Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Exotic club

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sexul frumos în explorarea lumii


Radu Sergiu Ruba

21.04.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Oroarea secolului

Prin 1913, lord Curzon, preşedintele Societăţii Regale de Geografie din Londra, a proclamat, cu privire la din ce în ce mai numeroasele femei care îndrăzneau să se lanseze în explorarea planetei, că: Sexul şi pregătirea lor le face inapte pentru explorarea lumii, iar acest soi de globe trotters feminine cu care America ne-a obişnuit recent reprezintă una din cele mai mari orori ale sfârşitului de secol XIX.


Las conquistadoras

Lord Curzon nu ştia că oroarea de care vorbea nu era una recentă şi de origine nord-americană, ci avea rădăcini adânci pe vechiul continent. Puternica exaltare amorsată de spiritul de aventură al erei marilor descoperiri geografice le-a însufleţit de bună seamă şi pe femei. Mai ales tinerele spaniole au răspuns chemării depărtărilor. Astfel, în secolul XVI, Isabel Barreto a fost singura femeie care a condus o expediţie navală spre Americi, ţinând echipajele în subordine cu mână de fier şi pretinzând pentru asta de la regele său titlul de almirante - amiral.

Tot din catolica Spanie a pornit-o şi Catalina de Erauso, cunoscută mai degrabă sub numele de Maica Alférez. A evadat din mănăstire la 11 ani, remarcându-se mai târziu ca soldat de un curaj dement prin munţii şi junglele Americii de Sud. A scăpat ca prin minune dintr-o încercuire a araucanilor, izbutind să fugă peste Anzi, fără hrană, bizuindu-se doar pe izvoarele întâlnite în cale şi hărţuită continuu de localnici. În autobiografia sa, nu a ezitat să-şi mărturisească atracţia erotică faţă de femei. Nu cunosc plăcere mai arzătoare decât dragostea tinerelor indiene, scria cea ce fusese destinată călugăriei. Medicii vremii, nevoiţi să-i catalogheze comportamentul, au calificat-o drept hermafrodită. Abia când a fost foarte grav rănită, la Cuzco, presimţindu-şi sfârşitul, Catalina şi-a dezvăluit adevărata apartenenţă sexuală spre paralizanta uluire a foştilor ei camarazi. Şocul acestei autodeconspirări a produs o legendă care a brăzdat în toate direcţiile America Hispanică.

La rândul ei, Inés Suárez din Plasencia, lăsată acasă de soţul ei conquistador, nu s-a putut abţine să n-o pornească pe urmele lui, preţ de 10 mii de kilometri, până în Venezuela. Ajunsă acolo şi văzându-se văduvă, a hotărât să joace totul pe o singură carte: a trecut Anzii, şi-a continuat drumul pe mare, apoi din nou pe uscat până când a ajuns în Chile unde ştia că se află contingente spaniole compacte. I s-a alăturat lui Pedro de Valdivia, lansându-se în aventuri şi atrocităţi greu de imaginat: a ucis cu mâna ei şapte indieni cacique, nu pentru a se apăra pe sine, ci pentru a-şi salva de la primejdie garnizoana.
Toate aceste figuri feminine hispanice par predestinate de un impuls venind din adâncul timpului. Prima carte de călătorii în idiomul de tranziţie ibero-latin nu poartă semnătura unui bărbat, ci pe cea a stareţei Egeria de la o mănăstire din secolul IV de pe Ebru.


Doar n-o să mă mâncaţi tocmai pe mine!

Totuşi, abia secolul XIX a impus, ca pe o culme a extravaganţei, figura femeii vântură-lume. Multe erau englezoaice, străbăteau mările sudului şi urcau pantele Himalayei. Cea mai amuzantă pare a fi Mary Kingsley. Şi-a trecut pe hârtie aventurile, pretinzând că a făcut baie într-un râu în compania unui canibal gol puşcă şi că, într-o bună zi, golind tolba unui indigen, ar fi găsit trei degete mari de la picioare, patru ochi, două urechi şi o mână destul de proaspătă, fiindcă celelalte bucăţi apucaseră să se cam usuce.

Cu antropofagii însă s-a confruntat pe faţă austriaca Ida Pheiffer. Familia şi prietenii o cunoşteau ca pe o gospodină liniştită, cu sănătatea destul de şubredă. Dar în 1842, la vârsta de 45 de ani, şocându-i pe toţi, ea a hotărât că era momentul să vadă lumea. A dat ocol planetei de două ori, s-a afundat în junglele din Borneo, a supravieţuit paludismului, ţânţarilor, malariei, ulceraţiilor tegumentare de tot felul. În Sumatra, i-a convins prin semne pe canibali că nu era nici o afacere să mănânce o femeie bătrână ca ea, cu carnea tare şi uscată.


Spre izvoarele Nilului

Olandeza Harriett van Capellen a avut mai puţin noroc. În aventură a pornit pe firul legendei izvoarelor Nilului. În 1860, de la Haga, se punea în mişcare cea mai stranie şi mai feminizată expediţie din toate timpurile, compusă din trei doamne din lumea bună, trei domnişoare de companie, două servitoare şi 30 de cufere. Nilul Superior nu l-au atins pentru că, între altele, nu izbutiseră să recruteze destui hamali. Harriett a fost doborâtă de febra galbenă. Fiica ei Alexine s-a întors până la urmă la Haga.


Bebe Bwana

Cea mai spectaculoasă aventură africană, la sfârşitul secolului XIX, a avut-o ca protagonistă pe scriitoarea americană May Sheldon. Prin 1891, ea şi-a făcut apariţia în ţinuturile masailor din Kenya, călătorind într-o litieră somptuoasă, însoţită de numeroşi purtători de poveri şi anunţându-şi sosirea în sate cu focuri de artificii. Mai căra cu sine o cadă de baie din zinc, întreaga sa colecţie de toalete elegante, şi un serviciu complet din porţelan cu tacâmurile sale de argint. Pe căpeteniile locale le copleşea cu daruri insolite: cutii muzicale, ceasuri şi maşini de cusut. Era cunoscută printre masai sub numele de bebe bwana - femeia şefă. Era nevoie de mult curaj pentru a străbate pe atunci Africa, un continent pe care cei mai realişti dintre exploratori îl descriau ca fiind imens, crud, plin de miasme şi de mister.

May avusese în vedere asemenea obstacole. Îşi dădea seama că nu putea să reuşească decât atrăgându-şi sprijinul şefilor de trib. Ca să le apară ca o perfectă amfitrioană şi să-i impresioneze de la început, îi primea purtând o lungă perucă blondă, un veşmânt de mătase împodobit cu false pietre preţioase şi cu o sabie la cingătoare.
Succesul acestei americance fanteziste şi neînfricate a răzbunat într-un fel eşecul altor femei. A răscumpărat, bunăoară, neşansa camaradei sale de breaslă Isabelle Eberhardt, scriitoare elveţiană care îşi găsise vremelnic adevărata identitate în deşertul din sudul Algeriei. Călărea printre dune alături de beduini şi dormea asemenea lor sub cerul liber. A murit la 27 de ani, înecată într-una din aversele de ploaie care inundă Sahara o data la 50 de ani. A fost îngropată potrivit ritualului musulman, înfăşurată într-o pânză albă şi cu faţa întoarsă către Mecca.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer