Soarta bisericilor incluse în Patrimoniu, dar care nu mai sunt biserici

Patrimoniul ar putea fi totalitatea bunurilor comune tuturor membrilor unei comunităţi, restrânse sau lărgite (chiar la dimensiuni planetare, cum spune F. Choay). Patrimoniul cultural restrânge patrimoniul la bunurile care au apărut ca parte a sau ca rezultat al culturii comunităţii respective. Natura, originea acestor bunuri este culturală – ele sunt “opere şi capodopere ale artelor frumoase şi aplicate, lucrări şi produse aparţinând tuturor ştiinţelor şi măiestriilor omeneşti.” Considerând definiţia dată monumentului în cadrul Convenţiei pentru protecţia patrimoniului arhitectural al Europei, Granada, 3.X.1985, “monuments: all buildings and structures of conspicuous historical, archaeological, artistic, scientific, social or technical interest, including their fixtures and fittings”, putem spune că patrimoniul arhitectural este totalitatea acestor monumente. Parafrazând această definiţie putem extrapola o altă definiţie a patrimoniului cultural, ca fiind totalitea structurilor cu o pregnantă valoare istorică, arheologică, artistică, ştiinţifică, socială sau tehnică.
Poate mai trebuie subliniat, în completarea acestor definiţii, că patrimoniul cultural nu are legătură cu factorul timp. Pentru ca un obiect să facă parte din patrimoniu nu trebuie să fie decât remarcabil, să aibă o valoare foarte importantă. Indiferent dacă a fost produs ieri sau în urmă cu milenii.
În prezentul eseu ne vom restrânge la problematica patrimoniului arhitectural, problematică ce totuşi poate fi extrapolată fără mari eforturi la multe alte subclase ale patrimoniului cultural.

Pe lângă problema valorilor pe care un obiect de arhitectură le are, pe lângă problema timpului, problema spaţiului este de asemenea determinantă pentru clasarea lui ca element al patrimoniului. Din acest motiv predispuse pentru a fi incluse în patrimoniul arhitectural edificiile de cult sunt clădirile care structurează spaţiul aşezării oamenilor. Iar cea mai importantă clasă de astfel de clădiri sunt bisericile, ele fiind locurile prin care se fac legăturile dominante pe axis mundi. S-a scris mult pe această temă, şi se va scrie. Însă un aprins subiect de discuţie este şi va rămâne soarta clădirilor care au servit ca lăcaşe de cult şi între timp şi-au încheiat acestă menire. Soarta bisericilor incluse în patrimoniu, dar care nu mai sunt biserici. Pentru că o biserică, un edificiu de cult are un rol enorm în păstrarea echilibrului comunităţii. Puterea ei trebuie să stea în preocupările oricărei autorităţi care doreşte păstrarea coeziunii acesteia. “Dacă biserica este vehiculul prin care se poate structura o societate la noi acum, atunci acest vehicul trebuie folosit la maximum”. Este binecunoscută încărcarea edificiului bisericesc cu calitatea de spaţiu public. Aceasta nu face în realitate decât să-i scadă importanţa principalei lui funcţii – aceea de a fi spaţiu sacru. Iar când această balanţă se înclină către public, destructurarea comunităţii începe. Există o sumedenie de exemple de biserici la care s-a renunţat – prin reconversie, sau chiar prin demolare. Prin reconversie, edificiul a fost trecut în “conservare”, fiind folosit în diverse alte forme – în principal pentru turism. Dar structura oraşului a fost afectată. Şi această afectare poate nu îşi spune imediat consecinţele, dar ele există şi nu sunt pozitive.

Şi aici trebuie să înceapă discuţiile legate de problemele pe care le poate genera includerea în patrimoniu a edificiilor de cult. Pentru că aceasta duce inevitabil la apropierea de funcţiunea publică a spaţiului bisericii. Acest lucru trebuie contrabalansat de folosirea bisericii în continuare, pentru slujire. Scăderea funcţiei principale a edificiului duce la degradarea sa (poate nu fizică, dar morală cu certitudine), ceea ce întrucâtva contrazice, pentru viitor, condiţia de obiect de patrimoniu cultural al edificiului.
Scăderea funcţiei principale a clădirii bisericii afectează negativ şi spaţiul pe care acesta îl deserveşte – parohia.

