Mă ridic din pat după o noapte în care m-am trezit des și am dormit prost. Nu mai plouă, iar soarele își face timid apariția. Ne facem bagajul, coborâm motocicletele până-n centru și le parcăm în fața unei bănci. Ne întoarcem înapoi la cazare, o rugăm pe gazdă să ne lăsăm pe hol căștile, echipamentul moto și unul dintre bagaje până a doua zi, când ne vom întoarce de la Ushguli.
Îmi sună telefonul, iar doamna de la care am luat bilete ieri mă anunță că șoferul a ajuns în fața porții. Ne luăm rămas bun de la gazdele noastre și ne suim în mașină - o dubiță Mitsubishi 4×4. După o pauză în centru, unde șoferul ne roagă să mai așteptăm 10-20 de minute, poate mai găsește niște turiști pe care să-i ia cu noi, mâncăm rapid o omletă, bem o cafea și pornim. Din păcate pentru el, fără alți mușterii în afară de noi.
Prima parte a drumului e bună, asfaltul e decent, iar noi ne gândim că poate trebuia să luăm motocicletele. Ușor-ușor, drumul începe să se rupă, iar asfaltul se transformă într-o mare de noroi. Cu cât urcăm mai mult, cu atât devine mai rău. O luăm pe lângă mai multe excavatoare și câteva utilaje mari, apoi trecem peste un pârâu. Începem să râdem când ne gândim cum am fi arătat dacă luam, totuși, mobrele. Probabil, la fel ca porcii pe care i-am văzut acum două zile.
După o urcare destul de lungă, câteva curbe în formă de ace de păr și câțiva zeci de km de noroi, ajungem în Ushguli și vedem de aproape o parte din Shkhara (cel mai înalt vârf din Caucaz).
Ne cazăm la Angelina Guesthouse (un loc pe care ni l-a recomandat Merab) și ieșim să explorăm zona.
Aflată între 2060 și 2200 de metri, comunitatea e formată din 4 sate, iar centrul comunității (Chazhashi) a fost declarat muzeu și Patrimoniu Mondial UNESCO. Înțelegem repede de ce. Case vechi (unele din sec. 12-13) cu turnuri de apărare de 25 de metri stau așezate de-a lungul a două râuri. Este unul dintre cele mai pitorești și autentice locuri pe care le-am văzut vreodată.
Trecem pe lângă mânăstirea Lamaria (sec. 11) și coborâm dealul până la muzeul etnografic - o cameră în care se află numeroase artefacte din istoria localnicilor: unelte, mobilă, icoane, cel mai vechi fiind din sec. 12. Ne uităm la niște fotografii vechi în care vedem cum arăta Ushguli acum 100 de ani și ne oprim la un bar aflat într-o casă veche tradițională. O doamnă face pâine proaspătă la cuptorul din tablă. Mâncăm o supă de legume și niște brânză cu mentă și continuăm explorarea. Un puști de 6-7 ani călărește în viteză pe lângă noi. Trecem pe lângă o clădire pe care scrie cinema și vedem că rulează un film premiat făcut cu oameni din comunitate. Vorbim cu o doamnă (mama regizoarei) și ne decidem să vedem filmul diseară.
Plouă încet. Cumpărăm niște sare cu mirodenii și ne plimbăm prin sate. Urcăm într-un turn și ne uităm la crestele pline de zăpadă.
Ne întoarcem la guesthouse și gazda noastră începe să pună pe masă mâncare. După câteva minute, încă aduce. Mâncăm poate un sfert din merinde, împrumutăm două umbrele și mergem la cinema.
Intrăm într-un subsol, iar băiatul doamnei de la intrare dă drumul la proiector și la laptop. Suntem singurii doi vizitatori. Ne așezăm pe o bancă de lemn, sorbim dintr-un ceai fierbinte și ne minunăm de locul în care suntem. Este de departe cel mai interesant loc în care am fost la cinema.
