un om care să aibă dreptul la orice

Dragă Mya,
Îmi amintesc cu plăcere, şi poate cu cea mai mare plăcere, de seara în care, ca printr-o minune, m-a lovit în cap ideea pentru carte. Eram într-un grup restrîns într-o cîrciumă, cu un pahar de vin în faţă, şi povesteam, rîdeam, ne simţeam bine. Eram genul acela de oameni care se cunosc de foarte multă vreme, fiecare cu fiecare, ne cunoaştem stilurile şi tabieturile, oameni aleşi de-a lungul timpului ca prieteni după numeroase şi grele încercări la care este pus fiecare în decursul unei vieţi. Un loc unde ştii că dacă mergi, în orice stare te vei simţi confortabil, relaxat şi fericit că poţi fi cît mai mult tu însăţi cu nişte oameni pe care îi cunoşti, placi, respecţi şi de ce nu, iubeşti... în diferite feluri.

Eram printre prieteni, ca să zic mai pe scurt, nu ne văzuserăm de ceva vreme şi ne-am reunit pentru o seară care era sortită să ne intre în amintiri în cămăruţa cu imaginile kodak, cum s-ar spune. Ameţiţi, binedispuşi, cu poftă de poveşti, glume, dude, scenarii şi rîsete, cu o muzică pe fundal foarte potrivită cu atmosfera, un techno minimal, care la avizul meu este unul dintre cele mai ciudate şi perverse stiluri existente, cu întreruperi bruşte şi bătăi în plus, cu sunete ascuţite peste urlete de metal şi punk, dar totul dat la o viteză destul de mică, pentru a nu speria un ascultător neexperimentat, care încearcă minimalul pentru prima oară. Este incitant şi te ţine cu sufletul la gură.

În sfîrşit, discuţia ajunsese la societate, la ideologia unei societăţi perfecte şi erau foarte multe argumente de toate felurile, care mai de care mai trăznite şi mai defecte, dar care să aibă totuşi sens, pe lîngă umor sau sarcasmul de rigoare. Şi atunci, nu ştiu cum, încă nu pot să-mi explic de unde, mintea mea a acumulat toate datele din aerul de deasupra mesei, le-a potrivit într-o imagine de ansamblu, le-a pus pe schema cărţii din minte, şi punctele au început să se unească singure. Ca şi cînd aş fi găsit modul de pornire, butonul care aprindea motoraşul acestui plan. Am propus ideea grupului... “Cum ar fi să existe un om care să aibă dreptul să facă tot ce vrea?”. Tăcere absolută. Sunt convins că în orice alt grup de-al meu de cunoştinţe s-ar fi trecut repede peste o astfel de întrebare, destul de stupidă la origine, dar eram între prieteni, cu oameni care ştiau despre modul în care gîndesc eu, şi viceversa. Ideea a fost îmbrăţişată foarte repede şi s-a pornit la construcţia acestui om fantastic. Cum ar trebui să fie un om care să aibă dreptul la orice, şi mai ales acest om avea nevoie de o viaţă şi de o poveste cum ajunsese pînă acolo. La început a fost concursul, un fel de alianţă mondială a conducătorilor, care se hotărăsc să pună un premiu pentru un om, ca dovadă de recunoştinţă pentru faptul că este un cetăţean model al planetei noastre. Bineînţeles, şi cu motivul de a transmite un mesaj oamenilor că dacă se comportă în acest fel, oricare dintre ei are şansa de a ajunge în această situaţie extraordinară. Totul făcea parte dintr-un studiu secret al celor mai mari minţi din lume, savanţi de toate felurile, care pentru nu ştiu cîte sute de ani, din tată-n fiu şi din profesor în elev şi-au transmis datele şi au ajuns la concluzia că acesta este drumul cel mai bun pe care poate să o ia societatea mondială.

În sfîrşit, aici mai era nevoie de multe cheiţe şi completări, dar se dezvolta bine. Şi era clar şi limpede ca bună-noaptea că aveam de gînd să scriu povestea omului care este ales, primul din istoria omenirii, să devină liber în toate sensurile posibile. Protejat de toată lumea, un star mondial, îţi dai seama, din momentul în care i se întîmplă treaba. M-am gîndit şi că la el acasă să fie declarată zonă de libertate totală, şi aibă tot timpul oameni prin casă, care să se simtă şi ei liberi ca el. Asta a fost la început o glumă, mai apoi găsind o modalitate de a introduce şi asta în poveste. Am început să intru în acest personaj şi mă simţeam ca acasă. Am început să-l creez, să-l cunosc, să descopăr ce-i place, ce nu-i place, în ce fel să vorbească, cum să arate... Noua mea jucărie era de ultimă generaţie şi funcţiona perfect. Eram atît de mîndru în mine, de mine... în sfîrşit aveam ceva de făcut, ceva de legat şi povestit mai apoi, simţeam în tot corpul că această idee va fi piatra de fundaţie a primei mele cărţi şi că nimic nu mă mai poate opri. De acolo mi-am spus că va fi simplu. M-am înşelat, evident, dar este adevărat că a fost mai simplu ca înainte. Mi-am terminat paharul de vin, mi-am luat rămas bun de la prietenii mei şi m-am dus satisfăcut acasă, unde m-am apucat să scriu planul romanului. După 10 minute am adormit ca lemnul. Eram obosit. Fusese o zi frămîntată urmată de o seară ameţitoare, explozivă şi plină de nişte emoţii pe care nu le mai trăisem de foarte multă vreme. Ore unice şi revelatoare care m-au obosit extrem de tare, organismul meu nefiind prea obişnuit cu astfel de victorii mari, fie ele chiar şi împotriva mea. Sau poate că astea sunt mai importante... cine ştie? Era o cale prin adîncul marelui absurd