Carreteras

Trăia de obicei atunci când, cu mâinile sprijinite de volan, cu spatele puţin aplecat, cu muzica acoperind fâşâitul şoselei, străbătea depărtările. Totul în viaţa ei era departe: casa, serviciul, familia, sufletul, iubirile... copilul. Nopţile mai ales, când alerga spre un transplant, purtând pe chip încă urme de vise neacoperite, încerca să adune fragmentele şi să compună ceva rotund. Uneori, deşi deschişi, ochii îi fugeau din lumină în lumină şi gândurile se împingeau unele pe altele până când se trezea că merge printr-un tunel albăstrui din care se desprindea din ce în ce mai greu. Era odihnă în lumina aceea albastră, nu mai alerga ea către toate, ci oamenii dragi veneau înspre ea, clipele atât de rare cu Maria se adunau mănunchi alb, teama care îi apleca umerii se lovea de pereţii tunelului şi se întorcea ecou vertical, braţe bărbăteşti rămâneau încolăcite în jurul trupului ei - niciodată nu aveau chip, Xavier rămânea undeva acasă, ori poate în camerele de gardă, sau în cealaltă casă pe care o simţea în piept sufocându-o.

Nu povestea nimănui de clipele acestea de absenţă, într-o zi ai să faci un accident i s-ar fi strigat, cât poţi să fii de inconştientă?

Chiar, până unde va merge din operaţie în operaţie, privind nopţile un chip de copil adumbrit de dor, ascultând în gărzi tăcerea omului cu care trăieşte cu sentimentul că-l fură, amestecând incolor duminici şi sărbători în clipe târâte pe malul unei mări absurd de stâncoase...

Cât ştie ea cum se ascunde oraşul prin oameni, prin străzi înguste, case înflorite în aerul sărat, siluete exagerate de cactuşi, vase călătorite în porturi aiurea, vitralii crescute în ziduri alungite de biserici, parcuri în care basmele se împletesc încă în coloane, ce ştie ea de fapt despre oraşul acesta în care, de la vegetaţie la suflete, toate cresc tânjind parcă înspre cer? Abia ieri, aplecându-se după cheile scăpate lângă maşină, a observat că pe trotuar sunt căzute portocale. A cules una, unghiile i s-au afundat inconştient în coaja ca un burete, obrazul a sorbit ars picăturile dulci ţâşnite, a simţit sub piele trezindu-se timp fără credinţă, cerul a prins a irosi albastru. Drumul i-a alunecat pe deasupra, plaja alerga dreapta înspre mare, din cînd în când mâna se abătea lacrimi, ploua, poate alunecă stâncile acestea o dată şi către ceilalţi.

Drumuri pe care fugim de departe, drumuri pe care mai ales ne-am întoarce, oraşe pe care le-am cunoaşte din spatele pleoapelor, gusturi prinse cu dinţii, tunele pe care le-am izgoni dacă alături de noi am zări un singur chip. Uşi pe care le-am deschide fugind într-o seară, ne-am lua copila din somn şi i-am dărui floare sărată de cactus.

Somnul e o târâtoare cenuşie, prinzând laolaltă imagini strălucitoare peste monotonia şoselei, femeia îşi dă vag seama că braţele albe şi moi care i se odihnesc în jurul gâtului nu au cum să fie ale Mariei, că aerul rece nu poate să fie lichid aşa cum i se pare ei, şi că nu poate foşni ca şi cum s-ar lovi de un mal nevăzut, şi totuşi mai simte dulcele-acrişor care îi strânge obrazul, mâinile încleştate pe volan prind lumea în degete şi o strâng ca pe o portocală coaptă, fierbinte, muşcă din plin, gura i se umple de noapte, rotund. E o secundă perfectă, apoi piciorul se fixează singur în frână, maşina se opreşte scrâşnind, cu faţa înspre mare.