Acasă - Prolog

Ne adunăm de sărbători. Cele de iarnă. Pentru că cele de primăvară, deşi hărăzite de tradiţie tot reuniunilor familiale, nu ştiu cum se face că pe noi ne aruncă mereu în alte părţi, numai acasă nu. Dar iarna, ca la comandă, înfruntăm troienele Bărăganului, aerul aspru sau vânturile turbate, ninsorile furioase sau gerurile seci, şi venim. Venim acasă. Ne strângem cu toţii, să petrecem împreună.

Satul pare acelaşi. Aceeaşi şosea naţională îngustă, asfaltată prost, şerpuitoare, care taie dintotdeauna satul, chiar pe mijloc. Aceleaşi străzi laterale prăfoase, îngheţate sau înnoroiate. Aceleaşi case. De cărămidă, tencuite şi vopsite în verde, albastru sau în nuanţe lutoase. Sau de chirpici, lipite cu pământ şi văruite. Unele, foarte puţine – cele foarte vechi, bătrâneşti, din apropierea gârlei, spre pădurice – acoperite nu cu ţigle sau tablă, ci cu stuf. Ferestre mici, zgârcite, cu câte un geam plesnit, cercevele de lemn crăpat, umflat, maroniu parcă trist. Aceleaşi garduri joase sau înalte, drepte sau lăsate când pe-o parte, spre curte, când pe cealaltă parte, spre stradă, cu vopseaua ciobită din loc în loc sau văruite alb lucios, scorojit. La colţul dinspre primărie, la şosea, aceeaşi fântână în calea trecătorilor însetaţi, cu lanţ ruginit, cu găleată de tablă argintiu-plumburie. Cana cu smalţul sărit, legată de stâlpul fântânii cu un lănţug cu zalele încurcate, pare să fie şi ea aceeaşi. Pe marginea şoselei, de-o parte şi de alta, copaci bătrâni şi şanţuri nu prea adânci. Când plouă, se strânge apă în ele şi vin raţele să se scalde. Când ninge, zăpada se păstrează netopită până spre primăvară, când satul se dezgheaţă greu, îndelung, părând că ar vrea să spună că în anotimpul friguros a nins vârtos şi iată dovada!, rămăşiţe de zăpadă, petice îngheţate, murdare. În dreptul porţilor gospodăriilor, peste şanţuri se curbează uşor podeţele de lemn, înguste cât să încapă să treacă un om. Biserica (neschimbată, simplă, de un alb învechit, cu turle argintii), primăria (renovată periodic, împodobită de sărbătorile de iarnă, încinsă roată cu instalaţii de beculeţe minuscule, de toate culorile, aprinzându-se vesel, cu intermitenţe), postul de poliţie (miliţia de altădată), cârciuma (dărăpănată, cu mese de tablă ruginită şi scaune la fel), şcoala (rămasă pitică, parcă, şi coşcovită), căminul cultural (fără ferestre, fără uşi, fără nici o culoare, doar cu o firmă părăginită, agăţată strâmb şi din care, în cincisprezece ani în care nimeni nu s-a mai îngrijit de hurdubaia devenită inutilă şi abandonată, ploaia şi timpul au şters ici-colo câte-o jumătate de literă sau o literă întreagă), magazinul universal (împărţit în trei-patru buticuri, în care zac alandala tot felul de mărfuri, de la pâine şi becuri până la blugi şi casetofoane no name sau alte articole care nu par să aibă vreo noimă; în toate la fel: aceleaşi sortimente, aceleaşi preţuri, aceiaşi clienţi care se uită fără să cumpere, aceiaşi vânzători-patroni, îmbrăcaţi cu bundiţe şi încălţaţi cu cizme de cauciuc) şi dispensarul (singurul luminat puternic, cu neoane orbitoare) sunt la şosea. Strada noastră este a cincea cum numeri de la intrarea în sat, venind dinspre oraş. Nu e nici măcar pietruită. Nici azi, la fel ca şi ieri când, dacă se înmuia un pic pământul, roţile căruţelor încărcate cu lucernă, coceni sau ştiuleţi de porumb, lemne, cărbuni (uneori brichete) sau ce mai cărau oamenii pe la gospodăriile lor, săpau gropi adânci, în care adeseori rămâneau împotmolite. Pe lângă gard, paşii care mai trec încolo şi încoace, bătătoresc, încet-încet, o cărare îngustă, ondulată, ferindu-se de noroi şi băltoace cotind-o când spre dreapta, când spre stânga.

