimă nedesluşită - de moarte? - şi multe întrebări. Ce rost are să vii pe lume, pentru ca deodată, netam-nesam, să rămână totul baltă iar tu, rigid şi cu mâinile împreunate pe piept, să fii coborât într-o groapă peste care să fie aruncat pământ negru şi rece? Pentru ce să mănânci, să te îmbraci, să înveţi, să alergi, să te joci, să râzi, dacă, hodoronca-tronca, te trezeşti mort, fără nici un motiv, fără nici o noimă? Adică nici măcar nu te trezeşti mort, ci mori fără să mai ştii de nimic şi de nimeni. Şi... ce rost are să mergi la biserică dacă, oricum, mori, iar Dumnezeu nu poate face nimic să împiedice asta? Pentru ce să te mai rogi la El? De ce să mai spui Tatăl nostru seara, înainte de culcare? Pentru ce să te închini şi să pupi icoanele? Şi mâna popii, cum face mamaia Tinca?

Am mers şi eu în urma cortegiului, ca un somnambul. Ploua slab, domol, era în octombrie, târziu. Picăturile mărunte şi rare de ploaie, ca lacrimi timide căzute din cer, mi se lipeau de gene şi de sprâncene, îmi umezeau obrajii. Eram îmbrăcat cu palton gros, dar n-am contenit din dârdâială. Totul se petrecuse aşa de repede, că fusesem luat pe sus de vârtejul întâmplării şi, aflându-mă pentru prima dată aproape de un mort, nu înţelegeam foarte bine de ce plâng: pentru că a murit Bălăieţu? Pentru că, odată, aveam să mor şi eu? Şi părinţii mei, şi bunicii? Pentru că descoperisem, brusc, moartea?

M-am ferit să-l văd pe Bălăieţu în coşciug. Îmi era frică să mă uit la el. Mă întrebam: de ce îmi e frică acum de Bălăieţu, când e mort, fără suflare, când stă aşa de cuminte, nemişcat, când e atâta lume vie în jurul meu? Dar la cimitir, când ţipete ascuţite răsunau mai tare, fără să vreau, îi zărisem lui Bălăieţu chipul, însă nu îl recunoscusem, parcă nu era el. Multă vreme mi-a revenit în minte, aiurea, felul în care avea pieptănat părul şaten deschis, cu cărare pe stânga şi cu bretonul unduit uşor peste fruntea vineţie. Îmi mutasem repede privirea, în sus, parcă spre Dumnezeu, dar nu văzusem decât un cer greu, plumburiu, înceţoşat, cu vălătuci de nori încurcaţi unii într-alţii, de parcă erau ghemele de lână cenuşie, încâlcite de pisica jucăuşă şi neastâmpărată.

După vreo două luni, cu puţin timp înainte de Crăciun, Marioara Pitica s-a spânzurat, în garajul în care îşi ţinea Sandu motoreta Mobra. În răstimp, stătuse numai în biserică şi în cimitir. Se veştejise cu totul, slăbise până la os şi, cum era şi îmbrăcată în negru din cap şi până-n picioare, arăta mai mult ca o umbră decât ca un om.
- Coşciugul ei era mic-mic, ca de copil, povestea mamaia Tinca, care nu pierdea nici un mort (şi nici o mireasă), la fel ca tanti Tuia, vecina noastră.
Popa Luţă (care se ţinea cu o învăţătoare din sat, Adriana) nu băgase moarta în biserică. Era păcat. Ce făcuse ea, însemna încălcarea cuvântului lui Dumnezeu, aşa că slujba se ţinuse afară, în timp ce fulguia blând, răzleţ.
- Nici un creştin n-are dreptul să-şi ia singur viaţa, trebuie să-şi ducă fiecare crucea, aşa cum îi este scris, cu bune şi rele. Sinuciderea înseamnă necredinţă, înseamnă să respingi bunătatea şi milostivenia lui Dumnezeu, înseamnă lucrarea diavolului... Să ne rugăm cu stăruinţă..., ţinuse popa Luţă o predică fără sfârşit.

