Să-şi regăsească între toate aceste cărţi hârtiile pe care îşi scrisese visul. Mâna i se abate tăcut pe o copertă dragă uite citeam asta când m-ai sunat să-mi spui că vei avea un copil, pentru a aluneca apoi mai departe, răsfoind şi răsturnând după afurisitele acelea de hârtii. Părul îi alunecă pe faţă, cămaşa este închisă doar în doi nasturi de jos, de sub pantalonii scurţi picioarele îi apar albe, încălţate în şosete, toată este imaginea dezordinii. Curată ca un pahar, aşa trebuie să fie casa ta după cât de frumos şi elegant scrii îi spunea Madam Preda, profesoara de la trei, cu care bea din când în când câte o cafea, discutând despre ultimele tendinţe în gramatica limbii române, arta persuasiunii în conversaţie şi, mai nou, despre mâncăruri de post.
În noaptea care trecuse visase o întoarcere într-un loc rotund, albastru luminos; se văzuse singură, liniştită, odihnită, în ciuda urcuşului epuizant. Ştia că, în urmă cu mai multe luni, visase ceva asemănător, dar vroia să vadă exact in ce măsură se continua visul. Terapie...
Renunţă în cele din urmă. Va întârzia iar, ca în fiecare dimineaţă. Trezită cu greu, dimineţile fug dezolant înaintea ei, în timp ce îşi bea cafeaua neagră, mănâncă o salată şi discută, împreună cu Dănuţ, amănunte zilnice, pe care el le uită apoi până seara.
- Te-ai îmbrăcat?
- Acum, acum. Sare în picioare şi se repede pe uşa băii, tocmai la timp pentru a-i tăia calea lui Dănuţ. Cu un zâmbet pe care el nici nu-l mai zăreşte, îi închide uşa în nas. Se întinde tăcută sub apa şiroind. Duşul are calitatea de a-i extinde spaţiul intim, are senzaţia că împrejurul ei se creează un nou univers de apă, în care ea poate să respire cu branhii noi.
Ieşind din baie, trage din dulap o cămaşă albastru deschis şi un costum gri cu pantalon, mai petrece două minute cu pieptănatul, alege parfumul acelei zile, îşi smulge cu un suspin geanta neagră, mare, de pe marginea cuierului şi strigă:
- Vii?
Se îndreaptă mână în mână către maşină, spre acelaşi Bucureşti mirosind a canale, câini, scursuri şi resturi menajere, vag dezgheţat, aşteptându-şi primăvara unei aparenţe de prospeţime.
Telefonul bâzâie surd în geantă. Într-un gest reflex, apucă să vadă numele înainte de a-l deschide, dar aerul se îngustează deja, iar mâna care ţine telefonul, deşi nu tremură, este albă şi transpirată.
- Mai trăieşti, Diana?
2.
Cu ani în urmă (numărul lor devine irelevant de la o vârstă încolo), răspunsese la un alt telefon cu un glas abia şoptit.
- Salut.
- Bună, Răzvan.
- Nu te-am mai căutat zilele astea.
- Nu m-ai.
- Am avut o discuţie cu ea.
Respira greu, efectul anesteziei se ducea şi durerea îi tăia orice putere de a reacţiona. Glasul lui era mereu atât de calm, fără inflexiuni. Micul Prinţ îi căzu deschis pe podea.
- M-a atacat cum nu mă aşteptam: visele, planurile, tăinuirile noastre. Cred că ai trecut şi tu prin asta.
- Nu prea.
- Copilul pe care mi-l doream.
Şi pe care eu nu ţi-l mai pot dărui, probabil.
- Voi fi tată, Diana.
Patul se dematerializează brusc, aerul devine cleios şi-i lipeşte buzele, ciudat însă cum a dispărut dintr-o dată durerea.
- Eşti fericit.
- Sunt.
- Păi să fii.
Tăcerile au fost întotdeauna obişnuite între ei. Nu le-au plăcut explicaţiile, la ce bun când ştii atât de bine ce gândeşte celălalt?
- Mai vorbim, Răzvan. Să fiţi sănătoşi. Toţi trei.
- Şi tu. Să ai grijă de tine.
Pentru că eu nu voi mai putea avea.
