În spatele uşilor închise (II)

 Notă: Citeşte prima parte a acestei poveşti aici.

---

4.
Câteva zile libere în vara aceasta ce se prelinge pe pereţi ca un abur. Nimic planificat, primul concediu de atâţia ani, de capul lui. Întins pe pat, priveşte de jur împrejur la pereţii aceştia drepţi, goi, la geamantanele aruncate de jur împrejur. Pe geamul deschis, noaptea i se strecoară în palme, cuminte şi liniştită.

Te visez albastră deasupra mea. Tăioasă şi rece, caldă ca o portocală de Spania. Îi place şi acum să vorbească în gând cu ea. A avut de atâtea ori impresia că ea îl înţelege fără să-i spună prea multe, încât a rămas cu acest obicei. Îi venea însă greu să o cuprindă pe fata asta - femeie. Când îl strângea cu nevăzute fire şi nu-i dădea altă scăpare decât ţinându-o în braţe, când dispărea tăcută în spatele unei priviri albastre-cenuşii.

Se îmbracă, îşi ia bicicleta şi iese. Greu de crezut în această noapte că tocmai în dragostea ei şi-a găsit moartea. Şi-a pus de atâtea ori întrebările pe care ea, damn, nu i le-a pus niciodată. De unde atâta laşitate? Unde dormi când te aşezi într-un pat din care ai plecat demult? Copilul meu, copilul nostru, copilul tău cum îl omori înainte de-a fi?

Umbla şi acum printr-un Bucureşti intim numai pentru că în spatele unor ferestre întunecate doarme Diana. Din când în când, într-un magazin, i se părea că simte mirosul pielii ei, proaspăt, peste care parfumul se aşternea ca o ploaie de vară. Poate trecuse şi ea pe acolo. Săptămâni în şir, îşi făceau cumpărăturile din acel loc, sau uneori singur, la orele cele mai diferite, spre disperarea Adelei. Era convins că în toţi aceşti ani ea a ştiut. Din aroma copilăriei lor, dragostea se trecuse de mult, dar ea se agăţa de amintiri ca de nişte liane şi-l forţa să trăiască la fel, zi după zi, lună după lună... an după an. Nu l-a iertat niciodată, dar nici nu l-a lăsat să plece.

Pedalează cu capul în pământ, aleile se învârt negru-alb negru-alb, picioarele se încordează în drumul spre trecut. Am făcut avort, să ştii. Doar nu-ţi închipui că era momentul cel mai potrivit să păstrez copilul. Nu avem casa noastră încă, vreau să-mi continuu doctoratul...

Cu câteva zile în urmă, la aproape 5 ani de atunci, i-a spus că se mută. Ani în care zilele au adunat oboseală şi greaţă. Prins de ea ca şi cum s-ar fi temut să nu o lase să se înece, se simţea acum, dimineţile, ca un criminal. Dar nopţile, întors de la birou, când îi venea în piept gustul acela de coclit, când privea cu scârbă către groapa pe care şi-o ridicase singur, ştia că nici măcar nu mai este o scăpare. Pentru Adela, poate că va fi. Lui însă îi rămânea să graviteze încet în jurul unui punct al memoriei: Diana. Şi doar atât.

5.
- Mamă, întârziem.
- Da... acum pornim. Întoarce cheia şi, de parcă gestul acesta familiar ar aduce-o înapoi, îşi regăseşte siguranţa şi răspunde:
- Bună, Răzvan.
- Ce-ai mai făcut?
Uite, am făcut o operaţie, am iubit un bărbat, am făcut un copil. În această ordine şi niciodată înapoi. Te-am iubit pe tine, în fiecare zi. Am murit o iubire. Cam asta... tu?
- Am trăit, cum spui tu. Am muncit, una alta. Am un copil. Voi?
- Ai un copil... Să-ţi trăiască. Eu, am muncit. Succes profesional, ştii.
- Ştiu, nici nu mă aşteptam la altceva. Ce ai?
- Poftim?
- Ce ai, băiat sau fetiţă?
- Aaa, nimic, nu a păstrat copilul.
Străzile se răsucesc în faţa semafoarelor, maşinile se adună într-un vuiet; ca în fiecare dimineaţă, praful îi intră în ochi.
- Ştiu ce gândeşti.
- Nu, niciodată nu ai ştiut prea bine. Te-am lăsat să crezi, să ghiceşti.
- Nu te-am minţit.
- Nu, nu tu.
Nu trebuia să spun asta. Unii oameni au nevoie să viseze. Unii oameni au nevoie de scuze, de hrană pentru regrete, de o viaţă întreagă în care să se întrebe de ce le este atât de greaţă.
- Diana, nu pentru asta te-am sunat.
- Mai puţin lipsit de importanţă motivul, nu crezi? Dar te rog, să nu cădem în cuvinte de umplutură. Nu am făcut-o niciodată noi doi, nu au fost cuvinte în plus. Poate în minus.
- Pe unde mai lucrezi?
- Vrei să luăm masa împreună?
Are dreptate. Atât de franc taie toţi anii aceştia de absenţă cu o singură frază. Atât de dur îmi spune că mă iubeşte, că prânzurile noastre o dor şi acum.
- Da, mi-e dor de fapt să stau în faţa ta, să te văd cum abia te atingi de mâncare, să simt că nu mi-a fost niciodată foame până în acel moment.
- Răzvan...

Unii oameni se trezesc dimineaţa, beau câte o cafea, îşi afundă tristeţea sau bucuriile, nici pentru ei nu mai contează prea mult ce anume, în birouri din care nu se mai vede cerul, unde pământul este doar o "supportive notion", revin acasă la familie şi iar mănâncă, fac dragoste, se întind, răsfoiesc o carte, dorm. În unele duminici, merg la biserică, la un teatru, mai fac dragoste, mai mângâie un copil. Unii dintre ei chiar visează.

Alţii însă trăiesc în frânturi de cuvinte, simt ploaia direct pe piele, chiar din spatele geamului de la birou, privesc copiii în ochi şi iubesc cu iarbă, cu pământ reavăn, cu nervuri în frunze, cu rădăcini şi, mai ales, cu piersici şi ciocolată.

Îşi întoarce faţa albă către băiatul blond, îşi lipeşte fruntea de mâna lui mică:
- Am ajuns, Dănuţ. Ia-ţi rucsăcelul şi hai jos.
- Mami...
- Da, pui.
- Mami, astăzi este duminică, nu mergem la grădiniţă, mergem la biserică.

6.
Îşi strânge cu gesturi mecanice hârtiile de pe birou, agenda, telefonul. Calculatorul stins, haina din cuier. Abia acum, pregătită să iasă pe uşă, priveşte pe geam. După-amiaza a lăsat urme cenuşii în copacii abia ieşiţi din iarnă.

Merge încet, de parcă strada aceasta ar trebui să-i spună o poveste. Dacă s-ar grăbi, cuvintele şi frazele ar lua-o razna, sfârşitul s-ar amesteca între personaje şi s-ar preface iar în început. A fost cald în timpul zilei. Casele pe lângă care trece s-au întins ca nişte pisici şi aşteaptă, cu ochii închişi. Un prânz întârziat la Mon cheri. Urcă scările la fel ca în atâtea alte zile, către masa din stânga, din fundul sălii. Geanta pe un scaun, haina dată chelnerului, apoi îl priveşte:
- Bună, Răzvan.
- Diana.

Se întorc anii ca nişte copii înspre castelele făcute astă-vară pe plajă, mâncarea stă şi acum neatinsă, mâinile lor atât de tăcute pe masă, fără să se atingă.
- Nu mai ştiam să respir, Diana, fără zâmbetul tău. Mai zâmbeşti?
- Da, am acum zâmbet-marca-Dănuţ.
- Câţi ani are?
- Trei.

Şi dintr-o dată, zâmbetul-marca-Dănuţ face cunoştinţă cu Răzvan.
- Îţi seamănă?
- Da.
- Şi tatăl? Eşti fericită acum?
- Când nu am fost eu fericită, Răzvan? ochii ei îndepărtează brusc toate umbrele.
- Eşti fericită, Diana?

Dacă ar putea, cu pleoapele închise, ar asculta doar Eşti fericită fericită ferrricită... Uite, de multe ori şi-a spus că îl iubeşte doar pentru modul în care rostogoleşte r-ul.
- Eşti obsedat de fericire. Oamenii trăiesc, Răzvan. Poate că strâng întunericul în priviri seara, poate că pereţii casei se înconvoaie uneori şi casa devine cocioabă de tristeţe, dar fericirea vine în doze mici: cafeaua amară dimineaţa, răsăritul soarelui când alergi să acoperi colivia papagalilor - să nu se trezească Dănuţ -, îmbrăţişarea din care nu te mai desprinzi când îţi laşi copilul la grădiniţă şi hohotele de râs în iarbă... crezi că-i puţin?
- Copilul tău mi-l doream, Diana.
Cu mâna pe pântece, îi şoptea blestem, purtând portocala de pe buzele ei peste sâni, peste aluniţa iubită, peste şold...
- Am să îţi spun într-o zi o poveste, cariño.
Cum este să-ţi urli spaimele singură într-o sală de operaţii, cum este să adormi alegând cu grijă gândurile doare doare doare nu doare uite o amintire în care râd e bună de fundal, ca şi vocea ta cerşind dimineaţa.
Mi-era dor de năsucul tău cârn, care nu se potriveşte deloc aerului tău ferm, e singurul care mi-a spus din prima zi te iubesc, mi-era dor să îţi ţin mâna sub palma mea, peste masă, la fel ca acum, să-ţi simt fiecare trăsătură, Diana.