Deși sunt doar vreo doi actori profesioniști, nu este fals, iar peisajele sunt demențiale. Îi vedem pe rând în film pe băiatul care a dat drumul la proiecție, pe domnul de la care am cumpărat sarea și pe Angelica (gazda noastră care joacă un medic). Totul este filmat aici în Ushguli și senzația pe care o avem e foarte specială.
Ne întoarcem în bârlog și ne învelim cu toate păturile disponibile. Viața în Ushguli nu e ușoară.
Ziua 8
Ne trezim înfrigurați și coborâm la micul dejun. A plouat toată noaptea, iar acum sunt doar câteva grade. La fel ca aseară, gazda ne pune pe masă foarte multă mâncare. O rugăm să ne aranjeze un transport până în Mestia, le mulțumim pentru ospitalitate și ne suim într-o dubiță. După câteva sute de metri, șoferul se oprește și ne spune ceva din care înțelegem că trebuie să așteptăm. Vorbesc cu prietenul Merab și îl rog să-l sune pe șofer și să-l întrebe de sănătate. Îmi traduce că trebuie să mai aștepte până vin și alți turiști și dacă vrem să plecăm acum, să plătim pentru toată mașina. (150 lari, aproape dublu față de cât ne-a spus gazda inițial). Negociem la 120, stăm să-i vină cetățeanului un prieten și, după o oră în care am așteptat, plecăm spre Mestia.
Drumul pare și mai prost ca ieri din cauza unor alunecări de teren, dar din sens opus, mașinile încărcate cu turiști urcă una după alta. Mai multe excavatoare încearcă să facă poteca mai practicabilă. Din cauza ceții și a chiciurei, crestele munților nu se mai văd aproape deloc.
Șoferul și prietenul lui vorbesc tot drumul. Oamenii din regiunea Svaneti au limba lor proprie numită Svan, diferențele față de georgiană fiind mai multe vocale și că nu este o limbă literară (localnicii scriu folosindu-se de alfabetul georgian - Mkhedruli). Din când în când, șoferul se oprește în dreptul unui panou electoral și comentează despre candidați. Pare că sunt în aceeași barcă.
După mai bine de două ore ajungem în Mestia și ne oprim la fosta gazdă, care ne servește cu ceai și prăjituri. Ne punem costumele de ploaie, prindem bagajele pe motociclete și o luăm spre Kutaisi - următoarea noastră destinație.
Până coborâm în oraș, parcurgem același drum ca la dus. Trecem printr-o porțiune de noroi și simt cum mă ud la picioare. Un alt excavator muncește de zor.
Începe să plouă tare, așa că dau drumul la căldura de la mânere și accelerez. După ce ajungem în oraș, animalele încep să apară pe șosea la tot pasul: vaci, porci, cai, oi, gâște, câini, capre, practic toate animalele domestice stau liniștite pe drum. Pare că noțiunea de coteț sau grajd, pur și simplu nu există.
Un câine se repede lătrând în fața noastră, iar colegul de drum reușeste în ultimul moment să redreseze motocicleta și să nu cadă. Oprim la o benzinărie și încercăm fără succes să luăm ceva cald. Nu au nimic în afară de benzină. Un localnic se uită la numerele noastre de înmatriculare și ridică cu gura până la urechi degetul mare.
Ocolim niște vaci și până să intrăm înapoi pe banda noastră, un șofer ne depășește în viteză. Singurele pericole mai mari ca sutele de animale de pe șosea, sunt șoferii care pare că nu au semnalizatoare. Trecem pe lângă niște cai care traversează stradă și încep din nou să cânt, pentru a-mi păcăli mintea.
După mai bine de 4 ore, ajungem în Kutaisi (unul dintre cele mai vechi orașe din lume) și se oprește și ploaia. Ne cazăm la un hotel pe marginea râului și stau jumătate de ceas în dușul fierbinte. Mâncăm ceva în centru, bem o sticlă de vin, iar la 22 (din cauza restricțiilor Covid - barurile se închid la 22) o luăm agale spre casă. Astăzi a fost cea mai grea zi.
(va urma)