Pentru parcursul prin timp al spaţiilor locuite din cetăţile urbane problemele specifice de patrimoniu construit sunt o permanentă sursă de rafinare, de redefinire (poate chiar reciprocă). “Vrând să trăiască oraşul istoric la timpul prezent, Ruskin îl închide de fapt în trecut şi ratează oraşul istorial, cel care este angajat în devenirea istoricităţii.” Reprezentarea memorială a oraşului nu permite înţelegerea ca un tot unitar a oraşelor ce conţin zone de valoare construite la intervale mari de timp. Diferenţa de potenţial între acestea generează, ca în electricitate, tensiunea care dă energia necesară funcţionării oraşului. Această descărcare trebuie făcută cu maxim discernământ, de către toţi cei care au puterea de a o coordona. Pentru că ea este determinată de înţelegerea vieţii diferitelor părţi ale oraşului, şi determinantă pentru acestea, atât în interiorul lor cât şi în relaţie cu celelalte părţi, construite în alte timpuri, ale oraşului. Considerând 'zona istorică' ca un obiect necesar doar aducerii aminte, îi semnăm certificatul de deces. Nu o putem izola de viaţa din fiecare clipă a oraşului. Ea participă la oraş, poate aşa cum un bunic trecut printr-o viaţă de om participă la formarea nepoţilor. Dar pentru a înţelege profund această participare, această interacţiune între două sau mai multe timpuri în spaţiul oraşului, trebuie să considerăm organizarea oraşului prin renumitele “reţele”, sau “texturi” pe dimensiuni mai extinse decât spaţiul topologic pe care acesta îl ocupă, sau funcţiunea urbană. Aceste texturi trebuie să acopere şi funcţionarea efectivă în timp a oraşului, viaţa sa de zi cu zi. Texturile cu care se modelează oraşul trebuie să acopere şi dimensiunea temporală a acestuia. Aşa cum vrem cu orice chip să evităm fracturi în structura spaţială, stradală, volumetrică, funcţională, etc. a oraşului, la fel trebuie evitate orice fracturi în structura temporală a acestuia. Iar ca astfel de rupturi putem da exemple problemele date de circulaţia auto sau pietonală în centrele istorice, de dotarea acestora cu reţele urbane, reconversia clădirilor care aparţin acestor centre, atât funcţional cât şi volumetric. Delicateţea cu care se răspunde acestor probleme dă notă de reuşita păstrării acestei moşteniri. 'Centrul istoric' al unui oraş, pentru a fi reprezentativ pentru oraş, trebuie în primul rând să trăiască. El poate fi făcut să trăiască doar înţelegând cum a luat viaţă, cum a crescut şi cum a trecut pe lângă moarte, cum a ajuns până la noi. Iar această abordare trebuie să fie prezentă, cu toate riscurile pe care le presupune, la toate nivelurile patrimoniului urban, de la ansamblu de monumente până la ornamentele acestora şi tehnicile de construcţie. “Aşa cum arată Riegl şi Giovannoni, monumentul este sustras în acest fel riscurilor dezafectării, pentru a fi expus uzurii şi uzurpărilor uzitării: a-i atribui o destinaţie nouă este o operaţie dificilă şi complexă, care nu trebuie să se întemeieze doar pe asemănarea cu destinaţia originară.” Dar ceea ce trebuie făcut este evitarea pe cât posibil a îndepărtării de imaginea, de funcţia pe care monumentul parte a unui ansamblu istoric a avut-o de-a lungul timpului. Cum spune tot F. Choay, “valoarea socială a patrimoniului minor şi a ţesuturilor istorice, deja recunoscută de Giovannoni, este măsurată cu cântarul mizelor funciare şi turistice”.

Acelaşi raţionament se poate extinde şi la întreg ansamblul, ţinând cont bineînţeles de toate (sau de cele mai multe dintre) elementele caracteristice. “The rehabilitation of old areas should be conceived and carried out in such a way to ensure that, where possible, this does not necessitate a major change in the social composition of the residents” .

Revenind la problema valorii obiectelor de patrimoniu, putem spune că patrimoniul este dinamic. 'Lista' obiectelor de patrimoniu – nu doar urban – este deschisă permanent. Pentru fondul construit al unui oraş, clădiri de patrimoniu pot apărea oricând. Pentru a fi considerată ca făcând parte din patrimoniu, o clădire nu trebuie să aştepte sute de ani. Mă gândesc la atâtea clădiri reprezentative ale arhitecturii moderne şi postmoderne – Vila Savoye, cartierul Weissenhof din Stuttgart, etc.
Grija pe care oraşul trebuie să o poarte pentru patrimoniul arhitectural pe care îl posedă este de fapt problema păstrării în viaţă a acestui patrimoniu. Iar păstrarea în viaţă a acestuia se înţelege a se face atât la nivel de întreg, de ansamblu, cît şi la nivel de elemente. Administrarea unui oraş este necesar a se face în această direcţie, având această grijă ca principală preocupare. Această grijă sub nici o formă nu trebuie a se limita la 'zona istorică' a oraşului, poate din două mari motive. Primul este necesitatea de armonie între diferitele părţi ale oraşului. Zona istorică este în primul rând parte a oraşului şi, pentru a-şi etala întreaga valoare, trebuie să înfrunte timpul la fel ca celelalte zone, mai tinere, ale oraşului. Al doilea motiv este că, aşa cum am spus mai sus, în timp, se poate întâmpla ca şi alte zone de oraş, şi alte clădiri din alte zone ale oraşului, pot deveni obiecte de patrimoniu. Acest lucru trebuie luat în considerare în dezvoltarea oricărei politici culturale care are consecinţe în spaţiul urban. O limitare a politicii de patrimoniu în 'zona istorică' este absolut perdantă pentru viaţa oraşului. A exagera valoarea sa de amintire, Erinnerungswert, este echivalent cu a o trimite la azilul de bătrâni. Şi pentru că prin aceasta posibilitatea de extindere cu alte teritorii construite, care (contabiliceşte) înaintează în vârstă, este amputată.

Comunitatea are a-şi impune politici prin care controlul asupra patrimoniului (construit, în principal) să se facă de fapt în deplină armonie, atât între părţile acestuia, cât şi între el şi mediul – natural sau construit – în care se află. Dinamismul patrimoniului nu trebuie deloc neglijat, acesta trebuie astfel valuat încât să poată asimila fiecare nouă structură cu pregnantă valoare, uşor şi în deplină cunoştinţă de cauză. Doar astfel vom avea garanţia că moştenirea comunităţii este păstrată şi împlinită, pentru a fi transmisă mai departe şi a face faţă timpului.