Punctele de graniță rutiere se dovedesc mai complicate. Ca să intri în zona turcească, îți trebuie o asigurare de mașină care generează cozi de câteva ore, chiar și în vremuri de covid. Granița îți pune la dispoziție un bancomat ce scuipă lire turcești, ca să plătești asigurarea. Centrele de închirieri grecești te avertizează neconvingător că vehiculul n-are voie să pună roata pe teritoriul turcesc. În același timp, ți se face șmecher cu ochiul de la ghișeu, că "e pe răspunderea ta". Tradiția grecului "hoț" are rădăcini mitice. În fond, Hermes - protectorul drumurilor și a drumeților - nu numai că n-a fost pedepsit că a furat vacile lui Apollo, dar i-au mai fost și înapoiate de acesta în schimbul prodigioasei lire cioplite din carapace de țestoasă. Prin urmare, dacă țara e împărțită, așa ar trebui să fie și asigurarea de mașină. Turistul trece cu dezinvoltură granița în sus și în jos, plătind peșcheșul de rigoare. Monumentele grecești abundă, dar sunt mai vechi și mai frumoase în partea "turcită" a țării decât în sud-estul insulei. În privința prezervării culturii și istoriei, grecii se arată mai interesați decât turcii. Tratează cu respect locurile de cult sau monumentele turcești răspândite pe teritoriul lor, ca parte din istoria locală, a unui popor ce a suferit ca oricare altul, ocupații, colonizări, urmărind cu acribie normele civilizatoare și turistice. Dar grecul ca individ se vrea și mai temperamental decât turcul. Dacă faci gafa să ceri la restaurant o "cafea turcească" ți se răspunde sec și aferat că așa ceva nu există. Te rectifici jenat, optând pentru varianta grecească a cafelei, dar ești din nou apostrofat: în Cipru, cafeaua este de un singur fel -cipriotă. O lecție de patriotism, sau doar civilizatoare? Din acel moment începi să fii tratat cu dispreț și mare întârziere. De fapt, cafeaua pregătită în nisipul crâșmelor populare - adică acolo unde bea cafea turcul, și nu turistul! - e cu mult superioară celei servite în cafenelele turistice, fie ele la greci sau la turci.
În partea nordică a insulei, ruinele, siturile arheologice au constituit cândva popasuri culturale înfloritoare, bine amenajate și documentate - în vremurile în care erau gestionate de greci. Astăzi, chiar dacă mai pot fi vizitate, te afli în fața unor duble ruine ce dau cont de un trecut glorios și un altul recent și lamentabil. Istoria amenajărilor arheologice din perioada bunei vecinătăți greco-turcești ce-a urmat independenței Ciprului, în 1960 - moment până la care a fost colonie britanică - vine și ea cu relicvele ei. Parcurile arheologice din teritoriul turcesc plutesc într-un derizoriu amar. Panourile explicative atacate de rugină și intemperii sunt indescifrabile, unitățile sanitare inutilizabile sau complet distruse, iar de ghizi nici nu poate fi vorba. Totuși, un paznic - de cele mai multe ori, absent - îți ia banii la intrare. Dacă te nimerești prin miezul zilei, cum nu există nicio poartă, intrarea e liberă, paznicul e la masă sau la siestă. Multe dintre monumente au dispozitive părăginite la intrare, instalate de UNESCO, cu cititoare și bare rotitoare metalice - ca în stațiile de metro. Plantate în derivă, în mijlocul drumului - probabil niciodată folosite, devreme ce nu există nicio împrejmuire - sfidează timpul și tehnologia, simboluri ale unei lumi apuse, căzute în vidul istoric. Iată cum două civilizații, una veche și alta mai recentă se întâlnesc în straturi suprapuse de ruine, într-un peisaj de două ori pustiit - mărturie a nesăbuinței și agresiunii timpurilor moderne.
Ciprul nu pare să abunde de turiști, poate și din cauza covidului, dar un lucru e cert. Aproape că nu există spațiu de agrement sau monument unde să nu te întâlnești cu omul rus - pe care continui să-l alint drept omul sovietic, când dădeai peste el în orice loc turistic, după deschiderea granițelor gorbacioviste... și ceaușiste.
