Dreptatea poliţaiului Tănase

Poliţaiul Tănase îşi împinse cascheta pe spate, împungând cozorocul cu degetul arătător, perfect întins. Apoi îşi frecă fruntea cu palma, gândind în sinea lui: Fir-aţi ale dracu de muieri, n-aveţi ce face, v-a găsit sfada pe căldura asta... Şi cu voce tare, întrerupând pălăvrăgeala femeilor care vorbeau una peste alta, ba şi ţipau din când în când, de nici nu se mai înţelegea ce spune una, ce spune alta:
- Căldura dracului, ne omoară căldura asta...
- Păi haideţi să ne tragem mai la umbră, domnu’ poliţai.
- Care umbră, tanti Florico? La umbră e to’ la fel ca la soare. Te doboară zăpuşeala.

Apoi îşi înălţă cascheta cu o mână şi cu cealaltă se scărpină vârtos în cap, după care îşi petrecu încet, apăsat, palma peste faţă, dinspre frunte înspre bărbie.
- Mi-e sete rău. Dă, bre, nişte apă rece, de la fântână.
- Da’ intraţi în curte. Se poate? Staţi în stradă...
- E, hai şi-n curte. Şi-aşa trebuie să facem reconstituirea, să-mi explicaţi şi mie de-a fir a păr cum s-a întâmplat infracţiunea.
- Eu nu intru în curte la Florica! Suntem certate de-atâţia ani! Ce să cat la ea pe bătătură? A zis Ion al ei că-mi rupe picioarele sau mi le taie cu sapa dacă mă mai prinde în curtea lor! Eu am făcut plângerea, al’ceva ce să mai spui?
- Ce-ai, bre, tanti Dumitriţo? Ce te-aprinzi aşa? se trezi poliţaiul vorbind calm, mirându-se şi el de cât de liniştit poate să mai fie după ce femeile astea se certaseră o jumătate de ceas, în faţa lui, ţinându-l în arşiţă, în drum. Doar eşti în prezenţa organului legal, n-are nea Ion cum să-ţi rupă picioarele. Eu ce sunt aici? Un rahat?
- Da... aveţi dreptate. Da’ nu ştiţi ce aprig e Ion! A sărit la mine, la gard, zilele trecute, dacă nu mă feream, mă lovea cu furcoiu’! Şi-uite că atunci nu l-am mai reclamat! Da’ acuuum...
- Bre, ce fel de vecini sunteţi? Deloc nu v-aveţi bine! Ce-i râca asta? încercă poliţaiul să dovedească înţelepciune. Intră în curte, aiurit de căldură, călcând apăsat pe fâşia de trotuar crăpat la tot pasul şi măcinat pe margini.
- Haideţi sub bolta de viţă, că ţine umbră deasă. Aşezaţi-vă, domnu’ poliţai. Mă duc să scot apă rece de la fântână. Da’ o bucăţică de brânză, cu roşii, cu ardei, nu serviţi? Că-i trecut de ora mesei... n-oţi fi mâncat nimic şi, cu burta goală judecaţi într-un fel, iar sătul poate-oţi judeca în alt fel.
- Nu servesc, mulţumesc. Eu trebuie să fiu echidistant.
- Cum să fiţi?
- E-chi-dis-tant! Adică să nu ţin cu nici o parte.
- Păi şi dacă mâncaţi un dumicat de brânză, ce?
- Lumea interpretează... Iar legea îmi interzice! Ar putea să însemne că mă mituieşti!
- Aoleu, dom’le poliţai! Pentr-un dumicat de brânză şi-o felioară de pâine? Te pomeneşti că nici apă nu mai vreţi?
- Ba apă poţi să-mi aduci! Apa-i apă, nu-i mită! Tanti Dumitriţo, stai aci, lângă mine.

Dumitriţii îi mai pierise din îndrăzneală. La poartă se dovedise tare aprigă şi gureşă. Vocea ei piţigăiată se potrivea, parcă, chipului ei uscat, cu nas coroiat şi privire pătrunzătoare. Se aşeză pe canapea, apoi făcu ochii roată. Are grădină frumoasă alde Florica. Cât să fie de când n-am mai intrat la ei în curte? Zece ani? Cinşpe? Ce mai solar şi-a făcut în fundu’ curţii. Ia, să-l pui şi eu pe Stelică să facă. Ar merge colo, lângă porumbar, e loc destul. Stătea ca pe ghimpi. Stingherită de locul în care se afla şi de tăcerea care se lăsase, bâigui:
- E cald rău azi...
- Cald! Şi-alde matale, taman pe căldura asta te-ai apucat de reclamaţii.
- Păi ce era să fac, domn’ Tănase? Dacă acuma, pe căldură, mi-a mâncat porcu’ lor puii...

