În spatele unui grilaj e întotdeauna ceva...

 
"România este, fără îndoială, una dintre țările europene cele mai puțin cunoscute. Toată lumea a auzit de București și Sinaia; știm cu toții că România are exploatări petrolierești, desigur, că țăranii poartă costume minunate. Iar asta, pentru marea majoritate, este tot ce se știe despre România." (Călătorie în România - Sir Saccheverel Sitwell - Introducere - 1938)^[i]

Am umblat și voi mai umbla, căutând locurile-amintiri, unde am lăsat o parte din mine, unde am construit poate vise, poate credință în ceea ce va să urmeze. Așa cum sunt greu de urmărit degetele unui pianist alergând pe clapele albe și negre, tot așa de greu este să urmărești gândul când se întoarce în timp. Gândul redesenează imaginile văzute cu ceva timp în urmă și apoi pașii te duc către locul unde desenul devine imagine reală, vie. Muzica culorilor de pe ziduri, garduri, socluri sau ancadramente, fie de ferestre, fie de uși, îmi aduce în amintire notele care, legate între ele, au compus această melodie unică, a fiecăruia dintre noi. Și mai este și lumina de toamnă, care în București este fără egal, ajutată de miile de nuanțe, de la verdele de toamnă până la galbenul aurului abia ieșit din pământ ori până la ruginiul roșcat al fierului abia scos din cuptor și nebătut pe nicovală. Cerul de un albastru calm este străbătut adesea de zborul păsărilor care ne însoțesc cu desenul liniilor zborului lor lin sau fulgerător și cu "strigătele" ascuțite sau răgușite, concert al acestui cer.
 

Curțile^[ii], spațiile care înconjoară o gospodărie, expuse de multe ori privirii curioase din exterior, spații publice care exprimă grija pentru darul Naturii și personalitatea proprietarului, oricine ar fi el, sau a mai multor proprietari succesivi, ori chiar, uneori, expresii artistice marcate de personalitatea acestora. Sau spații închise de ziduri înalte, de case, ceea ce le include în interiorul casei, spații care exprimă intimitatea, spații private.
 
M-am învârtit cu pași măsurați prin zone ce pot fi definite ca istorice ale orașului și, în cele din urmă, am ales o stradă, aflată în centrul Bucureștiului, centrul orașului, unde nu te aștepți să vezi case părăsite, abandonate fără un motiv serios. Problema este aceea că trec anii peste clădiri, străzi, de fapt locuri de mândrie, și, încet, încet, totul se năruie sub privirile "blânde, nevinovate" ale celor care administrează orașul. Atitudinea de indiferență pare motivată de faptul că multe clădiri aflate într-o stare de plâns sunt proprietăți private. Deci, "e treaba proprietarilor!". Nu vreau să pară că sunt polemic, dar mă revoltă și mă doare când le văd dezagregându-se bucată cu bucată.
 
Strada despre care scriu, azi, în mod special, este strada Georges Clemenceau, o stradă cu o lungime mică, circa 160 de metri, aflată în vecinătatea Ateneului Român, între strada George Enescu și strada Episcopiei. Cu toate scurtimea sa, este o stradă plină de clădiri cu un trecut frumos, este o stradă, în pofida precarității stării fizice a multora dintre acestea, cu un parfum romantic, mai ales în zilele în care nu predomină "parfumul" gazelor de eșapament și zgomotul greu de suportat al motoarelor de mașini sau motociclete.
 
Sunt câteva curți, mai mult sau mai puțin vizibile din exterior, care respiră o istorie trecută, plină de mândrie.
 
Grup de imagini ale clădirii de la nr. 7, strada Georges Clemenceau, opera arhitectului francez Paul Gottereau, inițial locuința acestuia.^[iii]
 
Oamenii trec, de foarte multe ori, pe lângă clădiri, unele dintre acestea adevărate opere de artă, atât prin alegerea detaliilor de arhitectură, bogăția și corectitudinea acestora, cât și prin mesajele aruncate peste timp. E vorba de acei oameni care au amestecat stăpânirea profesiei, fie că erau arhitecți, ipsosari, sculptori, pictori sau chiar bogați luminați de atunci, cu dragostea pentru aceste locuri și ambiția ca ele să devină repere ale culturii ce se năștea.
 

După optzeci și ceva de ani, România a devenit cunoscută și datorită unor oameni care au impresionat lumea întreagă... Nu îmi doresc să insist pe această temă, dar nu mă pot face că nu știu că România a intrat, cu pași mici, cei drept, în Europa, și apoi în lume, în perioada, scurtă din păcate, a monarhiei, și că în aceste timpuri tulburi de azi există oameni care vor să reafirme o Românie ce trece cu greu de bariera pusă de comunism. În cartea mai sus pomenită, autorul subliniază că, în cei șapte ani de domnie, regele Carol al II-lea, cu toate păcatele sale "personale", a transformat țara făcând "progrese imense în toate domeniile"^[iv]. Poate de aceea, în ceea ce încerc să scriu, mă întorc cu respect și mare atenție către un trecut care vorbește despre realitatea orașului București. Neglijența, indiferența și ignoranța, lipsa de cultură au făcut ca de-a lungul timpului să ne pierdem din substanța valorilor din diferite domenii. Fie oamenii de mare importanță și valoare au preferat să plece din România, fie reperele culturii românești au fost, în mare măsură, deși aflate pe pământ românesc, lăsate în voia nimănui, parcă cu dorința ca acestea să dispară.


