te ţineam în braţe şi te iubeam orbeşte

Dragă Mya,

ce bine este să ai o perioadă de depresie în care să nu fii aşa depresiv. Totul este constant în viaţă în astfel de timpuri şi dacă reuşeşti să te împaci cu ideea, poţi avea doar starea fără să nu o bagi prea mult în seamă. Şi cînd se întîmplă şi lucruri interesante, care mă scot forţat cu un harpon, de sub placa de gheaţă, dar nu vreau să te gîndeşti că ar fi frig acolo unde sunt, ci doar îţi transmit imaginea vizuală, şi nu cea senzitivă, atunci parcă primesc şocuri sau şuturi şi revin cu baloane de săpun levitînd în jurul capului, într-o lume despre care parcă ştiu numai din cărţi, fără să fi experimentat vreodată. M-am îndrăgostit de vreo trei ori de-a lungul ultimei mele perioade de depresie, şi acestea au fost doar cîteva din lucrurile ciudat de plăcute care s-au întîmplat în cele aproximativ trei săptămîni. Bine, folosesc cuvîntul „îndrăgostit” într-un sens foarte personal, nu vreau să te gîndeşti la cine ştie ce. Eu mă îndrăgostesc atunci cînd petrec un număr de ore cu o fată şi îmi imaginez o poveste care să nu o ia razna într-o direcţie în care, la un moment dat, să mă sperii în oricare fel posibil. Dacă trece de testul ăsta, atunci mă îndrăgostesc, desigur într-un mod foarte platonic de ea, pentru că îl mai deţin încă în spatele creierului pe piticul scoţian şi alcoolic, deşi poate e un pleonasm, care se tîrăşte printre neuronii mei, cu o sticlă în mînă, cu ochii sparţi şi roşii, bolborosind printre dinţii galbeni şi stricaţi înjurături şi proteste, acompaniate de stropi de alcool şi probabil ceva acid. Piticul ăsta recalcitrant încă mai reuşeşte să se impună pe acolo, deşi devine din ce în ce mai slăbit, şi creează ca un dirijor multilateral dezvoltat superficialitatea fiinţei mele în relaţiile cu sexul opus. Dar mă lupt, învăţ, şi cine ştie... într-o zi...

Într-o zi am început să cînt nişte piese pe care nu le mai cîntasem de ani de zile, pentru că muzical, am trecut prin foarte multe perioade şi schimbări drastice şi de vreo doi ani am încercat să evit tot ce a participat la formarea mea şi să folosesc numai lucruri noi şi experimentale, dar cine nu este aşa, nu? Singura diferenţă este că acele piese vechi sunau acum diferit, le auzeam şi percepeam altfel, am început să mă joc cu ele, în faţa ochilor aveam un plan virtual în care controlam totul şi, brusc, o muzică ce înainte mă făcea să devin melancolic şi îmi adîncea starea de depresie, acum îmi aducea energie şi zîmbete... atunci mi-am pus întrebarea „oare asta se mai poate numi depresie?” şi nu mai găseam nici un motiv pentru a demonstra. Devenise clar... nu mai aveam depresii. Din obişnuinţă, am încercat să intru în depresie pentru vreo trei zile din cauza asta şi nu am reuşit nicicum, oricît de tare m-am chinuit. Şi toate astea adunate la părţile cu îndrăgostitul, cu plăcutul, cu ieşitul, cu scrisul, cu cititul... şi da... şi la cea cu insomniile, am ajuns la rezultatul că sunt prea ocupat cu lucruri plăcute ca să mai fiu şi depresiv. Eu aş vrea, dar, din păcate, nu prea mai am loc decît de o versiune demo cu influenţe clare ale personalităţilor care s-au alăturat luptei. Oricum depresie este doar un cuvînt, la fel ca şi multe altele. Cred că mai avem ceva drum de parcurs ca civilizaţie, pînă cînd vom putea comunica exact ceea ce simţim şi vedem. Dar e bine că măcar încercăm, nu? Fiecare cu ce are... nu-mi vine să cred ce spun!

Am retrăit în minte o dimineaţă despre care nu ştiam că am trăit-o. „Que ore son, mi corazon?” Era patru. Nici tu nu puteai să dormi. E patru şi noi încercăm să dormim? Hai pe plajă, ce naiba, doar n-am îmbătrînit subit, fără să ne dăm seama. Şi ne-am dus. Nu ne mai cunoşteam...cumva... te ţineam în braţe şi te iubeam orbeşte, dar tu te îndepărtai cu vorbe simple care nu mai pluteau aproape deloc. Mi-am amintit de dimineaţa în care am fost noi, fără să fim noi, şi nu m-a întristat. M-a inspirat într-un mod extrem de plăcut, fusese un vis la fel de plăcut ca şi celelalte, pe care puteam să-l analizez din mult mai multe puncte de vedere, pe care puteam să-l scriu, să-l recreez din mai multe unghiuri ale hîrtiei şi vieţii mele.
Sunt chiar curios dacă sună a depresie ce ţi-am scris. Mie nu îmi sună, dar aşa este cu cuvintele astea. Era o cale prin adîncul marelui absurd.