erai tu

Dragă Mya,
s-a intrat pe pamînt în perioada de timp numită august, o lună care, fără să exagerez vreun pic, mi-a dat tot ce am în mine, de la visele şi coşmarurile magiei pînă la strălucirea disperată a fericirii la întîlniri secrete cu diferite tipuri de moarte, care mai de care mai colorate. O perioadă în care paradoxul nu mai este doar un cuvînt pompos, ci o stare care mănîncă încet, încet celulele realităţii şi aşa-zisei normalităţi, orice ar însemna ea.

Ca-ntotdeauna, lucrurile mari se întîmplă acum pentru mine şi simt o mare frică de libertatea pe care o voi redescoperi, acea libertate care vine la pachet cu o membrană argintie, lichidă, ce va deveni coconul meu pentru o lună. Cine ştie cum voi ieşi de acolo, cine ştie dacă voi mai ieşi de acolo. Oricum nu contează, nu asta este important.
Într-una din ultimele mele călătorii am avut un moment de panică din cauza unei decizii care a transformat o cărare dreaptă de o sută de metri într-un labirint întunecat, plin de capcane sîngeroase. M-am pierdut pentru prima oară după foartă multă vreme. Nu eram pregătit să înfrunt aşa ceva, deşi eram convins în comoditatea mea că nimic nu mă mai poate atinge. Au fost nişte clipe incredibile, cu alarme sunînd peste tot în capul meu, becuri de toate felurile clipeau şi mă aduceau în pragul unei nebunii, de altfel destul de previzibilă, informaţii distorsionate şi contorsionate alergau printre neuroni paranoici puşi pe fugă de întrebări cu spaţii goale pe peste tot.
Calmul din mine stătea deoparte şi rîdea de restul dobitocilor care alergau de colo colo, încercînd să găsească soluţii din ce în ce mai complicate şi disperate. Apoi m-am oprit, am respirat nişte aer curat, am închis ochii şi un bătrîn, pe a cărui faţă se citea faptul că învinsese timpul şi viaţa, mi-a spus rîzînd că sunt un dobitoc. Avea dreptate... am început să rîd şi calmul a revenit la putere, ridicînd cu o viteză fantastică la loc tot ceea ce fusese distrus în furtuna de mai devreme. Continuînd discuţia cu bătrînul milenar, am simţit cum o energie nouă, dotată cu o forţă specială ia viaţă în mine, ca şi cînd aş şi primit instrucţiunile de folosire pentru un program care era acolo dar nu îl folosisem niciodată.

Am fost încîntat şi am realizat că nici o decizie nu poate fi numită bună sau greşită, pentru că din fiecare cîştigi pînă la urmă cîte ceva, necontînd prea mult ceea ce pierzi pe drum. Am zîmbit şi am deschis ochii, m-am aşezat liniştit pe o bancă să mă reculeg şi am simţit că pot să controlez universul, că pot să fac tot ce vreau, doar că nu ştiam ce vroiam, mai întîi. Dar ştiam... fără să-mi dau seama capul mi s-a întors înspre est şi ochii mi s-au oprit pe o siluetă îndepărtată, ce plutea lin printr-un univers paralel. Am fost fascinat de ea, de mişcările simple, de aura sa, apoi i-am desluşit zîmbetul şi toate culorile. Naturaleţea siluetei misterioase mi-a produs o înflorire a fiinţei mele. Am zîmbit şi mi-am întors capul în partea cealaltă, înconjurat de o oază de linişte, gîndindu-mă la ce aş putea să fac mai întîi. Mi-am şters fruntea de soare şi apoi simţit o lovitură ca de rangă în moalele capului. M-am întors brusc şi un curent cu milioane de informaţii care se legau dintr-o dată m-a electrocutat, provocîndu-mi o revelaţie. Erai tu. Creierul meu acţionase singur atunci cînd mă gîndisem prima oară la ce mi-aş dori şi a dat comanda pentru singurul lucru pe care mi-l doream de fapt. Erai tu... m-am ascuns, deşi tu oricum nu puteai să mă vezi. Ai trecut pe la cîţiva metri de o fiinţă care îşi recăpătase strălucirea, încrederea, puterea şi speranţa. Te-am urmărit în tăcere cum te apropii şi apoi te îndepărtezi. După ce ai dispărut am ieşit din ascunzătoare şi m-am aşezat în locul meu. Eram fericit şi după ceva vreme am pornit uşor să sărbătoresc acea zi minunată, care începuse cu un dezastru de proporţii. Noaptea a venit ca un cîntec suav, cu puţină răcoare şi discuţii filozofice la nivelul cosmosului, am stabilit cuvîntul de ordine – pace – şi apoi am adormit pentru cîteva ore. Cînd m-am trezit era deja august. Atunci totul a căpătat sens. Era o cale prin adîncul marelui absurd.