Arhitectura zboară cu vapori

Se întîmplă (de cele mai multe ori în filme) ca avioanele care au zăbovit prea multă vreme în aer să rămînă fără combustibil. Motoarele mai pot funcţiona (şi duce aparatul pe pista de aterizare) utilizînd doar vaporii rămaşi prin rezervoare. Pilotul anunţă (neveridic de calm) turnul de control: „zburăm cu vapori”. Cam în această situaţie se află arhitectura contemporană: zboară cît timp mai sînt vapori rătăciţi prin canistra sa.

Rezervoarele arhitecturii au fost umplute (ultima oară) odată la debutul „modernismului”. Lumea se săturase de sufocantele decoraţii care nu mai însemnau pentru nimeni nimic. Cel mult, cantitatea decoraţiilor era direct proporţională cu bunăstarea locatarilor. Şi pentru că arhitectura ajunsese o grămadă de pietre reciclate de prea multe ori, s-a propus „un nou început”. Moderniştii au vrut să ia drumul arhitecturii de la capăt şi să-l restrăbată, ocolind capcanele. Sau, cel puţin, asta lăsau să se înţeleagă.

Moderniştii au vrut s-o ia de la început. Frumos. Doar că au repornit de la un „început” inventat de ei. Au pornit de acolo de unde credeau ei că se află începutul, nu din punctul adevărat. Moderniştii au plecat la drum dintr-un loc în care casele erau simple refugii, adăposturi „în faţa vitregiilor naturii”, căci, pentru lumea modernă, natura era vitregă. Credeau că arhitectura începuse ca „o maşină de locuit”. Nu le trecea prin minte că o casă este o proiecţie a universului şi că are o dimensiune transcedentală. O lume care ofta duios la susurul filosofiilor materialiste nu putea să cupleze la asemenea „prostii metafizice”. S-a întîmplat ca arhitectura să mai îmbrace (uneori) haina unor panseuri intelectuale. Accidental. În rest, a fost oglinda unor vremuri. Fixaţia estetică şi exagerările funcţionaliste au ilustrat fidel superficialitatea modernă. Aşa se face că arhitectura a furnizat, după gustul momentului, „obiecte” utile şi drăguţe.

Ca o mărturie a faptului că modernii nici măcar nu au priceput rostul decoraţiei stă puzderia de studii năucitoare ce au vizat-o, fără s-o priceapă. Ei nu au îndepărtat doar decoraţia, ci toată structura din care ea făcea parte. Şi cum arhitectura devenise o coajă mută şi pentru a nu plictisi publicul cu acelaşi ambalaj, s-a pornit o goană nebună după forme noi. Forme menite să busculeze văzul, dacă tot nu rosteau nimic. Astfel, arhitectura modernă a ajuns să practice tocmai ce condamnase la debut: gestul gratuit.

Decoraţia nu mai însemna nimic pentru că semnificaţia ei fusese uitată (voit sau nu) şi se transformase într-o aglomerare luxuriantă de forme fără noimă. Arhitectura modernă s-a străduit doar să pună alte forme în circulaţie, cu singura deosebite că acestea nu mai imitau frunze, chipuri sau animale fantastice. Tot nişte forme goale erau.

Şi oricît de plin ar fi, vine momentul momentul în care rezervorul cu forme se epuizează. Arhitectura modernă şi-a cam isprăvit rezervele. Acum... mai zboară doar cu vapori...