Poliţaiul asuda întruna. Cămaşa era înmuiată toată. Pe frunte, cum ştergea broboanele de transpiraţie, cum răsărea alt rând. Amânase toată dimineaţa să vină la faţa locului. De cum zărise pe foaia albă literele neregulate, scrise mare, pe care le recunoscuse imediat, dăduse ochii peste cap, enervat de stăruinţa şi râvna acestei sătence de a face plângeri peste plângeri. Citind, îşi dăduse seama că n-avea să fie un caz uşor. Cu Nicărel, adjunctul lui, nici nu se mai consultase. Nu dovedea isteţime nici în cazuri limpezi ca lumina zilei, darămite în situaţii aşa de complicate cum era aceasta. Cazuri de pui mâncaţi de diverse alte animale, mai avuseseră sumedenie în sat. Dar oamenii nu se puneau pe reclamaţii, dintr-atâta lucru. Şi dacă se punea vreunul, mai nervos, Tănase îl lămurea imediat şi îl făcea să se împace cu pârâtul. Doar Dumitriţa, una-două, se prezenta la postul de poliţie şi trântea câte-o reclamaţie. Motive erau cu duiumul: ba că pica umbra de la salcâmii vecinilor pe brazda ei de roşii şi de-aia n-avea ea producţie bună, ba că nea Ion îşi lăsase câinele slobod, noaptea şi Haiduc se tăvălise cu căţelele în grădina ei de flori şi i le pusese pe toate la pământ, una nu mai rămăsese în picioare!, ba că Florica i-ar fi furat un coş de răchită pe care ea, Dumitriţa, nu-l mai găsea de vreo doi ani şi, când colo, într-o duminică, îl zărise în mână la Florica, ducând în el colivă şi colaci, la biserică. Ultima plângere fusese când Miţa, pisica Florichii îi mâncase Dumitriţii un pui. Dumitriţa avea şi martori că pisica sărise în ograda ei de găini şi se năpustise pe cel mai gras pui, îl sugrumase şi îl luase în gură, fugind cu el. Pentru Tănase fusese simplu să rezolve cazul atunci: dacă ai pisică, trebuie să ai grijă de ea; dacă n-ai grijă de ea, pisica produce pagube; aşa şi Miţa, nesupravegheată, mâncase puiul Dumitriţii, producând o pagubă de circa una suta mii lei, plus tulburarea ordinii publice, drept pentru care, conform articolului cinşpe, litera ef, din... aşa... cum îi zice, amenda era între un milion şi un milion şi jumătate.
- Deci, tanti Florico, scoate banul.
- Cum aşa, domnu’ Tănase? Păi ce-s eu vinovată că pisica... Ce să-i fac? S-o ţin încuiată în casă? S-o leg ca pe câine? Sau ce să-i fac? De când mă ştiu, pisicile aleargă pe bătătură, sar pe garduri, se urcă-n pomi. Toată lumea are pisică, ba chiar mai multe. Că şi Miţa trebuie să fete şi ziceam că să mai ţin şi-un motan. Că uite, totuşi e bună, câţi şoareci a prins prin hambaaar... ba chiar şi-n dihori a băgat spaima. E curajoasăăă... cum n-am mai văzut!

Degeaba încercase Florica să-l convingă pe Tănase că ea nu era vinovată şi că amenda era o nedreptate. Tănase, nimic.
- Plăteşti sau nu plăteşti? Că eu nu stau la tocmeală cu matale.

Florica plătise.

De data asta, însă, era altceva. Nici chiar poliţaiul nu putea da de capăt unei asemenea încurcături. Se gândea în toate felurile: Florica şi-a ţinut porcul închis în coteţ, dar victima, adică puiul, s-a băgat singur în bucluc, vârându-se în gura lupului, cum se spune. Na belea: care-i vinovatu’?
- Ce-o fi făcând, frate, de nu mai vine cu apa aia? Zici că acu’ o... o... Păi eu stau toată ziua aci? Parcă n-aş avea altă treabă. Şi pe căldura asta... Tanti Dumitriţo, ce etate avea puiul?
- Ă?
- Puiul, victima! Ce etate avea?
- Pai avea... să zic... vreo trei luni... era măricel.
- Păi şi dacă era măricel, de ce nu-l ţineai închis cu celelalte păsări?
- Nu era nici chiar aşa de măricel ca să-l bag laolaltă cu păsările cele mari. Că dacă bag puii ăştia tineri acolo, îi mănâncă curcanii. Că am nişte curcani maaari... o frumuseţe! Da’ răi! Răăăi...

