Părerismul

“Te extinzi, te extinzi şi îmtr-o zi înglobezi din nou şi infernul.”
UMBERTO ECO
Jurnal sumar, ed. humanitas, 2004, p.51


Printre cele mai corozive năravuri, care afectează arhitectura, se află „părerismul”. El este un efect secundar (dar devastator) al lumii moderne. „Părerismul” aminteşte de un caz prezentat de unul dintre canalele de televiziune specializat în popularizarea ştiinţei; era vorba despre un nou medicament capabil să înfrîngă o boală fatală, dar avea un mic defect: era toxic. Astfel, organismul scăpa de teribila maladie, dar ceda otrăvit de medicament. „Efectele secundare” se pot dovedi la fel de periculoase ca şi boala.

Caragiale, conform legendei, ar fi spus: „părerile sînt posibile... dar nu obligatorii”

„Părerismul” este acceptat (chiar şi viguros promovat) în numele nu-ştiu-căror principii generoase. Bineînţeles, atunci cînd este vorba despre fizică ori matematică, domenii care este evident că sînt guvernate de reguli, „părerismul” este suspendat (nu fără „părere” de rău). În schimb, el este permis în arhitectură (şi nu numai). De aici, putem trage o primă concluzie: arhitectura nu are reguli(???). O idee cît se poate de confortabilă pentru băgăcioşii nepricepuţi (sau multi-pricepuţi). Ar fi cît se poate de greşit a lăsa să persiste această impresie. Arhitectura are reguli. În schimb, există ignoranţi care cred (sincer) că arhitectura este o prăvălie cu mofturi. Mofturi intelectuale, bineînţeles. Drept care, cu impertinenţă, poate da năvală oricine aici. Trebuie să fim drepţi şi să recunoaştem că există personaje cărora nu le ajung anii de studii prin multiple universitaţi pentru a afla că arhitectura are reguli şi poate fi judedecată prin prisma unor criterii ferme. Şi, mi-e teamă, aceste personaje nici nu vor putea afla ce e arhitectura, oricîte rafturi de cărţi ar răsturna peste ele.

Lumea modernă a relativizat adevărul, iar cuvîntul rostit în cunoştinţă de cauză a fost pus pe picior de egalitate cu o „părere”. Oricine are dreptul la „opinie” şi, se pare, nu este „corect politic” ca vreuna să fie catalogată drept „delir”. Astfel, clasamentul „părerilor” se face doar în funcţie de insistenţa promovării lor. Dacă o aiureală este plimbată prin multe locuri (pe la conferinţe, prin săli de curs sau pe la evenimente mondene) ea va face carieră. Cu alte cuvinte, o „părere” va avea succes dacă este dublată de o insistenţă obraznică.