am pornit împreună, unindu-ne sunetele

Dragă Mya,
O umbră plină ne neînţelesuri, partituri indescifrabile şi neajunsuri mi-a apărut înaintea ochilor într-o seară în care nu ar fi trebuit şi a fost cea mai mare greşeală pe care putea să o facă duşmanul meu de moarte, eu.

Era probabil singura seară în care aş fi putut citi printre rînduri, semne şi semnale în orice mesaj codat de la NASA sau Pentagon, eram ca un poligraf uriaş şi tocmai atunci duşmanul meu a trimis nişte imagini, care în mod normal m-ar fi bulversat şi băgat în ceaţă, dar nu şi atunci. În cîteva minute totul a fost limpede, am simţit nervii combinaţi cu ruşine ai inamicului din mine, după care a dispărut cu coada între picioare, fără să aibă nici măcar tupeul să lase un urlet în care să promită răzbunare. Iar eu, rămas calm, împăcat, simţeam în mijlocul creierului un procesor strălucitor, şlefuit şi zîmbeam satisfăcut. Am pornit o plimbare printre dune, cu placa în spate, pe un soare doborîtor pentru un om în condiţii normale, dar pentru mine nimic nu mai era normal, lumea, viaţa, călătoria şi sufletele fiind percepute în cel mai simplu şi pur mod posibil. Memoria murise şi aproape pluteam, fredonînd sunete nemaiauzite, potrivindu-le şi combinîndu-le cu explozii paşnice de sentimente, trimise peste tot prin energia vîntului din deşert.

Peisajul imobil a luat viaţă prin culori care parcă dădeau în clocot, pulsînd şi formînd spirale şi ţinte, care îmi atrăgeau privirea, fără să mă cheme. Fiecare pas al meu dădea naştere avalanşelor de nisip, milioane de fire se ridicau şi făceau vizibil dansul adierii, printre sunete multicolore şi pasionale. În depărtare am observat o siluetă înconjurată de o furtună de nervuri strălucitoare, plutind aiurea, dar numai pentru un ochi neformat. Dansul mişcărilor sale m-a fascinat şi mi-a mulţumit fiinţa interioară. M-am bucurat că nu eram singur pe acolo, acolo însemnînd oriunde şi în orice. Silueta m-a observat, s-a oprit pentru o fracţiune de secundă şi mi-a transmis printr-o săgeată portocaliu-verzuie să ne întîlnim pe o dună. Am acceptat trimiţînd o ţintă violetă în locul acela, după care mi-am pornit deplasarea uşor înspre direcţia stabilită, observîndu-mi noul prieten şi viitoarea cunoştinţă. Mi-am dat seama că era mai bătrîn decît mine în locul acela, deşi nu părea, dar mişcările sale şi universul care îl înconjura transmiteau o siguranţă şi o experienţă impresionantă. Mi-a plăcut, îmi plăcuse din prima clipă în care îl văzusem în depărtare, cu muzica şi formele din jurul său, alungite, întrerupte, cu linii care porneau undeva şi se terminau unde nu se putea aştepta nimeni. Avea să fie o întîlnire senzaţională, simţeam asta.

Am ajuns la locul stabilit, un munte de nisip cu fire uriase, in forme de şerpi şi şopîrle. Era un fel de piramidă vie, un templu antic, capabil de o energie impresionantă şi chiar dacă nu am simţit cuvîntul casă în mine, păşind pe acel loc sacru, am simţit calmul şi m-am liniştit. Eram acasă la el, şi el era unul dintre marii stăpîni ai acelui loc. Ne-am salutat prin priviri, schimbînd la un nivel subtil nuanţele obiectelor şi sunetelor care levitau în jurul nostru. Ne-am demonstrat unul celuilalt cine suntem şi am zîmbit. Mi-a spus că ar vrea să vină cu mine pentru o porţiune din drum, dar m-a avertizat că memoria va muri în acest caz. I-am raspuns că nu este nicio problemă, memoria murise o dată cu marea victorie asupra inamicului meu, care fugise şi nu eram sigur că am să-l mai simt vreodată. Mi-a spus că probabil se va întoarce, dar că victoria aceasta fusese cea decisivă şi de acum înainte inamicul meu va fi marcat de un complex puternic de inferioritate şi încercările sale vor fi doar o simplă distracţie pentru mine. Altfel nu aş fi avut ce să caut în acel deşert ciudat, în acel vis ancestral şi în nici un caz nu aş fi fost în stare să comunic cu el, nici măcar să-l văd şi să îi înţeleg prezenţa.

M-am bucurat, pentru că aşa simţeam şi eu, iar confirmarea a venit ca o cheie pentru un nivel mult mai ridicat. Am pornit împreună, unindu-ne sunetele, creînd o muzică neauzită, cu jocuri de lumini uimitoare şi nevăzute. Nu am mai vorbim nimic, pentru că nu mai era nimic de zis. Nu puteam strica prin cuvinte ceea ce se întîmpla. Comunicam prin universurile noastre, prin sunet, prin culoare, prin energie şi mişcare prin limbajul trupului şi al ochilor, prin zîmbete atunci cînd muzica devenea explozivă, chiar prin lacrimi atunci cînd perfecţiunea a atins cea mai ridicată cotă a existenţei în acel moment, în acea lume. La un moment dat am simţit că alăturarea noastră nu îşi mai avea rostul şi m-am întors către tovarăşul meu de drum. El se uita la mine şi zîmbea. Mi-a făcut un semn din cap spunîndu-mi că pînă aici fusese. Am zîmbit şi eu şi am pornit fiecare în direcţia lui, rămînînd să ne mai întîlnim uneori, pentru a mai schimba experienţe şi cunoştinţe. M-am întors în mine satisfăcut. Mi-ar fi plăcut să fii cu mine, să auzi acea muzică din care nu îmi aduc aminte nimic, să vezi culorile pe care nu pot să le descriu, să simţi adierea vîntului care nu exista... Era o cale prin adîncul marelui absurd