dacă aş putea să vînd nişte timp

Dragă Mya,
Îmi aprind o ţigară şi trag cu poftă, dar e nevoie de mai multă forţă ca de obicei pentru că afară e al dracu’ de cald... dar e bine. Nu ştiu de ce se tot plînge lumea că e prea cald. Iarna, prin nămeţi şi minus patruzeci toţi sunt cu gîndul la soare, bermude, maieuri şi şlapi. Dar n-are rost să spui nimic, pentru că asta e, să zicem, una din părţile principale ale naturii noastre... oamenii se plîng de orice. Cînd e cald vor răcoare, cînd e frig, soare, săracii vor mai mulţi bani, bogaţii... vor şi mai mulţi bani... da... ultima categorie de plîngăcioşi nu prea e pe placul meu, deşi nu pot să spun că există vreo categorie de plîngăcioşi care să fie pe placul meu. Dar pînă la urmă aşa suntem noi, trebuie să recunosc şi eu că uneori am momente de slăbiciune şi încep să mă plîng, doar că mă plîng singur pentru că ştiu că eu sunt omul cel mai potrivit pentru a-mi înţelege problemele. Mă descarc şi gata.

Nu ştiu unde vreau să ajung cu chestia asta, pentru că sincer să-ţi spun o duc rău de tot cu inspiraţia în această perioadă, de altfel minunată. Dacă aş putea şi să scriu ar fi chiar de vis, dar nu poţi să le ai pe toate, după cum spunea un mare gînditor, iar în cazul meu nu pot să am nici măcar majoritatea în acelaşi timp. Dar e vară, e cald şi călătoresc cu mintea pe la mare, prin piscine, pe străzi luminoase şi foarte animate, mai dau de oameni cu care am momente, mai beau o bere, deşi întotdeauna berea a fost pe ultimul loc în inima mea, dar măcar pot să-mi imaginez că beau ce îmi place, şi că sunt alături de cine aş vrea să fiu, că mă caută cine aş vrea să mă caute atunci cînd deschid mesajul şi este unul care mă roagă să îl sprijin financiar într-o afacere a secolului, sau poate chiar a mileniului, iar eu închid ochii şi îl văd cu vreo cinci ani în urmă, alergînd prin zăpadă îmbrăcat doar cu un ghips la piciorul drept, strigînd din tot sufletul că vor să-l omoare roboţii. Oricum, dacă aş fi avut bani l-aş fi sprijinit, pentru că eu nu judec oamenii. Dacă nu îi vedeam noi, nu înseamnă că roboţii nu existau, nu? Oare mă plictisesc? Înclin spre nu, pentru că asta ar însemna un lucru nou în viaţa mea, şi lucruri de genul ăsta nu prea mi se întîmplă, dacă m-aş plictisi, atunci ar fi ca o fisură într-un baraj şi cu toţii ştim că o fisură nu rămîne fisură. Dacă într-adevăr asta e plictiseală, atunci barajul ar ceda şi ar intra milioane de chestii noi, m-aş propulsa direct pe scaunul de lucru al unui prieten, doar noi doi şi minunata lui maşinărie care mi-ar repara greşelile de pe umeri făcute pe la 15, 16 ani.

Cînd m-am pictat, lumea mi-a zis că o să regret la un moment dat. Au trecut ceva ani şi nu am nici cea mai suavă formă de regret, deşi mai sus le-am numit greşeli, dar greşelile nu le regreţi, ci eventual înveţi din ele. Mă mai gîndesc că aşa te-am cunoscut pe tine, deci nu există nici o şansă să dau satisfacţie lumii. Şi în plus, greşelile de pe umerii mei sunt foarte reparabile, şi la doar cîteva milioane de lei şi cîteva ore pe scaunul de lucru, distanţă. Păcat că nu sunt numai ore, pentru că din ălea am o grămadă. Dacă aş putea să vînd nişte timp să-mi scot banii de reparaţii... poate ştii tu pe cineva şi îmi faci legătura. Ar fi oricum o afacere senzaţională, nu ştiu cum de nu m-am gîndit la asta pînă acum. Vine omul, plăteşte şi îi spun că următoarele patru ore din viaţa lui sunt de fapt ale mele, sunt trecute în contul meu. Dacă lumea a cumpărat pămînt pe lună, de ce nu ar cumpăra şi din timpul meu, nu? Ideea e că n-ai de unde să ştii cum e cu ideile ăstea. De obicei cînd o idee ţi se pare bună, trebuie să te apuci s-o pui în practică imediat, pentru că e foarte posibil să mai vină cuiva după tine sau în timp ce îţi vine ţie, sau a mai venit înainte dar nu a fost pusă pe hîrtie. Şi chiar aşa e, chiar mă uitam acum multă vreme la un campionat mondial parcă, de fotbal pe nisip şi m-am gîndit imediat că la noi nu există aşa ceva, şi că eu aş putea fi fondatorul federaţiei şi să fac o afacere bună. Mi-am făcut întregul plan în minte, dar evident că nu am mers mai departe de atît... după două săptămîni s-a înfiinţat federaţia de fotbal pe plajă. N-am fost îndeajuns de iute, sau poate de încrezător şi am pierdut momentul, pentru că aici stă secretul. Mă gîndesc să înfiinţez un campionat mondial de rişcă... e un sport subapreciat, aproape mort, iar eu vreau să-l readuc la viaţă. Şi dacă te gîndeşti mai bine poţi să-i găseşti numai avantaje. Poate fi jucat de oricine are cel puţin un deget mare şi un arătător la oricare mînă, un ochi şi puţină coordonare. Nu contează nimic altceva. Scopul este să bagi banu` la gaură... ce poate fi mai nobil decît asta? Poate că mă plictisesc, dar oricum nu prea se simte. Totuşi, era o cale prin adîncul marelui absurd.