În urma ei, Sandu a mai rezistat câţiva ani, singur cuc. Pe urmă s-a luat cu Fănica lu' Nedelea. Toată lumea din sat s-a mirat. Cu înţelegere sau cu indignare, fiecare după capul lui. Oamenii au avut ce vorbi multă vreme. Mai ales femeile. Şi bărbaţii îşi mai dădeau cu părerea, dar nu ca femeile, care nu au contenit luni de zile să desfacă firul în patru.

Auzeam şi eu tot felul de discuţii, mai ales când mă aflam printre femeile care se adunau, după-amiezele, să lucreze împreună (să toarcă lâna cu fusul, să facă gheme sau sculuri, să tricoteze), când mamaia Tinca mă punea şi pe mine să scarmăn lână şi să scot scaieţii care mai rămăseseră ascunşi, cine ştie cum, după ce lâna fusese spălată.
- E, până la urmă, ce să facă? Mai cu seamă că nici n-a făcut patruj de ani?
- Păi da, e tânăr, trebuie să trăiască şi el într-un fel sau altu'. Bărbat singur... hmmm... cum să te chiverniseşti, când tot rostu', într-o casă, îl ştie femeia? Cine să-i spele, cine să-i facă mâncare?
- Pân-acuma cine i-a făcut, ă? Cine i-a făcut atâţia ani mâncare? Cine i-a spălat? Te-nveţi, când eşti singur.
- Mda... da-i greu... Cât să le duci şi singur?
- Dac-a stat atâţia ani singur, putea să mai stea.
- Îţi mai arde de însurătoare când ţi-ai îngropat copilu' şi nevasta?
- Şi ce să facă, fă? Să-şi puie capăt zilelor? Ca Marioara? Doamne fereşte! Dumnezeu s-o ierte. Dacă s-o putea! Că nu-i păcat mai mare decât să-ţi pui singur capăt zilelor. Ai văzut ce zicea şi popa Luţă.
- Eteee... popa Luţă vorbeşte de păcate? El? Care se ţine cu curva aia de Adriana?
- O fi adevărat?
- Sigur că-i adevărat! Ce? Nu ştii că nu iese fum fără foc?
- Da, da' ştii cum se zice: cică nu tre' sa faci ce face popa, tre' să faci ce zice popa!
- Cu-aşa popă... hmmm...
- Dacă nu-ţi place de el, la ce te mai duci la biserică să faci curăţenie?
- Păi ce? Mă duc pentru popa Luţă? Mă duc pentru Dumnezeu...
- Da' te-mbujorai de drag, colo, când te lăuda popa c-ai scuturat ţoalele şi-ai şters icoanele.
- Ete, mă-mbujoram! De-aia nu mai pot eu! De laudele lu' popa Luţă!
- Auzi? Da' şi Fănica asta! Crezi c-are să-i priască să stea în casa Marioarii? Eu, una, n-aş putea sub nici o formă!
- Da' pe ea, cin' s-o mai ia, fă, la etatea ei? Acu' ce vrei? Să rămâie fată bătrână? Lasă, două suflete chinuite, s-or sprijini unul pe altul. Că singur pe lume... asta nu-i viaţă!
- Cică ar vrea să se ia cu cununie, nu doar aşa...
- Hm, să se ia, treaba lor!
- Păcatu' lor să fie!
- E, nu-i păcat! Lasă, să le fie bine!
- Să dea Dumnezeu! Da' nu crez!
- Parcă trebuie să crezi mata!
- Nu trebuie. Zic şi eu. Din partea meaaa... am şi zis că să le-ajute Dumnezeu, să n-auzi mâine-poimâine că s-au despărţit, că Sandu nu-i uită pe Marioara şi p-ăla micu', iar Fănica n-o să poa' să doarmă bine în patu' Marioarii...