Invizibilul şi perspectiva

Icoana este exprimarea în pictură a învăţăturii creştine. Exprimarea se face prin convenţii clar stabilite. Convenţii comunicate de Dumnezeu, prin vedenii, arătări, prin mesagerii trimişi de El – Îngeri, Porumbei... . Zugravul iconar nu exprimă punctul său de vedere. Ceea ce este prezentat în icoană nu este punctul de vedere al pictorului. Pictorul iconar nu reprezintă, el prezintă, mărturiseşte Adevărul. Din acest motiv convenţiile de reprezentare care sunt specifice omului nu sunt folosite în exprimarea celor care ţin de Împărăţia lui Dumnezeu.

Pictura religioasă occidentală reprezintă scenele biblice cu un scop pur didactic. Omul occidental nu trăieşte cot-la-cot cu Dumnezeu. Pentru el trebuie adus Dumnezeu de departe şi înfăţişat pe înţelesul lui. Din acest motiv, pictorii occidentali s-au ostenit în a-l reprezenta pe Dumnezeu ca făcând parte din lumea noastră. Oboseală fără sens, pentru că au încercat să-l facă văzut cu ochiul fizic pe cel care nu poate fi văzut decât cu ochiul credinţei.

Fundamentală în stabilitatea problemei reprezentărilor sau înfăţişărilor elementelor credinţei creştine este definirea clară şi fără echivoc a Divinităţii care este prezentă în acestea. Artistul occidental trece “pe lângă” Dumnezeu. El uita esenţialul – Dumnezeul creştin este Cuvântul care se Întrupează, el este “Iubitorul de oameni Dumnezeu”. Pentru occidental Dumnezeu este abstract, din Renaştere şi până acum s-a pus problema Lui ca cel care le va împlini pe toate. Dar El s-a făcut Om şi le-a împlinit. Pictorul iconar creează fără a uita acest lucru. El înfăţişează ceea ce a avut loc. Fizic. Aici, între noi. Nu simte nevoia de a exprima “cu cuvintele lui”. Pentru că el ştie că nu face altceva decât a exprima Cuvântul.




Cei trei ochi ai fiinţei umane

Dar cum putem aduce ceva la vederea ochiului credinţei? Ce şi cum putem exprima pentru a fi perceput şi înţeles cu acest organ de simţ care nu există fizic? Problema nu este atât de complicată pe cât pare. Pentru că mai avem la dispoziţie un ochi, de asemenea inexistent fizic, dar de care facem uz permanent şi mai mult, chiar îi înţelegem funcţionarea. Este vorba de ochiul intelectual. Înţelegem cum funcţionează o frunză, cum se mişcă astrele, cum vedem cu ochiul fizic şi cum înţelegem ceea ce vedem cu ochiul fizic. Deci avem un organ “virtual” a cărui funcţionare nu este un secret pentru noi. Avem deja făcut un pas pentru a considera că se poate exprima ceva şi pentru a fi perceput cu un organ virtual.

În acest punct apare marea problemă de credinţă a occidentalului. Pentru că încearcă folosirea analogă a celor doi ochi “virtuali” - cel al credinţei şi cel intelectual. Încearcă să modeleze credinţa prin concepte intelectuale. Tocmai din această incapacitate de a înţelege cum poate avea doi ochi virtuali cu două funcţionări diferite. Omul occidental, de la omul renaşterii până la cel modern respectă doar acele drepturi ale naturii care ţin de partea de natură deja inclusă în imaginea, în modelul pe care acesta îl construieşte perpetuu. Pentru că realitatea există numai atunci şi în măsura în care ştiinţa îi permite să existe.



Ce se vede şi cu ce se vede

Pe acest schelet conceptual este construit şi tabloul religios occidental. Întreaga pictură care are la bază perspectiva are la bază o ruptură majoră între formă şi conţinut. După cum spunea Evdokimov, “când 'a cunoaşte' nu mai este o atitudine de adoraţie, o comuniune rugătoare, cunoaşterea se desparte de contemplaţie” . Iar artistul occidental încearcă contemplarea ca rezultat al efortului gândirii. Dar a pune această problemă matematic, prin funcţii de proiecţie, este absurd. Urmând un asemenea construct, singura reprezentare a realităţii înconjurătoare este perspectiva. Iar acest demers este pur algoritmic şi el face parte mai degrabă din matematică, decât din pictură. Imaginea obţinută nu este o imagine descoperită, este o imagine obţinută prin urmarea, lipsită de creativitate, a unor paşi. Atât.