De strada Georges Clemenceau mă leagă amintirea multor drumuri, dar și lucrul la un proiect comandat de familia Ceaușescu pentru "Casa de modă"^[v], la care am făcut echipă cu arhitecta Rodica Ionescu. A fost o muncă incredibil de apăsătoare, fiind în permanență urmăriți de diferite persoane plasate mai sus sau mai jos în activul de partid (îmi amintesc de "intervențiile" "șefului de șantier" numit de "biroul doi", Paul Niculescu-Mizil, apoi Gheorghe Oprea, și nu mai știu cum îi chema), care ne sfătuiau ce să facem ca "să fie mulțumită tovarășa". Am făcut această neplăcută breșă în ceea ce urma să scriu pentru a marca neglijența și indiferența, poate chiar disprețul, pentru ceea ce vine din trecutul, care începuse să fie frumos, al acestui oraș. Din păcate, e valabil și pentru alte zone ale României. După 33 de ani, aceste două clădiri au fost complet abandonate, deși am înțeles că au fost cumpărate de cineva, și acum arată deplorabil, pentru că se vede că nu prezintă interes.
 
Mai sunt și alte case de pe strada Georges Clemenceau:

 
Și apoi, dacă umbli... găsești și alte locuri ale căror poveste ar fi de aflat...
 
A fost o străduță (fără nume) care făcea legătura între Strada Pictor Aman și biserica Sfântul Nicolae Manea-Brutaru (primele două) / O curte ca o fundătură pe Calea Victoriei
 
Curtea Ateneului Român / Curtea Casei General Nicolae Dona, pe strada General Dona nr. 12 / un gang pe strada Amzei
 
Curtea interioară a unor ansambluri de trei blok-haus-uri construite între Primul și al Doilea Război Mondial pe străzile Luterană și Boteanu. Cam lăsate în voia nimănui! (primele două) / Curtea Muzeului Theodor Aman

Ceea ce era curtea de onoare a sălii de ședințe a comitetului central al PCR. Există speranța că va deveni o adevărată sală de spectacole? Azi, fosta curte de onoare este o parcare supraaglomerată, mai bine zis un loc unde "se lasă mașinile" / un gang cu vedere spre fosta intrare la Institutul de Arhitectură "Ion Mincu" (azi UAUIM) / Dacă treci pe aici, calci peste mormântul Bisericii Enei (Ianei)
 
Deși spațiul curții este de cele mai multe ori izolat, fie cu un gard transparent, fie cu un gard opac, chiar dacă e spațiu privat ori spațiu public, el face parte din configurația orașului, prin formă și amenajare participă la vibrația vizuală a orașului. Ar trebui să ne iubim mai mult semnele venite din trecutul orașului, măcar câteva liniuțe în sus pe un grafic al sentimentelor.
 
Această "adunătură" de case - unele lângă altele, unele peste altele, unele mai mici, altele mai mari, unele mărețe, altele, destul de multe, modeste -, "adunătură" cu multe întortocheri, cu lumină, umbre și întuneric, este locul nostru și îl avem așa cum ni-l vrem.
 
Nu vreau ca aceste rânduri să se termine fără o referire la Curtea Veche, unul dintre cele mai frumoase și importante locuri pentru istoria Bucureștiului, rămas încă în picioare. Fără să mă refer la starea sa, ci numai amintindu-mi de începuturile promițătoare ale locului, l-aș numi inima Centrului Istoric al orașului.
 

Răsfoind paginile unui cronicar de excepție, Constantin Gane^[vi], din a sa carte Trecute vieți de Doamne și Domnițe^[vii] am smuls un pasaj care ne duce înapoi cu mai mult de trei sute de ani, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, despre care scriitorul Gane spune că este "pentru artele frumoase una dintre cele mai vrednice". Curtea Domnească, numită Curtea Veche, a fost luată în grija sa de Voievod, care a făcut-o frumoasă, a ridicat palatul nou "cu trei etaje, cu o impunătoare scară din marmoră și cu o baie tot din marmoră, dar repară tot ce începea a se dărăpăna, înălțând turnurile de la porți, înzestrând pe unul din ele cu un ceas uriaș, făcând o frumoasă grădină în gust italian, în mijlocul căreia mai construi un foișor "una bella loggia", spune Del Chiaro..."^[viii]. Voi reveni asupra acestei pagini din trecutul Bucureștiului, vorbind cu altă ocazie despre Curtea Veche, și, în plus, despre Curtea Domnească de la Târgoviște.
 
Ziua, toate curțile au multă lumină dăruită de soarele care ne iubește, încă. Ar trebui să strângem într-o sticlă mare această lumină, din care să vărsăm seara, noaptea, peste noi, toată strălucirea. Multă lumină.
 

(Octombrie 2022, București)