Patul de spital. Asistenta aceea drăguţă care mai bagă din când în când capul pe uşă şi o întreabă cum te mai simţi pisoi, aerul cald din camera asistentelor (nu au lăsat-o să doarmă în rezervă, au vrut să o aibă mereu aproape, au prins drag de ea din prima clipă, atât de tânără şi de drăguţă şi să ţi se întâmple aşa ceva), dulapurile vechi, cu geamuri sparte, dar încuiate cu lacăt, fereastra prin care absoarbe acum cerul.
- Avorturi?
- Nu.
- Naşteri?
- Nu.
Faţa doctorului se înăsprise, nu mai era nevoie să spună ceva în plus. Şi totuşi:
- Vrei să ai copii?
- Cândva...
- Atunci vom proceda numai la extirparea ţesutului... şi se pierduse apoi în detalii care îi sunau străin, care o lăsau deja indiferentă. Rămânea ameninţarea, şi asta îi era clar. Să se recompună. Să trăiască. Să vrea în continuare copil. Mai ales al lui.
Reîncepea să simtă durerea. Şi somnul care o ocolise de două nopţi încoace. Porniseră toţi într-o sarabandă deasupra pernei ei: doctorul, arsura, copilul, Răzvan, copilul, asistentele, vocea dictând amănuntele operaţiilor, lampa imensă, orbitoare, în fine, ea însăşi zăcând pe masa de operaţie, vulpea şi Micul prinţ. Arsura, mai ales arsura - prima anestezie nu ţinuse.
El afla că va fi tată. Ea, că probabil nu va putea fi mamă niciodată.
3.
Când se trezise, era deja după-amiaza târziu. Se ridicase greu de pe pat. Într-o oră ieşea pe poarta spitalului. Îl auzea pe doctor vorbind Dacă ţi-e rău sună-mă la orice oră, vino mâine să te văd, ai înţeles?. Să ia calmantele şi, mai ales, să nu petreacă noaptea singură.
Acasă... noua ei cetăţuie închiriată, unde se străduise să găsească loc unor vise noi. În întuneric, chemase pe tăcute viaţa înapoi în trupul care se adâncise în durere, iar pe balcon lăsase să intre ultima pereche de aripi. Nu era singură. Chircită în jurul rănii ce pulsa, pe canapeaua îngustă (nu mai avusese putere s-o întindă), rugăciunea scurtă îi străbătea inima ca un fier abia scos din foc Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine Doamne...
"Les fleurs du mal", (niciodată un dar fără o carte, îţi voi scrie mâine pe ea îi spusese, mâine însă nu mai venise), zăcea deschisă lângă pernă. Eşti prea frumoasă. Prin sângele tău curge otravă. Îi punea palmele deschise în jurul gâtului alb, îi răsturna capul pe marginea canapelei şi-i şoptea în şuviţa blond-cenuşie Aş putea să te omor într-o zi. Sau eu aş putea să te omor, îi răspundea Diana.
Un soir fait de rose de bleu mystique,
Nous échangerons un éclair unique,
comme un long sanglot, tout chargé d'adieux,
et plus tard un Ange, entrouvrant les portes,
viendra ranimer, fidèle et joyeux,
les miroirs ternis et les flammes mortes.
Clipă de clipă în zilele ce urmaseră, îşi adunase rezerve de fericire amintirile toate. Trăia. Se întorcea de la serviciu târziu, citea o carte sau scotea din dulap blocul de desen şi cărbunele şi, cu picioarele adunate turceşte sub ea, se pierdea în siluete, linii şi umbre.
În faţa ta simt că mă prăbuşesc şi îmi ador căderea. Are gustul părului tău şi mireasmă de liliac. Nu pot şi nici nu vreau să mă ridic, corpul îmi devine prea greu să-l mai port. Es tu une fleur du mal?
Într-o noapte, stând aplecată peste fereastră, urmărind biserica pierzându-se printre umbrele plopilor, a ştiut că este fericită. Crescuse în minte şi-n inimă, ca o mamă în pântece un copil, o dragoste ce nu avea să mai doară niciodată.
Acum, glasul lui deschide încet uşa camerei acesteia. Casele vechi au istorii proprii, independente de oamenii care poposesc în ele, şi tot aşa, camera aceasta îşi are ferestrele ei, pereţii în culori schimbătoare, sentimente aşezate în rafturi. Este şi pentru ea un loc necunoscut, la fel cum va fi şi pentru el.
(va urma)