vroiam să scriu despre lume, despre iubire, despre tine

Dragă Mya,

Privind paginile goale din faţa mea ca o reflexie a golului din minte m-am gîndit că nu fac bine ce fac. Vroiam să scriu o carte cu toate teoriile mele şi nu era doar vina mea. Era vina tuturor celor care mi-au zis de-a lungul timpului că lucrurile pe care le spun, istoriile pe care le inventez şi sfaturile pe care le dau sunt excelente. Ei au contribuit la ego-ul meu exagerat, ei m-au făcut să ajung să mă simt în stare să scriu un roman bun, din prima încercare. Şi acum chiar cred asta. Am renunţat la frica de eşec pentru că, pentru a scrie ceva bun, ceva nou şi ieşit din comun, trebuia să am o încredere la fel de exagerată în mine. Trebuia să încep să gîndesc ca un scriitor, orice întîmplare, orice dialog şi orice imagine din viaţa mea trebuia să o transpun imediat în minte ca fiind un viitor pasaj din carte. Fiecare teorie şi dezbatere la care participam la un pahar de vin trebuia privită ca o eventuală nouă idee pentru a dezvolta conceptul. Vroiam să scriu despre lume, despre iubire, despre tine, despre Dumnezeu, despre moarte, despre pace aşa cum le privesc şi percep eu, vroiam să dau o soluţie avangardistă pentru evoluţia societăţii, şi să fie idei atît de amănunţite şi bine structurate în nebunie încît să pară reale şi pline de sens. Şi toate astea să fie în mintea unui cerşetor.

Greu? Nici nu îţi poţi închipui, sau poate poţi, pentru că încerc să fiu cît mai explicit. În plus, mi s-a spus întotdeauna că am un umor ciudat şi ţineam, şi ţin în continuare, ca această carte să nu fie una tristă şi pe alocuri plictisitoare. M-am gîndit la omul care o va lua din curiozitate şi o va deschide. Trebuia să aibă un început electrizant... nu incendiar... doar electrizant... cu cîte o remarcă sarcastică sau cîte o prostioară copilărească, din cînd în cînd, pentru a-l mai detensiona, poate o filozofie scurtă şi lejeră, plină de umorul personajului principal. Îmi plăcea de el foarte mult. Am decis să nu-i dau nici un nume, de fiecare dată cînd se va prezenta să folosească altul, spus la mişto, care să se potrivească perfect cu situaţia şi cu omul căruia i se prezenta. Atîtea gînduri şi idei despre structură, dar nu aveam încă nimic în afara celor 30 de pagini scrise cu ani în urmă, pe care era clar că nu puteam să le folosesc.

Aveam nevoie de poveşti, de scenarii, aveam nevoie de cunoştinţe despre ce îmi propusesem să scriu. Vroiam un Dumnezeu doar al meu, dar pentru asta trebuia să aflu totul despre cei mai bine structuraţi Dumnezei din literatură, pentru ca al meu să fie nou şi unic, vroiam ideea unui nou tip de pace şi linişte, o societate mondială perfectă din toate toate punctele de vedere... şi aici era îngrozitor de multă muncă, şi mai vroiam o poveste de dragoste atît de naturală încît să se transforme în energie pură şi să îşi cîştige un loc în istorie.

Ce gînduri măreţe şi încă nu scrisesem nimic. Am stat zile întregi într-o transă mizerabilă, storcîndu-mi creierul prin toate modurile pentru a lega nişte cuvinte şi nu ieşea nimic. Mi-am imaginat scenele ălea celebre din filme cu scriitorul care ia nervos foaia din maşina de scris şi se apucă s-o distrugă cu ură, înjurînd zgomotos, apoi o aruncă pe o grămadă uriaşă de rude ale foii, la fel de ghinioniste ca şi cea din mînă. Tot ce ieşea din mine era etichetat imediat drept gunoi ordinar, plictisitor, pagini pline de lălăieli şi schelălăituri, tristeţi ieftine lipsite de sclipirea şi umorul la care tînjeam. Mai erau momente în care mă trezeam noaptea cu cîte o idee genială pe care o puneam imediat pe hîrtie şi mă culcam satisfăcut. Dimineaţa îmi venea să mă dau cu capul de oglindă cînd citeam voma lirică, imposibil de continuat din caiet. Eram disperat. Boschetarul meu nu avea nici un viitor şi nici măcar un trecut. În momentele acelea mai degrabă l-aş fi omorît la prima propoziţie decît să-l las să spună prostiile pe care le gîndea. Personajul meu era de fapt şi retardat, iar la cum vorbea nici nu m-a mai mirat că ajunsese cerşetor. Nu putea mai mult, şi cînd te gîndeşti că vroiam să-l fac un fel de geniu care a ales să-şi trăiască viaţa în felul acesta pentru că nu era de acord cu ce se întîmpla în lume, şi pînă la urmă ar fi ajuns într-un punct în care ar fi pornit o mişcare sau ceva şi schimba totul, după care murea şi avea un dialog extrem de interesant cu creatorul, moment al cărţii în care se explică tot. Eu nu aveam nimic. După vreo două luni nici ideea asta incipientă şi infantilă nu mă mai distra. O uram din tot sufletul şi, mai presus de toate, mă uram pe mine că am fost îndeajuns de dobitoc încît să cred că pot face asta, şi cu succes pe deasupra. Iar partea cea mai urîtă, la vremea aia, a fost cînd mi-am dat seama că devenisem dependent. Deja nu mai puteam să mă gîndesc la ceva fără să-i găsesc locul printre rîndurile romanului. Începusem să gîndesc ca un scriitor în toate acţiunile mele şi mă durea teribil că nu pot să scriu, că nu pot să-mi transpun trăirile în caietul care deja începuse să slăbească din ce în ce mai tare. M-am îngrijorat... era anorexic deja... a murit la scurt timp după aceea, împreună cu pixul, care s-a aruncat disperat de la balcon. Aveam nevoie de o pauză. Şi mi-am luat-o. Dar cam atît deocamdată. Voi reveni şi voi continua povestea, pînă în clipa în care am realizat că încă mai era o cale prin adîncul marelui absurd.