vroiam să scriu...

Dragă Mya,
După multe parlamentări cu mine însumi am decis să-l ucid pe boschetar din faşă. Îmi pare rău pentru el deoarece îmi devenise simpatic, dar nu ieşea nimic. Nu aveam nici un fel de colaborare. Era pînă la urmă un om obişnuit pe care nu am reuşit nicicum să-l transform în cineva care să merite să-şi spună povestea. Prea multe dezacorduri şi o lipsă acută de sincronizare au dus la decizia finală. Am renunţat la el şi am pornit pe aceeaşi idee cu un om simplu, care după 10 pagini a început să semene cu mine mult prea tare şi nu vroiam lucrul ăsta. Nu am chef să mă apuc să scriu acum povestea vieţii mele, pentru că nu am făcut nimic pînă acum. Probabil că aş reuşi să-i bag vreo 400 de pagini pe care cu siguranţă le-aş fi citit cu o deosebită plăcere şi mîndrie, dar ideea este să nu o citesc numai eu. Cele 10 pagini noi nouţe erau un dialog între personajul principal şi o femeie foarte ciudată şi misterioasă, care îl ademeneşte printr-o atracţie mai mult chimică înspre viaţa de apoi şi îi face instructajul.

Le-am recitit şi chiar pot să afirm cu mîndrie că lucrurile se legau destul de bine pe foaie, povestea avea cursivitate, ideile se succedau şi se întrepătrundeau cu o viteză şi o precizie destul de ridicată, îndeajuns pentru a mai pune încă o tresă pe umărul meu de la capitolul încredere. Ba chiar am intrat foarte adînc şi pasional într-un moment pe care l-am considerat ca fiind una din cheile romanului şi am reuşit să scot din cap exact cuvintele de care aveam nevoie pentru a descrie imaginea din minte. Am fost foarte satisfăcut de progresele făcute şi am realizat că făcusem un lucru bun atunci cînd am decis ca vagabondul vesel să dispară. Cine ştie, poate am să reiau ideea peste ceva timp, cînd voi dispune şi de o anumită experienţă în domeniu şi am s-o transform în ceea ce vroiam de la început. Noului personaj i-am dat un nume şi l-am trimis la treabă.

Acum că începusem cu mijlocul cărţii, trebuia să găsesc şi o modalitate de start, deci era nevoie să-i creez o viaţă personajului meu. În filme am ţinut mereu cu personajele pozitive atunci cînd cele negative erau nişte imbecili cu muşchii umflaţi şi numai cu gînduri de dominare mondială, dar impresionat aşa cum trebuie am fost numai de personajele negative complexe, genul ăla de om care este atît de bun în ceea ce face încît după un timp te convinge şi îţi doreşti şi tu să scape, să-i reuşească marea afacere sau escrocheria genială, şi la genul acesta de personaj m-am gîndit pentru proiectul meu. Un om obligat de circumstanţe să ajungă în partea opusă a legii, măcinat de gînduri şi probleme, cu o dragoste neîmplinită şi fără vreun viitor în lumea dreaptă, dar cu o minte senzaţională la organizare, un lider înăscut şi un geniu al amănuntelor. Aveam mai multe posibilităţi aici. Criminal în serie direct, nu puteam să-l fac, deşi ar fi fost o încercare din partea mea să-l fac pe un criminal în serie plăcut de cititor şi susţinut în cruciada sa halucinogenă. Mi-ar fi plăcut să fie escroc sau un hoţ-artist, numai că ideea fusese mult prea exploatată în ultimul timp şi nu mă simţeam în stare să aduc ceva nou unui astfel de personaj, mai ales că nu aveam nici o cunoştinţă în domeniu, decît nişte escrocherii micuţe pe-aici, pe-acolo şi majoritatea lor fiind sentimentale. Mafia îmi pare puţin demodată şi oricum acţiunea îmi doream şi doresc să se întîmple în România, în marea ei parte, şi noi avem o mafie de tot rahatul, scuză-mi limbajul, dar aşa este. Nu l-aş fi băgat pe băiatul nostru în mafia din România nici pentru un milion de dolari la semnătură. Nimeni nu merită aşa ceva.

Şi atunci, ca printr-o minune, George Jung şi-a făcut apariţia în faţa ochilor mei şi mi-a spus în stilul lui direct şi calm că el este omul potrivit pentru slujbă. Un nou George Jung, mult mai calculat şi mai complex, mai stăpînit şi de ce nu, şi mai lacom, pentru că personajul meu trebuia să aibă şi puncte mai slabe, perfecţiunea fiind un proces de lungă durată la care aveam de gînd să-l expun. Da, Jung era perfect, povestea sa impresionantă şi îţi spun drept, cînd am văzut-o prima oară, am dat cu pumnul în masă la sfîrşit cînd l-au prins, turnat de prietenii lui de-o viaţă ca să-şi scape pielea. Nenorociţii dracului. Un om ca el nu merita asta, oricît de multe măgării ar fi făcut de-a lungul timpului. Dacă nu era el, ar fi fost cu siguranţă altul pe postul lui, unul de care nimeni nu şi-ar fi adus aminte, apăi să ajungă să-i joace domnul Depp rolul vieţii. Deci aveam un exemplu pentru personajul principal ştiam cum să-l creez, aveam o variantă nouă pentru viaţa de după, aveam un dialog cu creatorul în minte, mai trebuia fata, iar acolo era simplu, te aveam pe tine. Ce simplu, mi-am zis. Şi am început, scriam zilnic cîte o pagină, două, extrem de mulţumit de rezultat şi de modul în care decurgea totul şi i-am dat cam două luni pînă la final. După o lună, într-o seară frumoasă şi relaxantă am ajuns în faţa paginilor mele după o întîlnire de gradul trei cu nişte prieteni şi Jim Morrison, în care s-au discutat nişte probleme senzaţionale cu un umor ieşit din tipar şi cu durere şi părere de rău, ba chiar şi cîţiva nervi, am şters totul. Uitasem de umor. Povestea era frumoasă, pasionantă, dar din nou mă uitasem pe mine, uitasem că eu scriu de fapt... nimic din ce era acolo nu mă reprezenta pe mine, ca stil şi personalitate şi am zis că decît să îmi schimb personalitatea, mai bine schimb povestea. Şi mergea aşa bine... Era o cale prin adîncul marelui absurd.