inspiră-l pe poet

Dragă Mya,

Trăiesc o perioadă pe care nu pot să mi-o explic nicicum, de parcă lumea s-ar fi oprit deodată într-un punct şi oamenii ar fi rămas blocaţi în acel moment, fără nici un fel de amintire sau vis, dîndu-mi impresia de disc stricat, blocat pe o porţiune care la început pare ca făcînd parte din ansamblu, dar după o perioadă realizezi că nu prea este în ordine.

Nu am mai scris de ceva vreme şi nici măcar nu m-am mai gîndit la proiectul acela, a cărui structură este aproape finalizată în mintea mea, cu cîteva momente moarte pe care le voi învia cu ajutorul unor discuţii cu nişte oameni care sunt sigur că mă pot ajuta. Am uneori cîte o tresărire a creierului, ca un electroşoc puternic şi de scurtă durată, care mă introduce în povestea care a luat naştere acolo şi acest lucru mă ambiţionează, mă încălzeşte brusc şi mă trezeşte din orice fel de somn, chestia asta făcîndu-mă să realizez că trebuie să mă apuc de treabă, să dau naştere, şi pe hîrtie, acestei poveşti, dar întotdeauna sunt elemente lipsă în viaţa mea, iar lipsa lor de cele mai multe ori cîntăreşte mai mult decît dorinţa de a scrie.

Ţi-am mai spus că trăiesc într-un paradox, într-un cerc vicios al personalităţilor mele, care se schimbă şi se luptă între ele cu o viteză îndeajuns de mare pentru a mă ameţi de tot. Şi totuşi, starea generală este bună, mai ales pentru că simt că scriitorul din mine, care s-a trezit la viaţă uşor, uşor, duce o luptă extraordinară cu „mafia” fiinţei mele şi se ţine bine de tot. Cred că pot să afirm că este cea mai curajoasă personalitate a mea din istorie, niciodată pînă acum vreo identitate solitară să reuşească să lupte de la egal la egal, şi chiar cu mari şanse de victorie, împotriva feţelor care domină de ani buni acest domeniu ciudat care sunt eu. Scriitorul este lucid, este dur, este puternic, ştie să piardă şi ştie ce să-şi pună pe răni pentru a reveni cît mai repede în forţă şi trebuie să spun că alianţa mafiotă a fost cutremurată în ultimele luni de o stare de panică generală, care m-a surprins nespus de tare. Nu prea credeam că mai este posibil aşa ceva, dar apoi mă gîndesc să sunt încă în Viaţă, deci nu ştiu nimic şi totul este posibil.

Am început să scriu şi poezii, după aproape patru ani de pauză, după ce îmi jurasem că nu o să mai scriu niciodată, deci Viaţa... Nu ştiu ce să cred despre noile mele poezii, pentru că poetul din mine de acum cîţiva ani, pe care eu îl consideram destul de talentat a fost comparat cu un pompier ubersentimental, iar cel nou, abia trezit la viaţă, are de dus o luptă în plus împotriva propriei încrederi, de parcă restul bătăliilor nu erau de ajuns. Eu îl văd ca pe un puşti la o vîrstă între vîrste, pe o linie de formare, şi am mare încredere în el, dar asta nu e de ajuns, pentru că fiecare îşi duce singur crucea. Dacă este tot un pompier măcinat de sentimente, şi sper că nu este aşa, pentru că scriitorului nu i-ar strica un aliat puternic, atunci va rămîne doar un personaj episodic, ca un fel de hobby al organismului meu, pentru a întreţine atmosfera în pauzele dintre bătăliile importante, ca un fel de clovn. Desigur, ar fi destul de aiurea să fie aşa, adică să ajung la concluzia că poetul din mine nu are nici o şansă, pentru că ar fi o lovitură şi pentru tine, ca muză a versurilor mele. Deci inspiră-l pe poet, oferă-i încredere şi oferă-i ce-i trebuie pentru a deveni puternic, pentru propria ta bunăstare ca muză şi de ce nu... pentru a exista. Poezia este ciudată, complicată, dar o simt în mine şi o înţeleg, o trăiesc, o respir, şi ar fi totuşi o lovitură să nu pot să o şi creez, pentru că la asta se reduce totul în interiorul meu, şi nu ştiu dacă am spus bine că se reduce. Îmi voi lua odată, totuşi, inima în dinţi să îţi trimit nişte versuri din noua mea perioadă poetică, va fi o culoare, pentru că fiecare poezie a fost pictată într-o singură culoare, trecînd printr-o gamă variată de nuanţe. Sper să îşi smulgă un zîmbet... sau ceva. Era o cale prin adîncul marelui absurd.