Un asemenea algoritm nu poate ţine de transcendent. Nu are legătură cu credinţa poate chiar din faptul că nu poate fi altfel decât credibil. El nu ne poate scoate din propriile limite. Dar fiind continuu şi (posibil) infinit, ne blochează în ele prin faptul că ne înfăţişează o pseudorealitate. Pseudorealitate care are toate proprietăţile realităţii, mai puţin capacitatea de a-şi sparge propriile limite. Iar a purcede la construirea unei asemenea pseudorealităţi prezintă un risc enorm, după cum spune Pavel Florenski, de “pierdere în hăţişul propriei libertăţi”.




Vizibil şi invizibil

Revenind, la cei trei ochi de care dispunem – cel fizic, cel al credinţei şi cel intelectual, putem spune că avem şi trei noţiuni de vizibil. Dar existenţa a trei noţiuni de vizibil implică în mod natural existenţa şi a trei noţiuni de invizibil. Există lucruri ascunse ochiului fizic. Sunt prea aproape sau prea departe de noi. Pentru aceasta au fost inventate microscopul, respectiv telescopul. Tot pentru a descoperi lucrurile ce au fost ascunse ochiului fizic marii descoperitori eu irosit atât de mult curaj şi voinţă. Ştim cu toţii câte discuţii aprinse au avut loc la “lansarea” de către Galilei a telescopului (remarcabilă opoziţia bizantinilor la această prelungire a ochiului). Şi câte furci caudine a avut Columb de trecut pentru a-şi duce la îndeplinire visul.

De asemenea există lucruri ascunse ochiului intelectual. Stau dovadă atâtea descoperiri care se fac în toate domeniile ştiinţei, stă dovadă o vastă creaţie artistică şi filosofică a întregii omeniri.
Problema vizibilului pentru ochiul credinţei se pune la nivelul revelaţiei. Doar prin revelaţie – proprie sau mărturisită de alţii – se poate ajunge la perceperea, înţelegerea şi exprimarea celor din preajma lui Dumnezeu. Iar în urma revelaţiei, în urma contactului direct cu lumea din care vin icoanele, trăitorul, iconarul, vine şi cu tehnicile de reprezentare. Aici cred ca-şi are rostul afirmaţia că perspectiva albertiană nu-şi are locul în pictura religioasă. Pentru că, dacă admitem că perspectiva renaşterii este un mod de reprezentare a realităţii, legarea ei de reprezentarea imaginilor cu subiect religios nu este cea mai bună idee. Iar a înfăţişa ceva folosind tehnici din alt domeniu este ca şi cum ai încerca să iei în mână un flaut şi ai încerca sa desenezi cu el. Susţin acestea în primul rând gândindu-mă la studiile extraordinare ale lui Sorin Dumitrescu, atât cele legate de originea icoanei şi a înfăţişării sfinţilor în pictură, la picturile murale din catacombele Romei, din sec. III, cât şi la cele legate de reprezentarea mâinii în icoană, de faptul că proporţia personajelor icoanelor este alta decât proporţiile oamenilor din astă lume.

O concluzie “locală” este că reprezentarea perspectivală nu înfăţişează realitatea vizibil pentru ochiul credinţei. Prin perspectivă, obţinem dor o imagine – de ce nu, un “punct de vedere” - al pictorului despre povestirea care face subiectul tabloului. Şi se poate spune că pentru acest scop, perspectiva este adecvată. Perspectiva redă ceea ce are de redat pentru ochiul fizic. Şi nu pentru altceva.