Partea turcească, central nordică a Ciprului - pitorescul ținut Girne - se remarcă prin castele medievale și mănăstiri vechi, bizantine din timpul ocupației cruciate. Istoria orașului Girne începe odată cu războiul Troian, în urma căruia a fost înființată așezarea cu numele grecesc Kyrenia. În zilele noastre, Girne a rămas un orășel modest. Automatele de scos numerar, de altfel, deloc puține la număr înghit cu nesaț cărțile de credit și se află în grevă generală: niciuna nu scuipă bani. Și asta se întâmplă taman în weekend când toate băncile sunt închise. Un singur magazin care vinde rechizite școlare ia credit card în tot centrul.
Castelul Girne (Girne Kalesi) privește trufaș de pe meterezele ruinate către portul arhaic, prin care se mișcă fantomatic corăbii vechi cu pânze. Construit de romani în secolul I, se transformă, în secolul al IX-lea, într-o fortăreață cu o poziție strategică la țărmul mării, realizând o rezistență redutabilă contra lusignan-ilor (o familie nobiliară din vestul Franței ce a produs așa zișii regi ai cruciadelor pe teritoriile Ciprului, Ierusalimului și Armeniei). Peste veacuri, castelul bizantin, cotropit de cruciați, venețieni și otomani, păstrează elemente distinctive fiecărei culturi de ocupație, de la capitelurile romane, la solidele turnuri venețiene adăugate în secolul XV. Deasupra porții de intrare în stil bizantin se află emblemele lusignane.
În proximitatea orașului se întinde zona muntoasă Girne, în care sălășluiesc ruinele unor castele cu spectaculoase priveliști către mare. Situate pe o linie de la vest la est, castelele St. Hilarion, Buffavento, și Kantara formează o barieră strategică de apărare ce a făcut posibilă comunicarea între ele de la distanță. Ruinele, cocoțate pe înălțimile muntoase, nu sunt în prezent prezervate, dar drumurile săpate odinioară în stâncă fac posibilă ascensiunea către aceste bijuterii autentice ale nordului insulei. Urcușul lung și abrupt către Buffavento - castelul ce sfidează vânturile - oferă o priveliște grandioasă asupra ținutului Girne din diverse perspective oferite de meandrele urcușului. Buffavento are, precum celelalte două castele, o arhitectură compozită. Situat la aproape 1.000 m înălțime, pe o stâncă de calcar, din care a fost extras și materialul său de construcție, a fost construit de bizantini în secolul XI și, ulterior, ajustat cu elemente gotice, în timpul dominației lusignene. Se întinde pe două nivele și cuprinde în exterior ruinele unei cisterne bizantine, o bisericuță și un turn. Din ruinele subtil integrate în sălbatica natură înconjurătoare, au rămas doar chenarele intrărilor, flancate de arcade bizantine, pictate - ferestre către cer - pe a căror ziduri aleargă umbrele aurii ale apusului. Castelul a servit cândva ca închisoare și ca apărare contra piraților și atacurilor arabe. Conturul filigranat al fortăreței reliefat de crepuscul - ca o aripă uriașă de pasăre de pradă - cufundă peisajul apocaliptic al muntelui într-un purgatoriu de lumină.
La castelul Kantara, construit pe la 1200, se urcă abrupt, pe trepte de piatră. Castelul păstrează arhitectura fortărețelor romano-bizantine, fiind spectaculos prin crestele de granit si gresie ce-l înconjoară, ferestrele franțuzești și o capelă numită "Camera Reginei", distrusă în timpul invaziei otomane a Ciprului din perioada venețiană (1570). Din întunecimea încăperilor se întrezăresc ferestre, uși cu arcade și fante înguste de lumină.
