Biserica - adăpost pentru sinistraţi

Incursiunea are ca scop explicarea şi întărirea rolului pe care instituţia bisericească l-a îndeplinit şi trebuie să-l îndeplinească în asemenea situaţii, "tradiţia" de care se bucură în acest domeniu. Există argumente puternice, chiar obligaţii legale în ceea ce priveşte implicarea directă a Bisericii în viaţa socială.

Mănăstirile reprezintă incinte destul de dezvoltate, care au deja construit un ansamblu de dependinţe a căror destinaţie finală avea scop umanitar, uşor de reabilitat.
Să nu uităm că unele din ele îndeplineau şi rolul unor cetăţi de apărare, fiind înconjurate cu ziduri şi turnuri de apărare (de exemplu, mănăstirile din Moldova). Mănăstirile şi schiturile din toate zonele României au destule spaţii de cazare, încălzite şi cu posibilitate de a oferi hrană oamenilor aflaţi în nevoie. Casele acestor oameni pot fi construite fără grabă, în timp ce aceştia sunt cazaţi în mănăstiri şi schituri.

Propunerea de a sugera incinta de mănăstire ca loc de adăpost provizoriu în caz de calamitate a pornit de la cele două tipuri de argumente în favoarea alegerii subiectului: pe de-o parte simţul practic care trebuie să primeze într-o situaţie de extremă urgenţă, pe de altă parte factorul psihologic, care nu trebuie deloc neglijat. Astfel, implicarea mănăstirilor în programul de într-ajutorare în caz de dezastru se dovedeşte a fi real şi eficient, judecând după avantajele pe care aceste spaţii le oferă.

Primul dintre acestea se referă la suprafeţele întinse pe care o incintă mănăstirească se întinde şi clădirile cu diverse funcţionalităţi. Marea majoritate a mănăstirilor dispun atât de biserici cât şi o serie de construcţii adiacente destinate locuirii şi depozitării: clădiri destinate chiliilor călugărilor, biblioteci, trapeze, acareturi şi alte anexe gospodăreşti. Existenţa mănăstirilor cu aceste spaţii posibil de amenajat în caz de calamitate, în care pot fi depozitate rezerve de primă urgenţă par a fi în favoarea unuia dintre factorii de presiune în caz de urgenţă - timpul. A amenaja locuri deja existente, care au ca principală funcţionalitate locuirea şi viaţa în comunitate este mai eficient decât construirea ad-hoc a unor improvizaţii. De asemenea, se desprind avantaje în urma convieţuirii în comunitate: posibilitatea de depozitare a unor provizii de hrană, apă, materiale de uz curent, necesare vieţii zilnice a călugărilor.

Un alt avantaj de luat în considerarea este existenţa unui număr de persoane aflat permanent în cadrul acestor aşezăminte, disponibile pentru a oferi ajutor imediat şi asistenţă medicală primară în caz de urgenţă. Factorul psihologic se dovedeşte a fi foarte important în condiţii de tensiune maximă. De aceea, în sprijinul argumentării pro al subiectului vine şi rolul propriu-zis al monahilor, duhovnicilor, de a susţine moralul celor sinistraţi şi a le reda încrederea prin rugăciune şi comuniune.

Concluzia care se desprinde imediat este aceea că pregătirea şi luarea măsurilor de salvare, desfăşurate în timp record, nu porneşte de la gradul zero, ci se bazează pe anumite efective şi lucruri care există deja la momentul producerii dezastrului. Cei ce locuiesc în mănăstiri pot fi antrenaţi pentru situaţii de urgenţă. Abordarea actuală a cercetării catastrofelor naturale are în centrul atenţiei dimensiunea umană. Gradul de pregătire a societăţilor pentru a face faţă evenimentelor naturale extreme este diferit sub multe aspecte (educaţie, infrastructură, organizare etc.), astfel încât fiecare situaţie ridică probleme specifice.

În urma datelor contorizate şi a experienţelor nefaste din ultimul timp se impune necesitatea conştientizării pericolului iminent de către autorităţi şi populaţie.

