Fotbal cu mâna

Fiind produse ale gîndirii simbolice, operele de artă creează dificultăţi celor deprinşi cu gîndirea discursivă. Hermeneutica a apărut ca o formulă fericită de a transforma mesajul într-un text accesibil omului modern. Doar că e o simplă amăgire. Hermes (cel care şi-a împrumutat numele acestei discipline) era cel desemnat să tălmăcească mesajele venite de la Zeus. El doar le trecea de pe un suport pe altul, şi nicidecum nu încerca să le desprindă de pe un mod de gîndire şi să le „rescrie” în registrul altui mod de gîndire. Hermeneutica modernă speră să poată face aşa ceva...

Hermeneutica poate fi numele călătoriei fantastice printr-o operă de artă, nu o metodă ştiinţifică de întocmire a unui inventar (cu multe note de subsol).

Este şi aşa foarte greu de mutat un mesaj artistic de pe un suport pe altul. Procesul necesita o „interfaţă” (umană) „performantă”, iar rezultatul, din păcate, este întotdeauna aproximativ; ceea ce spune o imagine care durează o clipă poate fi deşirat în cuvinte la nesfîrşit. Metafora este căptuşită cu o infinitate de legături şi nuanţe; ea poate fi cuprinsă într-o privire şi se lasă expandată oricît (dacă receptorului îi este proprie gîndirea simbolică). Pentru gîndirea discursivă o imagine este doar suma elementelor de pe suprafaţa ei; şi dacă posesorul gîndirii discursive este un om cu multiple lecturi, el va putea face un expozeu „stiinţific” documentat, frumos argumentat şi superficial. A lăsa la mîna gîndirii discursive descompunerea metaforei şi reducerea ei la o înşiruire de componente, ar avea ca efect distrugerea fragilei structuri; a pătrunde în metaforă cu gîndirea discursivă e sinonim cu vaporizarea ei. Metafora este ca un cîmp cu păpădii; acolo, cînd dă buzna, gîndirea discursivă spulberă puful alb al florilor, lăsînd în urmă doar nişte măciulii triste. Şi după ce comite gestul, gîndirea discursivă priveşte în urma sa şi nu înţelege ce poate fi încîntător într-un cîmp cu beţe chele.

Arta nu poate receptată cu aparatul gîndirii discursive; cît despre a face artă recurgînd la asemenea mijloace, nici nu poate fi vorba. Din acest motiv spuneam (cu ceva vreme în urmă) că „arta conceptuală” reprezintă, în sine, o contradicţie de termeni. Arta se află într-o emisferă (cea a gîndirii simbolice), iar partea conceptuală e în altă emisferă (ce a gîndirii discursive). A rosti „artă conceptuală” e ca şi cum am spune „fotbal cu mîna”... deşi un asemenea sport chiar există... pe continentul american...


O simplă naraţiune, să zicem, care nu doar scanează realitatea, ci se foloseşte de ea pentru pătrunde acolo unde se află adevărurile fundamentale şi pentru a comunica cele descoperite prin mijloace artistice, va crea mari probleme de receptare celor înzestraţi cu o gîndire discursivă. Ei rămîn la nivelul superficial al formei, al ambalajului şi n-au habar că există şi un conţinut.