Castelul St. Hilarion se desfășoară pe trei nivele, ultimul servind casei regale, înconjurat de un zid bizantin cu pereții foarte groși. Pe etajul regal, e reprezentativ un turn și o fereastră gotică cu o voltă în formă de cruce, numită "Fereastra Reginei" (Elanor) ce privește abisal și albastru către coasta nordică a Ciprului. Cele trei nivele comunică prin scări de piatră, păstrate într-o condiție incredibilă. Primul nivel adăpostea soldații, cisternele și grajdurile regale. Intrarea principală e străjuită de o barbacană ce se sprijină pe turnuri în formă de potcoavă. Accesul la nivelul de mijloc se face printr-un pod cu lanțuri (care încă se ridică) ce duce la ruinele bine prezervate ale unei biserici bizantine, din sec al X-lea.
Tot în provincia Girne, se poate vizita o mănăstire din secolul al XII-lea, Bellapais Abbey, aflată într-un pitoresc orășel ce-i poartă numele. Mănăstirea cuprinde un refectoriu distinctiv, de mari proporții, ce servește actualmente ca sală de spectacole, un cloître cu câteva arce bine păstrate și un sarcofag roman.
Interiorul este deosebit de bine păstrat, cu totul particular este un balcon - unde stătea corul - în formă de potcoavă, sculptat în lemn cu motive geometrice. Tot în curtea mănăstirii, se află un parc plin cu vegetație exotică, o terasă restaurant și un spațiu verde amenajat pentru o nuntă. Pajiștea își așteaptă ordonată nuntașii. Scaunele sunt așezate ca la cinematograf și îmbrăcate pompos în aceleași culori rosé ca și arcada compozită de flori și voaluri sub care se vor așeza mirii - ce aleargă printre ruine și fac poze stereotipe. Pe ele stau bine încoțopeniți invitații...
Bellapais, încărcat de istorie, este un orășel efervescent și turistic, cu străzi foarte înguste, în pantă și magazine cochete cu produse gourmet. Este renumit pentru festivalul său anual internațional de muzică clasică și Festivalul Viermilor de mătase. Din interiorul unei prăvălii, plasate în inima centrului, un bătrân sărman și ars de dor stă turcește și cântă din voce și la un instrument tradițional cu coarde. Cântul lui tânguit e splendid și penetrează ritmic zumzetul colorat al străzii. Viața vibrează tainic în lumina mediteraneeană și în cadențele suitoare și coborâtoare ale cântecului lui.
Nord-estul Ciprului întinde agresiv și oblic o limbă ascuțită către mare, sub forma peninsulei Karpas. Țărmul e presărat cu plaje, mănăstiri și biserici. Sudul peninsulei e reprezentat de un oraș vechi, Yeni Iskele și o stațiune marină nouă, în deplină expansiune, plină de blocuri-hotel ce nu au ieșire directă la mare. Un drum de mașină, paralel cu țărmul, desparte plaja de monumentalele complexuri hoteliere. Courtyard Long Beach - parte din acest gigantic mamut turistic - etalează clădiri cu o arhitectură unitară și agreabilă, așezate circular, cu un patio încăpător la mijloc ce cuprinde o piscină, o grădină exotică cu spectaculoși bananieri în floare și câteva terase și restaurante. Complexul este locuit și poate chiar destinat omului sovietic. Nu e clar, dacă e doar în vacanță, sau a eșuat aici din imperiul tumultuos al lui Putin. În hotel, în grădină, în parcări, sau pe plajă nu se vorbește decât dulcea limbă rusă. Cum, în civilizația asta înfloritoare, cu puternic iz vestic, poți deodată plăti cu credit card peste tot, nu afli dacă moneda locală e lira turcească sau rubla, mai cu seamă că nu deții nici una, nici alta..
Până la mare ai de condus vreo câțiva kilometri pe drumurile barate de șantierul stațiunii în prefacere. Dar de ce să te deranjezi, când patio e dotat cu o piscină uriașă, cu șezlonguri și umbrele cochete și o vegetație exotică furibundă. Mai cu seamă seara, mirosurile florilor amestecate cu clorul din piscină împreună cu puternice damfuri de marijuana emanate de tinerii atot-tatuați, blonzi cu ochi albaștri, îți procură stranii desfătări olfactive. O barieră și câteva persoane de ordine - ce par singurii turci din împrejurimi - controlează intrările și ieșirile din Paradis. Nu poți intra așa, cu mașina, ca la hotel, să întrebi de o cameră. Trebuie să figurezi în sistem sau să deții un ausweis, după o rezervare și verificare prealabilă, en avant. Dar numai o confirmare electronică că vei ajunge negreșit în ziua cu pricina, îți va ridica cu drag bariera.
