“(...) Swedenborg ne istoriseşte povestea unui suflet demonic care se înalţă la ceruri, aspiră la miresmele negrăite ale paradisului, ascultă conversaţiile din ceruri şi totul i se pare oribil. Mireasma i se pare pestilenţială, lumuna i se pare neagră ca smoala. Şi atunci se întoarce în iad pntru că umai acolo e fericit.”
J. L. BORGES
(Eseuri, ed. Polirom, 2006, p.406-407)
Maia Szalavitz spunea: "Am fost imediat captivată de o lume unde eşti ceea ce scrii - nu cum arăţi."
Şi dacă acest fapt se întîmplă, şi dacă acest fapt bucura pe cineva... e trist. Un om nu poate fi o parte a lui. Cum să-şi dorească cineva să fie doar un fragment din el? Vine un moment dincolo de care din om rămîn doar urmele. Cine-şi poate dori să fie „omul invizibil” şi în viaţă? Sau un om aproape invizibil... căci, înţeleg, unele părţi vor rămîne la vedere; astfel, pe stradă vor circula ici nişte picioare, colo un cap, dincolo doar scrisul unuia...
Pentru a calma rapid astfel de entuziasme, Cyrano de Bergerac este o lectură bună. Sau dacă e prea complicat, poate fi vizionat filmul cu acelaşi nume.
Se poate întîmpla ca trupul umui om să nu beneficieze de toate piesele; acesta se numeşte „o persoană cu dizabilităţi”. Cei care, din nefericire, sînt lipsiţi de un simţ ori de o parte a trupului nu se consideră cele mai norocoase persoane, dar nici nu cer milă, ci vor sa fie consideraţi normali. Ei sînt normali, sînt intregi, în ciuda unui defect fizic neesenţial.
Pe de altă parte, există acei indivizi care vor să-şi etaleze o parte a lor: cea care le convine. Vor să se ştie despre ei doar că scriu bine (sau desenează bine, sau cîntă bine, sau socotesc bine, sau „arată” bine), că merg duminica la Biserică şi că nu au restanţe la întreţinere. Restul trebuie să rămînă necunoscut. Să nu se afle că (poate) sînt beţivi, că (poate) sînt ipocriţi, că (poate) sînt ticăloşi, că (poate) sînt amorali, că (poate) sînt prea graşi, că sînt ... nu mai contează cum. De ce? Le e ruşine de ei? nu sînt capabili să se asume pe ei înşişi? Ce fel de oameni sînt aceştia? Nu sînt oameni întregi? Unui om care nu este întreg i se poate spune (elegant) „neîmplinit” sau (mai vulgar) „neisprăvit”. Acestea să fie numele celor care vor să fie doar o parte din ei? Poate o astfel de dorinţă vine dintr-un teribilism juvenil împins dincolo de vîrsta la care e scuzabil.
Cîndva, organizatorii unui concurs de arhitectură au propus ca temă „casa unei vedete”. Cîştigătorul a prezentat o lucrare şocantă (pentru acele vremuri): casa vedetei era pagina de revistă în care (folosindu-se de un interviu) îşi zugrăvea cum îi tuna viaţa care dorea să se creadă că e a ei şi casa care dorea să se creadă că este a ei; de fapt, ambele erau simple colaje eclectice. Dar nu este doar un comportament aferent statutului de „vedetă”. Aceste personaje sînt prezente în presă şi se mîndresc cu ce cred ele ca au mai bun. Fenomenul este întîlnit la orice individ care învaţă de la televizor ca poate fi cine vrea el să fie, că poate prezenta o simplă mască – o pojghiţă de plastic – pe post de figură. Unora li se pare că e bine să se prezinte neîntregi (ca să nu mai spunem „neisprăviţi”) şi laudă mijloacele superficiale care îi ajută să-şi menţină statutul închipuit.
Să nu trecem prea uşor peste motivul din spatele dorinţei unor persoane de a se prezenta pe bucăţi. Probabil, se ruşinează de restul lor. Probabil, s-au întîlnit odată cu restul lor şi s-au îngrozit de ce au văzut. Şi în loc să se ocupe de corectarea acelui rest, să-l aducă în parametri rezonabili, trec la amputarea lui.
Aflu că poate exista o persoană pe care s-o enerveze o parte a trupului său şi îi agasează pe chirurgi cu cereri de a înlătura acea bucată. Dar mai mulţi îşi urăsc hălci din interiorul lor. Nu le place ce văd sau, poate, nu au nimic de văzut. Atunci, vor să le oculteze... nici ei să nu ştie că existe. Iar dacă altora li se poate arăta ciopîrţit, e greu ca un om să ascundă de sine părţile neconvenabile. Cea mai simplă soluţie este fuga. Fug dintr-un loc într-altul (în sens topografic), sperînd că, prin deplasarea rapidă, părţile rele să le piardă urma. Sau, tot ţopăind aiurea, să nu aibă răgazul de a se socoti cu ei insişi.
De ce fug oamenii? Fug de ei înşişi.