Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Exotic club

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Negrii Europei


Radu Sergiu Ruba

05.05.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Puţini din cei preocupaţi de drama identităţii, a specificului naţional şi a etnopsihologiei, au avut inspiraţia ori poate curajul, de a se îndrepta către simbolistica esoterică în materie. A făcut-o totuşi scriitorul Vintilă Horia, încercând în mai multe eseuri şi intervenţii radiofonice, la Europa Liberă de pildă, să se orienteze prin pădurea de semne şi embleme sub care societăţile secrete ale Evului Mediu ascundeau neamurile şi comunităţile Europei. Englezilor, bunăoară, le rezervaseră ca reper de identificare culoarea roşie. Când roşul a fost asimilat mai târziu de uniforma armatei britanice, ofiţerii acesteia au ajuns să fie ironizaţi în întreg Apusul drept raci.

De cealaltă parte a Europei, de îndată ce au fost identificaţi ca etnie distinctă, latinilor orientali li s-a consacrat, spre limpede recunoaştere, culoarea neagră. Cântecul Nibelungilor, epopee din secolul XII atribuită unui bard anonim de pe valea Dunării Superioare, evocând evenimente din veacul al V-lea, vorbeşte de apariţia la curtea lui Attila (Etzel - În versiune germanofonă) a celor 700 de cavaleri ai ducelui Ramunc, sosiţi din Valahia. În unele variante ale acestei scene din vastul poem, ducele şi cavalerii săi sunt, asemenea cailor lor în plin zbor, fie negri, fie înveşmântaţi în negru.


Misterioşii principi

Negrul răzbate ca simbol cromatic în toate legendele, ba chiar şi în actele istorice privind întemeierea celor trei principate româneşti. Cea mai spectaculoasă apariţie este de bună seamă cea a enigmaticului Negru-Vodă în Muntenia. Gheorghe Brătianu susţine că legenda ar avea un temei real în descălecatul, pe la 1290, a lui Radu Negru din Ţara Făgăraşului. Ipoteza se pierde însă printre reverberaţiile mai puternice ale mitului.

Chiar şi povestea întemeierii dinastiei meritocratice a Transilvaniei, versiune târzie, bazată însă pe surse mai vechi, aduce în scenă emblema negrului. Se spune acolo, aşadar, că, în timpul unei călătorii spre Buda, obosiţi de drum, mama micului Ioan şi fratele acesteia se opresc să se odihnească şi adorm la umbra unui arbore. Băiatului, viitorul Ioan Huniade îi este îngăduit să se joace cu inelul de aur purtând blazonul familiei, după care urma ca nobilul Voicu să-şi recunoască fiul. Un corb planează şi fură inelul. La strigătele copilului, unchiul său se trezeşte şi doboară cu o săgeată pasărea neagră. Din acea clipă, Ioan câştigă cognomenul de Corvin, iar imaginea corbului cu inelul de aur în cioc este asimilată blazonului Huniazilor.

Gesta fondatoare a Moldovei nu propune nici o imagologie a negrului, dar o face în schimb un reper istoric: pentru turci, Moldova era Kara-Bogdan, adică Bogdania Neagră, după numele celui ce-i dobândise neatârnarea.


O geografie fără curcubee

S-ar putea pretinde că indiciul cromatic nu rezolvă chestiunea identităţii simbolice a Moldovei, ci numai pe cea a situării ei geografice în raport cu ochiul turcului. Într-adevăr, islamul desemnează punctele cardinale prin culori: răsăritul este alb, sudul roşu, apusul fie albastru, fie verde, iar nordul e negru. În acest sens, Kara-Bogdan era pur şi simplu Bogdania de Nord, fără a se putea repera una similară în sud. Totuşi, toponimul nu reflectă doar o orientare empirică pe hartă, deoarece zona dintre Carpaţi, Dunărea Inferioară şi Nipru, aflată sub stăpânirea cumanilor înainte de marea invazie a tătarilor din 1241, era cunoscută sub numele de Cumania Neagră, în timp ce Cumania Albă se afla mai la est, între Nipru şi Don. Apoi, la rândul lor, şi bizantinii utilizau un nume de acelaşi tip pentru Moldova, spunându-i, între altele, Maurovlahia – Valahia Neagră.