Discrepanța dintre luxul deșănțat din noua stațiune marină și depresarea din Iskele - la numai câțiva kilometri distanță - este uluitoare. Dar cafeaua la nisip servită la birtul local din centrul vechiului oraș, e superioară celei din sofisticatele cafenele din zona hotelieră. E mult mai tare, mai aromată și vine și cu atmosfera lâncedă de la mesele vecine, unde se zace temeinic și temperamental în orice moment al zilei. Peste drum, se încinge o masă de table cu spectatori și jucători. Cineva aduce pe o tavă cafelele, însoțite fiecare de o mică butelcuță transparentă de apă. Apa care vine cu cafeaua e la discreție, nu trebuie comandată, nici plătită. E o aluzie la cafeaua atât de concentrată încât diluția ei în apă - în propriul tău stomac - e necesară. Masa cu table stă în fața unei bazilici bizantine în miniatură cu zidurile cărămizii - o bisericuță de păpuși, cea mai mică pe care am întâlnit-o vreodată - transformată în centru de informare turistică. Înăuntru nu există nicio documentație despre programul muzeelor de icoane sau de arheologie, nici despre biserica Aghios Georgios, singura cu fresce bizantine, bine păstrate, din zonă. Turcii sunt amabili și doritori să te ajute, dar din păcate nu prea știu ceea ce nu vor să știe!
După repetate căutări, aflăm că muzeele nu sunt niciodată deschise, iar Aghios Georgios - bine ferecată - pe care o găsim cu greu, pentru că nimeni n-a auzit de ea! - a devenit depozit pentru exponatele din muzeul de icoane. Un bătrân charismatic, cu figură de intelectual rasat, care vorbea engleza fluent, își uda fără grabă grădina situată chiar vizavi de muzeul de icoane, plasat într-o biserică bizantină, situată pe o străduță obscură a orașului. El ne explică, ironic, că nu ziua - lunea nu e o zi bună de vizitat muzee! - e problema. Precum restul monumentelor, muzeul nu e niciodată deschis.
La intrarea în peninsula Karpas, se află superba biserică Antiphonitis (Christos Antiphonitis) însemnând Christos care răspunde. Ea vine cu legenda unei icoane a mântuitorului receptivă rugăciunilor credincioșilor. Există în Cipru mai multe biserici construite sub semnul acestei iconografii, chiar dacă prezența unei astfel de icoane nu este semnalată nicăieri. Plasată la capătul lumii, ajungi aici pe un drum de țară, pitoresc, îngust și întortocheat. Din fericire, necirculat. Din loc în loc, drumul se lărgește prin iarbă, cât să te poți strecura pe lângă un vehicul staționat - din curtoazie - în acea oază salvatoare. Te rogi să nu te întâlnești cu nicio mașină! Și Antiphonitis îți răspunde... nu te întâlnești... iar răsplata e pe măsură.
Biserica te întâmpină cu silueta ei zveltă, integrată în sălbăticia naturală, înconjurată de un gard înalt de piatră. Un pin stă de strajă aproape lipit de zidul mănăstirii. Pinul - simbol al longevității în tradiția japoneză - se vrea martorul vârstei bisericii ce datează din secolul al XII-lea. Particulară prin forma octogonală neregulată a domului sprijinit pe opt coloane, biserica e renumită pentru frescele interioare excepțional păstrate de pe pereți și coloanele de susținere. Porțile iconostasului datează de la 1700, din timpul ocupației turcești. Un acoperiș cochet, ca o pălărie, se remarcă prin dimensiunile și culorile calde ale olanelor. Într-o micuță chilie la intrare, un bătrân rupe - te întrebi dacă chiar în fiecare zi! - bilete. Frumusețea frescelor te face să zăbovești mult prin partea locului. Îndeajuns de mult, încât, incredibil, a mai sosit o mașină cu turiști. Surprinzător, de data asta, nu e omul sovietic! Bătrânul - mirat și el de volumul neașteptat de vizitatori - rupe, tăcut și nedecis, un nou rând de bilete.
Ayios Philion este ruina unei biserici situată pe malul mării, din secolul al XII-lea, cu bolta parțial prăbușită și fragmente de mozaicuri pe podea. Turismul local e asigurat de cochetul han Oasis, cu pește proaspăt și o terasă confortabilă deasupra mării. Pisicile cu nările gonflate roiesc din toate cotloanele, dând târcoale meselor. În vecinătate se află o plajă pe care cobori de pe un tăpșan înalt, cu o mare incredibil de caldă și limpede, brăzdată de benzi în degradeu de albastru, irizate de lumina magnifică a apusului.
Către mănăstirea Apostolos Andreas, te duce un drum cu un asfalt îndoielnic, înțesat cu măgari sălbatici. De toate culorile - negri, maro, bruni, bălani sau pătați - și mărimile, se postează în mijlocul drumului, deloc intimidați de mașini. Ești nevoit să oprești. Atunci, te abordează obraznic pe lateralele mașinii, își lipesc mufa de geam, aburindu-l prin nările dilatate sau îl leorpăie de sus până jos. Nu așteaptă o răsplată pentru munca de pre-spălare, dar nu refuză cotoarele de mere cu biscuiți. Când deschizi geamul, ca să le oferi șpaga, te lasă să-i mângâi pe cap. Au ochii negri, pătrunzători și languroși.
În fața mănăstirii se află un târg de artizanale plin cu oamenii sovietici, dar și mai mulți măgari, interesați în portbagajele deschise. Deși ne aflăm în Ciprul turcesc, un preot ortodox grec se urcă într-o mașină. Mănăstirea greacă pare activă și înconjurată de măgari pe toate laturile. Un anunț te încurajează să le cumperi mâncare. Aflată în restaurare, e îmbrăcată în schele, iar în interior, o întunecime deloc prietenoasă, nu te îndeamnă să-i admiri frescele pictate. Apostolos Andreas, trasă până la buza mării, a servit drept fortăreață în secolul al XII-lea. Aici se spune că Sfântul Andreas a lovit o stâncă din care s-a născut un izvor cu apă vindecătoare. Loc de pelerinaj, mănăstirea e considerată loc sacru deopotrivă pentru ciprioții greci și turci.
În împrejurimi, se află o plajă aurie, Golden Beach. Un măgar te urmărește până acolo pe o potecă de colb, ca un câine vagabond. Faci o baie de văpaie în crepuscul. La întoarcere, măgarul te așteaptă cu răbdare la capătul potecii. Te urmează până la mașină unde își primește smerit plata.
Drumul de coastă ce străbate tot vestul insulei trece prin Salamis, o veche cetate greco-romană cu un uriaș sit arheologic - cândva bine documentat cu panouri descriptive - astăzi, complet neinteligibile, acoperite de multe straturi de rugină. Inutilitatea panourilor e suplinită de o hartă incompletă, pe care o primești la intrare, ce nu include forumul și străzile lui pietruite. Istoria acestui loc începe cu secolul al VIII-lea î.e.n, când înregistrează o perioadă înfloritoare, ca mare centru comercial a cărui prosperitate a continuat și în epoca romană.
S-au păstrat gimnaziul partiționat vizibil în încăperi de diverse forme, printre care două octogonale - ce au servit ca sală de exerciții, cu statuia împăratului Augustus la mijloc, flancată de coloane - un bazin mare de înot, băi cu apă încălzită, latrine (una cu statui romane monumentale). Remarcabile sunt decorațiile cu statui de marmură, încă rămase în picioare. În același perimetru se află un stadion cu coloane de marmură sau refăcute din cărămidă și un teatru restaurat (ce odinioară conținea statuile aflate astăzi în gimnaziu), un amfiteatru greu de identificat prin marea de bălării, o vilă romană pe două etaje, cu un portic sprijinit pe coloane, ruinele a două bazilici, din secolul IV, Kampanopetra și Ayios Epiphanios, Agora - un forum pietruit, un fel de piață din perioada elenistă - un templu al lui Zeus și un rezervor de apă. Intrarea în cetate e simbolic marcată de aceleași dispozitive cu bare rotative, ce atârnă neputincioase în neant, semn că și, pe-aici, turismul a existat și a înflorit cândva, ca și cetatea..
Urmărind coasta, orașul Famagusta (Gazimağusa, după numele lui turcesc) vine, conform ghidului, cu multe obiective, dar nimic cu adevărat spectaculos. Otello's Tower, o fortăreață din secolul XIV, perioada lusignană, când a servit ca reședință casei regale, cuprinde o neremarcabilă curte interioară (Marea Sală), o structură acoperită, în care panouri explicative observă în detaliu istoria locului, și o terasă cu o perspectivă magnifică asupra portului, fortificațiilor și a moscheii Lala Mustafa Pasha.
În perioada venețiană, devine fort, numit în timpul ocupației engleze Otello's Tower - locuit de guvernatorul Christoforo Moro ce, conform unei credințe locale, ar fi constituit eroul de inspirație al piesei shakespeariene. Moscheea Lala Mustafa, fosta catedrală lusignană St. Nicholas / Ayasofia, în stil gotic, construită în secolul al XII-lea, e străjuită de două coloane romane aduse de la Salamis. Ca parte din proiectul de islamizare, după cucerirea Ciprului, în 1571, vitraliile catedralei sunt acoperite de niște plăci perforate în motive geometrice, mormintele creștine sunt camuflate sub covoare orientale, și tot de-atunci datează și zveltul minaret. Pătrunzi într-o piață spațioasă printr-o poartă monumentală cu trei arce, ce reprezintă ruinele Palatului Guvernatorului Venețian.
În oraș există și un muzeu ce ar putea da cont de detaliile arheologice ale așezării, care este, bineînțeles, închis. Alte puncte de interes sunt biserica Sfinții Petru și Pavel (acum, moscheea Sinan Pașa), biserica Agios Georgios "Nestorian", ambele bine ferecate și o ruină, St George of the Latins - cu doar unul din pereții naosului rămas în picioare, cu tot cu o garguilă păstrată aproape integral. Orășelul Famagusta nu e lipsit de farmec, cu tarabele lui artizanale și o cafenea cochetă și intimă, cam întunecoasă, Petek Pastahanesi, cu pereții ornați cu obiecte de artă. Vitrinele artistic amenajate etalează elaboratele delicatese turcești în culori și forme de o varietate uluitoare. O ogradă verticală de papagali de toate culorile și mărimile te întâmpină la intrarea de pe terasa cafenelei.
Transgresarea graniței - prin coasta vestică a Ciprului - la greci ar fi aproape imperceptibilă, dacă nu ai trece printr-un peisaj de o tristețe covârșitoare. Un fel de limbo între două lumi, la fel de păcătoase, drumul e străjuit de un zid pe o parte și, din loc în loc, de case pustiite, pe cealaltă. Peisajul e asediat, ca după bombardament, case înalte, complet ruinate, probabil, aparținând grecilor ce le-au părăsit în timpul invaziei turcești. Nimeni n-a considerat necesar să restaureze acele case, să le dea o folosință sau măcar sa debaraseze locul de urmele devastatoare ale războiului. Un peisaj după bătălie a rămas, după cincizeci de ani un simbol al urgiei dintre două lumi ce au conviețuit secole într-un echilibru precar, pitoresc și autentic. Treci pe lângă acest zid al Berlinului, un spațiu tampon, nelocuit de nimeni, o mărturie tristă ce ține de anomaliile vremurilor noastre.
Ieșit din purgatoriul granițelor, te oprești la Ayia Triada, într-un spațiu edenic, purificator, pe o splendidă plajă albastră - culoarea azurie a umbrelelor și șezlongurilor contrastează cu auriul nisipurilor - aflată pe marginea unui golf în formă de potcoavă.
