încerc să-mi ajung obiectivele printr-o metodă imposibilă

Dragă Mya,

De ce întotdeauna există complicaţii, de ce pare uneori universul făcut ca un joc la care este imposibil să termini toate nivelele? Cred că oamenii au inventat jocurile complicate pentru a-şi mai aduna din mîndria sfîşiată de legile ciudate ale acestui loc. Sau poate sunt doar eu... Eu unul am visat la măreţie din prima clipă, aşa m-am născut, cred, cu un spirit competitiv devoltat, dar şi cu nişte ţesuturi canceroase pe la capitolul finalizare. Sau nu, de fapt buba cred că a fost, în ultimii ani, la pornirea fiecarui plan „miorific”, cu care mi-aş fi cîştigat libertatea la care am tînjit şi tînjesc în continuare cu aceeaşi îndîrjire şi cu sufletul la gură. Dar mi-e greu să demarez, pentru că niciodată nu am toate elementele de care am nevoie pentru a porni cu adevărat, şi asta, cred, dintr-o altă boală de-a mea acută, dar extrem de plăcută şi apetisantă, numită lenea.

Partea proastă este că încerc să-mi ajung obiectivele printr-o metodă imposibilă, adică stînd. E frumos să stai, ce-i drept, n-am văzut nici un miliardar care să stea mai mult decît mine, care să fie mai senin şi lipsit de griji decît mine. Toţi miliardarii adevăraţi sunt oameni ocupaţi, înglobaţi în treburi, cu pantofi lucioşi şi costume dungate, probabil să se obişnuiască cu uniformele. Sigur că mi-ar plăcea să fiu miliardar, cui nu i-ar plăcea? Dar nu o să fiu niciodată, pentru că nu ştiu cum, şi chiar dacă aş afla secretul, probabil în ziua în care ar trebui să fac mişcarea decisivă aş ajunge prea tîrziu, pentru că înainte cu o seară am zis că ies la un suc şi m-am trezit a doua zi la şase seara în alt oraş, fără să-mi aduc aminte unde sunt şi cum am ajuns acolo.

Uneori mă mai întreb şi cine sunt, dar în glumă... cel puţin deocamdată. În sfîrşit, după o groază de proiecte şubrede din start, combinate cu lenea şi imposibilitatea mea de a gîndi limpede în faza incipientă a fiecărui plan de măreţie, am ajuns din nou la zero, într-un pat, cu o lampă, un caiet şi un pix, două lucruri foarte rare pentru privirea mea. M-am apucat să rescriu o poveste pe care o începusem cu ani de zile în urmă, „pe vremea ta”, dacă îmi permiţi exprimarea, despre un om al străzii. Totul era la persoana întîi, în aşa fel încît eventualul cititor să aibă acces şi la ce gîndeşte personajul principal pe lîngă dialogurile cu restul personajelor. M-am apucat să o rescriu pentru că ideea mi s-a părut interesantă, şi deşi trebuiau schimbate multe lucruri pentru că fusese începută pe la 17 ani, am simţit în mine încrederea pe care mi-a dat-o ideea poveştii, aceeaşi încredere pe care am şimţit-o atunci cînd m-am apucat de proiect. Aveam deci în jur de 30 de pagini scrise deja, pe care le-am parcurs încet, făcînd doar unele modificări obligatorii. Aveam o bază şi o idee. Mi-am zis că o să scriu un roman, mi-am zis că de acum înainte pot fi scriitor şi am adoptat în mine atitudinea necesară.

Mai scrisesem prin liceu nişte poezii cu care cucerisem cîteva inimioare, asta fiind o metodă extrem de bună în perioada în care am făcut eu liceul, pentru că pe atunci nu existau poeţi trişti şi miştocari, nu erau la modă, dar ceea ce nu se ştia era că această modă nu va dispărea niciodată din inimioarele mai sus menţionate. Mai pui nişte nuvele ştiinţificomegasuperfantastice tot în acea perioadă, nişte cover-uri amuzante după opere celebre, o perioadă lungă de depresie cu foi pline de autoironie şi gînduri sinucigaşe, dar ascunse bine, lucru care m-a făcut să mă simt foarte bine despre „talentul” meu din vremea respectivă, şi cam atît. Asta fusese cariera mea de scriitor de pînă atunci. Poate nu eşti de acord cu titlul de scriitor, dar eu îl folosesc simplu, dacă întreprind acţiunea de scris, sunt scriitor, dacă dansez balet în momentul acela sunt balerin, dacă mă duc la karaoke sunt cîntăreţ. Singurele diferenţe între mine şi unul care face bani din asta sunt în primul rînd banii, şi în al doilea rînd un anumit accent pe care îl pui pe cuvîntul care descrie ceea ce face. Uneori e insesizabil, doar pentru cunoscători. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar ce rău pot să fac dacă mă autonumesc scriitor, chiar dacă nu am publicat nimic, chiar dacă nu am scris nimic concret şi chiar dacă nu am talentul necesar... măcar scriu şi îmi face plăcere, aşa ca scuză de doi lei. Nu contează. Lăsînd la o parte toate lucrurile astea, pentru că m-am abătut cu amănunte de la subiectul principal, m-am apucat de scris un roman despre un om al străzii de 35 de ani. Aveam o grămadă de treabă, pentru că nu aveam nici o idee despre cum se scrie un roman, şi nici nu aveam de gînd să întreb pe cineva. Adică eram scriitor, de ce să mai întreb, nu? Oricine poate să se pună la masă, şi ca în filmele americane, într-un acces, sau exces de inspiraţie, să scrie o carte genială într-o noapte, cu care să dea lovitura. Şi m-am pus la birou, înarmat cu caietul şi cu pixul apucîndu-mă cu spor şi voie-bună să creez un personaj revoluţionar pentru literatură. Deja îmi imaginam în linii mari ce o să zic peste vreo doi ani la discursul de acceptare la Nobel mai întîi, apoi vindeam cartea la Hollywood, transformînd-o tot eu într-un scenariu fantastic, apoi îmi începeam cariera de regizor şi îţi imaginezi că urmau Oscarurile şi restul premiilor. Ce emoţii, oare cu ce ar trebui să mă îmbrac? O sumedenie de întrebări mi-au invadat capul şi m-am întors şi am văzut prima pagină, pe care era trecut titlul şi mai jos era un "AAHHH". Un început genial. M-a pufnit rîsul. Toate visele mi s-au năruit în cap pentru moment şi am realizat că nu am nimic. Era un pic mai greu decît îmi imaginasem. Şi pentru că numai la asta îmi stă mintea în ultima vreme, de acum înainte, pentru o perioadă nedeterminată, m-am decis să-ţi scriu cum decurge acest nou proiect măreţ la care lucrez, din seria eşecurilor monstruase, dar speranţa moare ultima, nu? Era o cale prin adîncul marelui absurd.