Cât despre Muntenia, aceasta purta, în cronicile şi în cancelaria sultanilor, numele de Kara-Ulag, altfel spus, tot Valahia Neagră, dar în versiune turcă. Se poate specula că traducerea corectă ar fi Valahia de Nord pentru a o putea deosebi de diferitele enclave valahe din sudul Dunării, între care cea din Thessalia care avea o întindere destul de respectabilă. Totodată, s-ar putea crede că cele două principate din nord-vestul Pontului Euxin suferiseră o contaminare onomastică şi cromatică din partea acestuia din momentul în care, deja la romani, începuse să fie cunoscut mai degrabă ca Mare Nigrum. O mie de ani mai târziu, în hărţile şi portulanele lor, genovezii şi veneţienii utilizează acelaşi nume transpus în italiană (Mar Nero) şi care ajunge să fie tradus de turci prin Kara-Deniz.

Numai că, iată, singure regiunile locuite de români erau desemnate prin negru în preajma mării de aceeaşi culoare, în timp ce, mai spre răsărit, la gurile Niprului şi ale Donului, ţinuturile se colorau în alb precum în cazul Cumaniei de Est. Nici un alt element din spectrul luminii nu este consemnat în acest areal cu valoare concretă ori simbolică.


În umbra templului

Acest negru bizar nu apare decisiv în nici unul din însemnele heraldice ale voievozilor români cu excepţia corbului Huniazilor. El vine de undeva din afara perimetrului daco-roman, dar a fost asimilat de acesta mai cu seamă în două dintre legendele sale fundamentale. Cheia se găseşte probabil în povestea Meşterului Manole care face indiscutabil parte din marea familie a miturilor construcţiei, cu origini clare în aventura înălţării Templului lui Solomon de la Ierusalim. Munca e condusă acolo de marele arhitect Hiram din Tyr, sacrificat şi el ca şi Manole, după finalizarea capodoperei, dar în circumstanţe diferite, ucis fiind din ambiţii de parvenire de trei dintre lucrătorii săi.

Mircea Eliade apreciază că povestea unui sacrificiu uman necesar la temelia unei opere de artă arhitecturală nemuritoare se naşte undeva în Balcani, probabil în Grecia, circulă pe la toate etniile din regiune, inclusiv la ungurii din Transilvania (a se vedea legenda durării Cetăţii Deva), dar numai la Argeş se impune viziunea înălţării unei mănăstiri, a unui templu, nu ca în alte părţi, a unui pod, a unei fortăreţe etc.

Negru-vodă nu apare ca personaj decât în această legendă şi numai în compania celor zece mari meşteri în frunte cu Manole. Numele arhitectului nu este deloc întâmplător, el nefiind altceva decât ipostaza românească a lui Emanuel (Cu Noi Este Dumnezeu – în ebraică şi aramaică), nume care, potrivit Evangheliei, urma să-I fie dat Mântuitorului.

Este de presupus că istoria isprăvii lui Negru-Vodă a circulat prin toate lojile secrete ale constructorilor din întreaga Europă. Aceste societăţi apărau înainte de orice libertatea meseriei, dreptul de a acţiona şi de a circula peste tot, transmiteau codurile cifrate ale artei construcţiei şi arhitecturii din epoca piramidelor si a Templului lui Solomon până în cea a catedralelor gotice. S-ar putea ca aceste congregaţii să şi-l fi reprezentat ca fiind negru pe un prinţ de cruzimea celui ce l-a pedepsit pe Manole. În acelaşi timp însă, e posibil ca lojile constructorilor din Apus, mai vechi şi mai riguros organizate decât statele, să fi preluat legenda elaborată în aria balcano-carpatică.


Mărturia fluviului

Întâmplător sau nu, aventura simbolismului negro-romanităţii euro-orientale nu poate fi disociată, strict geografic vorbind, de cursul Dunării. Izvoarele sale se află în Munţii Pădurea Neagră, ţinut de asemenea de origine al Cântecului Nibelungilor. Apoi, fluviul străbate Pannonia lui Attila şi, înainte de a se contopi cu apele talasice, ramurile sale de vărsare în Marea Neagră, îmbrăţişează, dimpreună cu vegetaţia sa subtropicală, grindul Kara-Orman, pe turceşte, tot Pădurea Neagră.








Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer