Privind din spatele unui grilaj... poți vedea foste palate - Palatul Voievodal de la Curtea Veche (într-o cutie din plasă de sârmă și plastic)

Motto: "Imaginile din amintire, odată fixate prin cuvinte, se șterg, spuse Polo, Poate că mi-e teamă să nu pierd Veneția dintr-odată, cu totul, dacă vorbesc despre ea. Sau poate că, vorbind despre alte orașe, am pierdut-o, puțin câte puțin."^[i]

Un titlul foarte lung, dar sunt încă sub șocul celor văzute la monumentul care marchează nașterea unei arhitecturi, importante și de deosebită valoare, în Țara Românească, ce este parte din România.


Mi-am început hoinăreala, spre și la, sau în jurul, Curții Vechi, în ultima duminică a lui octombrie 2022, când norii se trăseseră deoparte ca să lase cerul albastru și strălucitor să ne lumineze drumurile. Era Măiestria Divină!

Apoi:


Panourile care acoperă intrarea în incinta Muzeului Curtea Veche, sunt, ca să fiu naiv în exprimare, derutante, nu pentru noi cei ai locului, ci pentru turiștii care vin în căutarea urmelor de istorie a orașului. Turiștii străini , veniți din diferite părți ale lumii, își pot închipui că Muzeul Curtea Veche urmează să fie mutat, sau înlocuit cu "altceva". Privind dinspre Piața Sfântul Anton, îți apar înaintea ochilor câteva printuri mari care concurează pentru câștigarea vizibilității: un print cu Sfântul Anton așezat peste un alt print cu imaginea fațadei Palatului așa cum va arăta după restaurare, un print, scuze două printuri, cu Bilionara (un club de manele ce se află pe Strada Franceză, și sigur că aici "se vede" mai bine!) și mai jos un print cu celebrele "scuze pentru deranj" (cine o fi inventat această scuză?).


Până și panoul care anunța lucrările de restaurare a devenit istorie. Nu știm ce s-a întâmplat, din ce motiv s-au oprit lucrările de restaurare, cine le-a oprit, și cel mai important este să ne punem întrebarea: se va termina restaurarea Palatului Voievodal?

Și totuși unde este intrarea în Muzeu? Unde este Muzeul? E dat dispărut de peste patru ani.

Dacă mergi pe urmele găurilor făcute de oamenii curioși poți vedea cum se desfășoară lucrările - vei avea multe și neplăcute, nu neașteptate, surprize. Parcă a sunat o alarmă și lucrătorii au fugit lăsând totul ca înghețat în timp. Imaginea este deplorabilă, dezarmantă și fără speranță.



Când mă aflu în această zonă, îmi vine în minte ideea: Veneția mea este aici, poate ceva mai săracă în monumente și întinderi de apă, dar există, cu multe mici palate, măiastru concepute și peste toate există, aici în mijlocul lumii mele, un palat cu portice, cu arcade, cu multă cărămidă pe fațade, cu împletirea pietrei cu cărămida lăsată la vedere, cu capiteluri... cu coridoare, scări din marmură, coloane dorice cu caneluri și brățări florale cioplite în piatră, bolți din cărămidă, și multă lumină naturală care se furișează cu multă știință. Trebuie să știți că ceea ce am scris mai sus sunt amintirile din vremea când Muzeul era deschis și hoinăream prin toate sălile Palatului Voievodal.

Intenționat l-am citat pe Italo Calvino căci vorbind despre locurile pe unde hoinăresc îmi pare că se șterg multe amintiri, imaginile acelor locuri, rămân doar vorbele, și în cazul de față, privind prin găurile din gardul ce înconjoară șantierul Curții Vechi, incluzând și Palatul Voievodal, încerc să-mi refac imaginile Palatului din spatele schelelor părăsite. Palatul îmbrăcat în "pereți" - schelete din lemn, acoperite cu folii din plastic, pare că de fapt nu mai există decât în frânturi ale fostei arhitecturi. Materialele lăsate prin curte dar parcă parte dintr-o poveste tristă, toboganul pentru degajarea a ceea ce rezultă din demolări, la rându-i abandonat, niște fantome negre, ce ascund statuile din incinta fostului Muzeu, buruieni și urme de balast... Spectacolul de neprivit al părăsirii!

Cred că știu răspunsul la ceea ce văd: nu sunt bani să terminăm!

În septembrie 2022 PRESShub publica un articol, semnat de Sidonia Bogdan, cu un titlu îngrijorător: Doar 5 clădiri istorice din București trebuie urgent restaurate, susține Institutul Național al Patrimoniului^[iii]. Îngrijorător pentru că ne arată către cine să ne uităm și de unde vine această parte a răului. Spun parte a răului pentru că Răul în care trăim este un tot foarte mare.

Și în ultima duminică a lui octombrie 2022 m-am îndepărtat de ceea ce fusese Muzeul Curtea Veche, strecurându-mă printre oamenii care populau strada Franceză, fie într-o plimbare, fie luau masa la unul dintre restaurantele care "decorează" strada. L-am lăsat în urmă cu regretul și ciuda pentru nepăsarea și neglijența noastră. Este și a noastră pentru că tăcem!

E o mare cutezanță să mă apropii de unul dintre marii restauratori și arhitecți, dar îl voi cita pe arhitectul Horia Teodoru^[iv], care a urmărit cu mare talent și dăruire păstrarea patrimoniului istoric și arhitectural românesc. Horia Teodoru publica în anul 1943, poate prima oară, planul din anul 1799 al monumentului Curtea Veche. Privindu-l îmi vin în minte orașele invizibile ale lui Italo Calvino, orașele viselor, ale căror imagine este ca și acest plan. Linii pline sau punctate, linii subțiri sau cu grosime, localizând contururi de foste clădiri, straturi de praf sau pământ de sub care scot capul zidurile Palatului și al Bisericii Voievodale.

Nu am îndoială că într-o bună zi aceste ziduri își vor relua chipul adevărat, sau poate, nu așa cum îl visăm noi astăzi pentru mâine.
Un plan inedit al Curții Vechi din 1799^[v]
Fig. 1. - Curtea Veche din București, după planul din 1799: 1. Biserica Domnească, cu trei altare; 2. Paraclisul, din Palatul Domnesc; 3. Baia cu cuptor subteran, găsită în săpături dar nefigurând în plan; 4. Parcela pe care se afla baia din Curtea Veche; 5. Poarta din sus, cu foișor; 6. Parcelele cumpărate de Vornicul Golescu, pe care a făcut Hanu Roșu: clădirea, în forma de U, se găsește în planul Borroczyn din 1852; 7. Altă parcelă cumpărată de acelaș; 8. Zidul despre dosul Șelarilor; 9. Loc de 3 stânjeni lăsat pentru uliță nouă în colțul despre zidul pușcăriei; 10. Parcela cumpărată de Ilie, vătaful de pușcărie; 11. Polcul de Vânători; 12. Pridvor de intrare în Palat, ce nu figurează decât în planul din 1791; 13. Sala mare; 14. Sala mare susținută la mijloc de un rând de coloane; 15. Cafineonul lui Altântop în 1801; 16. Parcela pe care s'a construit o parte din Hanul Manuc; 17. Podul prin Curtea Veche, larg de 8 m, Podul de la Curtea Veche în 1804, Ulița Curtea Veche în 1852, actuala strada Carol; 18. Podul nou, larg de 6 m; Ulița Șepcari în 1852; 19. Podul nou, larg de 5,50 m; Ulița Covaci în 1852, actuala strada Oituz; 20. Podul spre Mihel Beceriu, larg de 8,50 m; Pod ce merge spre Șelari în 1804; Ulița Șelari în 1852; Ulița lui Costandinache în 1825; 21. Fără nume în planul din 1799; larg de 6 m, Podul ce merge de la Curtea Veche spre Hanul lui Șerban-Vodă în 1 804; Ulița Nemțească în 1852; strada Germană în 1876, actuala strada Smârdan; 22. Fără nume în planul din 1799, larg de 8 m; Boiangii și Ișlicari în 1804; Ulița Franțuzească în 1852, actuala strada Carol; 23. Podul spre Doamna Bălașa, larg de 8 m; 24. Drumul Sacagiilor, larg de 6 m; Vadul Sacagiilor în 1804; fără nume în planul din 1852, dar cu pod de trecere peste apă; actuala strada Căldărari (25); 26. Ulița în dosul Șălarilor, largă de 6 m; Fără nume în planul din 1852, actuala strada Gabroveni; 27. Ulița la binale, largă de 5,50 m, prelungită, fără nume, până în strada Carol, înainte de 1852, actuala strada Soarelui.

Nu se poate spune că e ușor să te implici într-o restaurare, indiferent dacă ești investitor, istoric, restaurator, constructor... și mai ales să o duci până la capăt. Dar dacă te-ai angajat să o faci, se presupune că ți-ai planificat proiectul până în cele mai mici detalii și deci nu lași nimic la voia întâmplării.

Când citiți aceste rânduri poate credeți că nu vreau decât să dojenesc, să critic ce fac sau nu fac cei implicați în astfel de proiecte, sau unii, politicieni sau edili, care nu-și propun să păstreze, să refacă sau măcar să îmbunătățească imaginea istorică a orașului. Sunt un observator, și sper că, poate, din întâmplare, cineva citește micile mele atenționări și povești despre aceste locuri de care ar trebui să fim mândri.

"Uneori îmi este suficientă o fâșie care se deschide într-un peisaj dezlânat, un licăr de lumini în ceață, conversația a doi trecători care se-ntâlnesc în furnicar, ca să mă gândesc că, plecând de-acolo, am să adun bucată cu bucată orașul perfect, făcut din fragmente amestecate cu restul, din clipe separate de intervale, din semnale pe care cineva le trimite fără să știe cine le primește."^[vi]


(început de noiembrie 2022, București)