“Schisma” în planul picturii, între tabloul religios occidental şi icoana bizantină are loc în acest moment. Pictorul Renaşterii realizează în această lume o reprezentare, vizibilă cu ochiul fizic, a întâmplărilor din Scriptură, iar iconarul aduce în această lume imagini, vizibile atât cu ochiul credinţei cât şi cu ochiul fizic, ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Spun “aduce” pentru că icoana, aşa cum spune chiar Sf. Teodor Studitul, este parte a obiectului ei. Icoana diferă de semnul iconic prin faptul că are aceleaşi proprietăţi cu obiectul său.
Iconul, după Eco, apare prin “punerea împreună a mai multor stimuli dintr-un câmp nestructurat şi producerea unui perceptum bazat pe experienţa anterior acumulată” . În arta icoanei, această experienţă trebuie să fie rezultată dintr-o relaţie mai mult sau mai puţin directă cu cei care deja sunt “sus”, care sunt deja în preajma lui Dumnezeu. O astfel de relaţie se realizează prin rugăciune, ascultare, asceză. Este o introspecţie cu cel de-al treilea ochi a vecinătăţii divinităţii. Pe această cale se poate ajunge la a înţelege conţinutul vedeniilor (personale sau ale altora, contemporani sau anteriori). Doar astfel de trăire a creştinismului poate duce la perceperea lumii în care icoana îşi are subiectul.

A prezenta în perspectivă imagini ochiului credinţei este cu neputinţă.




Întruparea

Moment fundamental în întreaga iconomie divină. Este unirea lui Dumnezeu cu noi, oamenii. Este unirea făcută de Dumnezeu, prin voia lui. Descrisă în cântările liturgice în termeni care par contradictorii pentru noi, cititorii laici. Arhanghelul Gavriil spunându-i fecioarei: ”ai să zămisleşti în pântecele tău pe cel ce va încăpea în tine, dar în toate este neîncăput”.
Greu de definit, greu de spus în cuvinte, acest moment al unirii celor două lumi este începutul unirii imposibil de înţeles cu mintea omenească a transcendentului cu imanentul. Din această cauză contradicţia, inexprimabilul caracterizează evenimentul. Iar această contradicţie ţine de credinţă, prin chiar faptul că este greu de cuprins cu mintea omenească. Credinţa că totul poate fi pătruns de Dumnezeu, că unirea cu Dumnezeu este posibilă pe orice coordonată.

Unirea celor două firi, care are loc în acest moment, scurt-circuitul între cele două lumi, greu de exprimat raţional. Unirea între uman şi divin este făcută prin voia lui Dumnezeu pentru curăţirea neamului omenesc - “Amăgitu-s-a demult Adam şi poftind să fie Dumnezeu, nu a fost; iar Dumnezeu se face om, ca să facă pe Adam Dumnezeu”.

Unirea între eternitate şi timp: “Care este din Tatăl din veci şi din Maică sub vremi.”
Schimbarea radicală a conceptului de limită, transcenderea limitei. “Prin Firea Ta, eşti fără de margini, dar Tu, Doamne, ai vrut să te cuprinzi în vălul cărnii”, sau “Că pe Cel neapropiat, ca Dumnezeu, L-a văzut om apropiat tuturor.”

În cântările liturgice abundă exprimările de acest gen. Rostul lor este de a deschide ochiul credinţei spre a primi şi înţelege lucrare comuniunii omului cu Dumnezeu, această lucrare împreună pe care noi oamenii am primit-o prin voia lui Dumnezeu, şi la care nu avem de făcut decât să “subscriem”. După modelul pe care Cea care ne stă mărturie la Judecată ni l-a dat. “Acceptarea Maicii Domnului nu este o consimţire pasivă a Bunei Vestiri, ci o supunere activă a sa faţă de voia lui Dumnezeu, o participare voluntară şi liberă a Maicii Domnului”.

Ceea ce mai sus am încercat a exprima în cuvinte, iconarii şi pictorii au încercat a spune prin imagini. Problema lor nu se pune, la urma urmei în a exprima invizibilul, ceea ce face parte din lumea care nu se vede. Problema nu este cum îl reprezintă pe Arhanghel. Problema este comunicarea unirii între vizibilul şi invizibil, comunicarea între divinitate şi om, comunicarea de către divinitate, către om, a voii întrupării.