Oraşul se adună din nou în case, în blocuri, îşi ia cina zgomotos, în spatele frigului de seară. Ar vrea să se întoarcă să-i spună ceea ce niciodată nu i-a spus, ar vrea să o ţină în braţe şi să-şi mărturisească simplu: Îmi pare rău. Dar Diana s-a îndepărtat deja, iar vorbele astea trei despică acum ziua de mâine în fâşii... nu i le va putea spune nici atunci.

7.
Se trezeşte încet, cu sentimentul că liniştea care înconjoară ferestrele pe dinăuntru s-a aşternut pe deasupra timpului, peste dimineaţa îmbujorată.

S-a visat din nou la capătul unui urcuş, singură, purtând pe chip o lumină uşor portocalie. Pe drumul de întoarcere, ştie că duce un secret, dar, cu fiecare pas pe care îl face, drumul şi fantasmele dispar.

Dănuţ apare în uşă, ciufulit şi uşor încruntat. Diana îi face un semn uşor cu ochii, şi într-o secundă râd amândoi în hohote, amestecând lumini şi culori, învârtind universul în braţe.

Te-am visat în pântece, sufletul meu, ţi-am croit în rugăciune fiecare zâmbet care acum mă priveşte poznaş, ţi-am adunat în fiecare picătură de sânge zile interminabile de vară, şi mai ales seri cu cireşi mirosind a căldură, picături mari de ploaie încinsă, primăveri albe, ninsori peste castele şi frunze foşnind galben a toamnă...

În cameră miroase a dulceaţă, pereţii au devenit mai albaştri şi mai lichizi, cireşul vechi de acasă bate cu un braţ fantomatic în geam, iubirile dospesc în căutătura albastră a zilei.

Abia noaptea, după ce Dănuţ a adormit visând roze şi prinţi, îl sună pe Răzvan:
- Vii?

Unele cuvinte sunt blânde şi deschise ca o chemare - sunt cuvinte care încep, altele curg pe deasupra ca o apă - cuvinte care continuă, iar altele, care taie adânc în carne, sunt cuvinte care încheie. Noaptea aceasta se ascunde murmurând în spatele unui cuvânt şoptit ca un izvor, pregătit să-şi hotărască drumul în stâncă.

Urmărindu-i cu degetele o linie albastră pe braţul întins, trecutul se clădeşte de jur împrejurul lor în cuburi ce-şi caută disperate nuanţele; arde mări şi luceşte tăişuri în ape. Numai lacrimile se mai topesc în formă de săbii aici.
- Vreau să ne fim dimineaţă, Diana.
- Vrei să îţi fiu eu dimineaţă, cariño, ai adunat toate nopţile şi ţi le-ai îngrămădit avar în priviri. Tu crezi că este de ajuns o singură dimineaţă? Cu tine alături, îmi doresc să cuibăresc lumina în vase de pământ, să-ţi revărs pe chip doar atât cât să-mi adulmec o nouă zi.

Dar trebuie să apunem din când în când. Aş obosi altfel. Am nevoie să îmi pun capul pe umărul tău şi să dorm. Nu am mai dormit de ani. Înţelegi?
- Eu am căzut, iubito, nu tu. Tu ai înflorit mereu căpşună. Nu ştiu dacă te pot susţine, unde ai văzut tu mâl să susţină cer?
Niciodată cer, doar privire aţintită în sus. Cum să-ţi spun că am puteri atât cât să cresc eu şi Dănuţ, că va trebui să cuprinzi singur toată durerea, şi să ne veghezi, din când în când, mersul peste poteci?
- Dormi, dragostea mea. Îţi voi fi dimineaţă.

O singură dimineaţă şi apoi te vei ridica

***

Marea fură nisip şi urme de paşi şi le îneacă în fiecare val. Ea şi muntele nu şi-au încetat nici disputele, nici iubirea. Poposeşte când şi când un gând sărat pe obraz, se îndreaptă lacom înspre buzele arse de vânt. Undeva aproape, Dănuţ descântă încet o floare de portocal. Femeia a prins în păr vântul. Are un zâmbet nou, aprilie înalt şi năvalnic.