Dezastrul, prin însăşi definiţia sa, se dezlănţuie şi loveşte neaşteptat, de cele mai multe ori fără avertisment, astfel încât pregătirea, chiar şi numai prin conştientizare şi programarea mentală a paşilor ce trebuie urmaţi, este esenţială. Instrumentul cel mai eficace pentru prevenirea şi atenuarea catastrofelor naturale îl reprezintă planul de amenajare, care are drept scop reducerea riscului, prevenirea efectelor distructive, împiedicarea succesiunii catastrofelor, localizarea catastrofelor şi circumscrierea efectelor, uşurarea operaţiilor de intervenţie şi ajutor, reluarea activităţii economice şi sociale cât mai repede, uşurarea şi accelerarea refacerii şi reconstrucţiei zonei afectate.

Ajutorul şi alinarea suferinţei de orice natură trebuie să răzbată din interiorul Bisericii, care are drept menire, între celelalte şi asumarea rolului social. Există mărturii probate de istorie care atestă opera de asistenţă socială organizată de mănăstirile româneşti. Asistenţa socială în ţara noastră a avut la început un puternic caracter religios, dezvoltându-se secole de-a rândul în jurul mănăstirilor. Cele mai vechi aşezări de asistenţă socială apar sub denumirea de "calicii" (Negru Vodă infiinţează în secolul al XVI în Bucureşti în mlaştina Dâmboviţei sub dealul Mitropoliei). Apoi, legată tot de arhitectura de sorginte bizantină, apariţia bisericii-bolniţă a fost intim legată de existenţa instituţiilor de binefacere. Astfel de bolniţe aveau mănăstirile Argeş, Bistriţa, (1520-1521), Cozia (1542-1543), Dragomirna, Sadova (1692-1693), Hurezi (1696-1699), Colţea, Cernica şi Antim din Bucureşti etc.
După anul 1990 activităţile cu caracter social ale B.O.R. s-au amplificat şi diversificat. Sfântul sinod al B.O.R. a aprobat prin hotărârea nr.3336 din mai 1997 "Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială al Bisericii Ortodoxe Române" prin care activitatea social - caritativă se structurează într-un cadru organizat şi coerent.

MĂNĂSTIREA ANTIM

Iniţial mănăstirea avea forma unei cetăţi, cu biserica în centru, iar pe laturile ce descriu perimetrul unui pătrat erau chiliile. În fiecare colţ era câte un turnuleţ. Intrarea în incintă se face printr-o poartă, pe sub clopotniţa. Pe latura sudică se află casele egumeneşti, continuate cu paraclisul, înspre răsărit, în continuare fiind chilii. Chiliile noi şi grădina care împreună cu paraclisul Pompilian se găsesc în configuraţia actuală a mănăstirii. În prezent există biblioteca sinodală şi muzeul de carte veche, icoane şi obiecte bisericeşti.

Planul mănăstirii poate fi structurat astfel:
- incinta
- biserica
- chiliile
- casele egumeneşti
- biblioteca sinodală
- muzeul de carte veche

Suprafaţa desfăşurată a incintelor ar putea asigura cazarea în condiţii de necesitate pentru aproximativ 400 persoane timp de o lună.
Necesarul de materiale care să asigure traiul în timp de calamitate:
- câte două pături / persoană
- o cantitate de 2 l de apă / zi / persoană
- 1 pâine / zi / persoană
- hrană rece
- medicamente (trusă de prim ajutor)
- haine şi încălţăminte
- materiale consumabile (săpun, hârtie igienică, veselă de unică folosinţă)

Asistenţa medicală de urgenţă poate fi asigurată şi de personalul monahal.
Fondurile necesare pentru acoperirea nevoilor celor 400 de persoane timp de o lună pot avea următoarea provenienţă:
- 30 % din fondurile mănăstirii
- 50% din fondurile statului
- 20% din fondurile organizaţiilor caritabile.

Resursele financiare destinate dezastrelor naturale pot fi asigurate în urma instituirii unei obligaţii prin lege, conform căreia anumite procente din resursele financiare ale instituţiilor menţionate (şi altele) să fie alocate şi administrate în conturi speciale pentru cazurile de urgenţă.