După cum este descrisă în Evanghelie, Bunavestire s-a “întâmplat” în trei faze. Apariţia arhanghelului, mirarea Maicii Domnului şi consimţirea Maicii Domnului. Fiecare din cele trei momente, esenţial în iconomia întrupării, se regăsesc în icoană, în diferite ponderi. “Această evidenţiere a momentelor menţionate nu este o regulă generală şi multe icoane le combină înfăţişând, ca să spunem aşa, o sinteză a stării psihologice a Maicii Domnului.”

Pentru o comparaţie elocventă între modurile oriental şi occidental de reprezentare a celor vizibile şi invizibile legate de subiectul Buneivestiri în icoană şi în tabloul religios occidental, ne vom rezuma doar la câteva idei despre planul secund şi despre prim-planul imaginilor din cele două categorii.
Planul secund. Se remarcă o esenţială diferenţă de elaborare a planului secund – abia schiţat în icoană şi foarte atent descris în tabloul occidental. Reprezentarea caselor, mai mult sau mai puţin convenţional în icoană, în contrast cu perspectiva elaborată a occidentalilor. În tabloul occidental întreaga vestire se întâmplă în astă lume. Perspectiva, punctul de vedere al pictorului, punctul de vedere pe care în fond acesta îl impune privitorului, învăluie şi cele două personaje. Arhanghelul este captiv în perspectivă. Dumnezeu Tatăl este reprezentat ca un simplu medalion, pe unul din pereţii încăperii în care are loc dialogul Arhanghelului Gavriil cu Fecioara Maria. Totul se întâmplă ca şi cum imanentul absoarbe, înghite transcendentul. Ca şi cum Întruparea are loc din voinţa omului.

In icoană, spaţiul care înconjoară evenimentul este doar pentru a aminti că acesta are loc în lume, nu în pustiu. Poate şi reprezentarea deformată a clădirilor vine pentru a demonstra dezinteresul iconarului pentru reprezentările lumii acesteia, pentru a concentra, rafinat, privitorul asupra însuşi actului de capitală importanţă, al comunicării între Arhanghel şi Fecioară. “Punctul de vedere” al iconarului nu există. El nu face altceva decât să mărturisească ceea ce are de mărturisit.

Lipsa de hotărâre şi supuşenia deplină a Mariei în tabloul occidental nu exprimă puterea, determinarea Celei care prin cuvântul ei l-a adus pe Dumnezeu pe pământ. Ea primeşte vestea parcă fără să-şi exprime întrebările consemnate de Evanghelii. Iar dacă ne întrebăm cui este supusă Maria, surprinderea este mai mare. Prin covârşitoarea reprezentare perspectivală a spaţiului în care Bunavestire are loc, înclinăm să credem că ea este supusă tocmai acestui spaţiu, a lumii acesteia. În care îşi face rătăcit apariţia un porumbel, care ne duce cu gândul la Sfântul Spirit doar fiind unica pasăre din tablou. Tulburătoare este supuşenia şi lipsa de hotărâre pe care le afişează pe faţa Mariei pictorul occidental, aproape oricare ar fi el. Şocantă pentru artişti pentru care omul este măsura tuturor lucrurilor.

Pe de altă parte, comunicarea dintre Arhanghel şi Maria, exprimată de icoana Buneivestiri, este una plină de hotărâre, puternică. Feţele lor nu sunt orbeşte supuse Proniei divine. Privirile lor, care nu sunt coborâte în pământ – de ce ar fi, pentru că sunt acolo pentru a răscumpăra păcatul – sunt unite de razele ce coboară din Soarele lumii. Firea umană, a Mariei, este cea care ia decizia de a spune “Fie mie după cuvântul tău”. Este tulburătoare puterea de expresie pe care iconarul bizantin sau rus poate să o dea imaginii Fecioarei. Exprimă deplina putere, asumarea de către Maria a posturii de “Mireasă, pururea fecioară”, de cea care vine să răscumpere păcatul vei.



Concluzie

A reprezenta invizibilul înseamnă a-l pătrunde, întâi, cu ochiul credinţei. Ceea ce este pătruns cu ochiul fizic sau cu ochiul intelectual, al raţiunii, poate fi adus la vizibil prin diverse operaţiuni matematice, fără a-i deforma imaginea. În acest caz, condiţia de invizibil este discutabilă. Dar a