Mama face focul la sobe. Eu tai lemne, cu toporul mare şi greu, pe care altădată nici nu puteam să-l clintesc, darămite să-l ridic deasupra capului. Buturuga se crapă la prima izbitură, iar la a doua se despică. Sar aşchii. Tata, cu mâinile tremurându-i amplu, nestăpânit, dă apă şi mâncare animalelor. Focul arde când viu, când mocnit, în bucătărie (în soba cu plită), în odaia noastră (în soba de teracotă), în odaia părinţilor (în soba lipită cu pământ şi văruită alb curat, strălucitor). Pisicile îşi ling blana, fără grabă, cu mişcări graţioase. Se aude limpede lipăitul lor perseverent, apăsat, iar în urma limbilor aspre rămân pe blana tigrată dungi lucioase. Doar când le pişcă un purice, tresar şi se reped să clănţăne mărunt-mărunt locul, cu dinţişorii lor mititei şi zimţaţi. Apoi redevin instantaneu calme, continuă să se spele, privesc galeş spre nicăieri, saltă drept un picior din spate, parcă ar cânta la violoncel.

Stăm cu toţii la masă, ciocnim păhărele mici de ţuică fiartă cu zahăr şi cu boabe de piper, negre şi lucioase, cu piele zgrunţuroasă. Şi povestim cum am trăit noi. Cum ne-a fost copilăria, mie şi lui frate-meu. Cum era pe-atunci tinereţea părinţilor noştri, cum erau bunicii – tataia Mâtcanu şi mamaia Tinca -, cum erau Sandu a' lu' Rădăcină, Garofiţa şi Nuna, alde Bogdu şi alde Moţatu, moş Gheorghe Barbă, Tiţu lu' Bulea, Marin Dobrogeanu şi Ionică al Floarii, Marinică Drăgălaşu, tanti Tuia, nea Victor Bazaoache, ţaţa Steluţa şi nea Costache Ceacâru, popa Luţă, doctorul Lefterescu şi miliţianul Brânduşă, gaşca lui Nelu, gaşca mea, Gogoncioaica, viaţa la stână, fotbalul pe maidan, colindul de Ajun, Paştele şi Scaloianul (înfăşurat în straie de coji de ouă roşii, galbene, portocalii, verzi şi violet, şi slobozit pe apă curgătoare), nunţile (cu mirese frumoase, înveşmântate ca prinţesele, cu rochii albe ca neaua proaspătă, cu mănuşi de dantelă şi mărgele, purtând pe creştet diademe de flori) şi taraful lui Geaulea (cinci ţigani lăutari, cu vieţi amărâte, dar fericiţi să cânte, neîntrecuţi în talent la muzică de nunţi şi petreceri), înmormântările (cu bocete şi ţipete), botezurile (cu mare bucurie) şi pomenile (prilejuri de reculegere, dar şi de mâncat şi băut pe săturate, nu de alta, dar să-i fie mortului acolo unde se află, adică pe lumea cealaltă). Tot povestind şi aducându-ne aminte, câteodată râdem în hohote. Ne scuturăm şi ne înecăm în cascadele zgomotoase de râs pe toate vocile. Sau, dimpotrivă, ni se umezesc ochii de lacrimi pe care ni le ştergem tăcuţi, fiecare pe furiş, cu buricul sau cu nodul degetului arătător, de cum le simţim că încolţesc în colţul ochiului. Frânturi de întâmplări, chipuri, obiecte, gesturi, vorbe. Cioburi pe care toanele memoriei le-au pus deoparte, la întâmplare, ca să le reînvie când şi când – ca dintr-un vis de noapte, trecător cât ai pocni din degete – tot la întâmplare. Poveştile se înşiruie şiraguri-şiraguri, personajele se recompun ca într-un puzzle, vremuri trecute sunt înviate şi prind culoare pentru câteva clipe pe scena pe care noi, actori diletanţi, rostim replici repetate cine mai ştie a câta oară, dând contur unor umbre, aducându-le, de dor, în lumina vie, dar şi ea vremelnică, a prezentului.
Fiecare îşi aminteşte câte ceva...