Florica apăru aducând o carafă mare de apă şi un singur pahar. Îi turnă apă poliţaiului, apoi se aşeză şi ea pe canapea, faţă-n faţă cu Dumitriţa. Amândouă îşi ţineau mâinile în poală şi se uitau tot în jos sau la poliţai, ferindu-se să-şi întâlnească privirile. Tănase, înghiţind zgomotos apa, dădu paharul peste cap în câteva clipe. Apoi îşi mai turnă unul, ţinând carafa de toartă, cu degetul mic în sus, lăsând să se vadă unghia lungă. Ce să mă fac eu cu babele astea?Porcul e în regulă, şade bine, mersi, în coteţ, deci Florica nu e vinovată. Dar puiul, e mâncat, deci Dumitriţa e păgubită de vecina ei, prin făptaşul direct, care este porcul. În cazul ăsta, ar trebui să plătească porcul. Dar porcul nu poate plăti, pentru că este porc. Ce dracu mă fac eu cu astea? Pfffuuu... ce-aş bea o bere...!
- Dar dacă aţi încerca să vă-mpăcaţi? N-o să crape cerul, nu? Ce-a fost, a fost.
- Nici nu mă gândesc, sări iute Dumitriţa. Cum să mă împac, când eu am rămas fără puiu-ăla pestriţu’, pintenatu’?
- Şi eu ce să-ţi fac? Ce-s eu vinovată că nu-ţi ţii puii în curte, închişi?
- Mda! De data asta, tanti Dumitriţo, după cum înţeleg eu, matale eşti cea care nu şi-a avut grijă de animale, să le supravegheze să nu iasă din curte. Aoleu, ce dogoreşte soarele! Te doboară şi la umbră! Deci, matale plăteşti neglijenţa, nu?
- Cum să plătesc tot eu, când e limpede ca lacrima că eu sunt păgubita?
- Daaa, eşti păgubitaaa..., se încurcă poliţaiul iar, lungind cuvintele, încercând să mai câştige timp pentru că nu ştia ce să mai zică. Dar!

Parcă-l vedea dinaintea ochilor pe Nicărel, tolănit pe iarbă, la umbră, gâlgâind din sticla de bere rece şi fumând. Îi era ciudă că nu-l luase totuşi cu el, l-ar fi trimis să-i ia ceva de mâncare, că începuse să îi cam huruie stomacul şi, din când în când, se mai auzea şi câte un ghiorţăit de maţe.
- Gastrita... am o gastrită păcătoasă, care mă supără! Mai ales când sunt nervos! Dar! Tanti Dumitriţo, hai, bre, să rupem foaia asta de hârtie şi să nu mai pierdem vremea. Că şi-aşa, puiul nu-l mai scoli dintre morţi.
- Nu pot, domn’ Tănase. Nu pot. Eu vreau dreptu’ meu.
- Adică ce drept?
- Puiu’! Puiu’ pe care mi l-a mâncat porcu’ Florichii. Ştiţi ce chin e să scoţi pui de la cloşcă şi să-i pui pe picioare? Că-s plăpââânzi... Trebuie să fii cu ochii pe ei zi şi noapte!
- Păi şi-ai fost zi şi noapte cu ochii pe ei? Că dacă erai, nu mai scăpa puiu’ în curte la tanti Florica. Şi nu mai stăteam pe căldura de foc să fac dreptate, când toată lumea se retrage la răcoare, la... mai ştiu eu ce.
- Da’ eu ce să fac dacă nu-şi repară coteţu’? Că noi, ştiţi, n-avem gard în dreptul coteţelor. Şi s-a dus puiu’ drept prin gaura de la coteţ. Cine-i vinovat?
- Aaaa... tanti Florica! De ce nu-ţi repari, bre, coteţu’? Astupă găurile-alea şi terminăm povestea.
- Care găuri? Sunt doar nişte crăpături. Şi mi se pare că-i şi-o gaură, da’ n-ai loc să strecori nici pumnu’ pe-acolo. Ce să repar? Repar coteţu’ când vrea Dumitriţa?
- Ce mai tura-vura? strigă deodată Tănase, ridicându-se în picioare.

Din buzunarul de la piept îşi scoase pixul şi carneţelul de procese-verbale şi se-apucă să scrie, în timp ce zbiera la cele două femei care încremeniseră, speriate:
- Vă amendez pe-amândouă şi gata! Dacă nu ne-nţelegem şi nu ne-nţelegem, ce să vă fac? Eu am vrut să fiu om, da’ alde matale văd că o ţineţi tot într-un bal! Gata! M-am săturat! Scoateţi câte-un milion de căciulă! Articolu’ cinşpe, litera ef!