Ţinteşte SUS

“Nimeni nu e condamnat la iad. Fiecare caută compania pe care o doreşte, caută societatea de care are nevoie şi face aceasta după obiceiurile care i-au dominat viaţa.”
J. L. BORGES
(Eseuri, ed. Polirom, 2006, p.407)


Cezar Radu credea că televiziunea nu şi-a găsit (încă) modalităţile specifice de expresie. Dacă ar mai fi trăit, avea ocazia să observe (îngrozit) că, între timp, şi le-a găsit. Televiziunea nu mai e un spectacol la care asistă (pasiv, neputincios) un public uriaş. Televiziunea nu e doar organizatoarea “reality-show”-rilor despre nimic. Televiziunea este un “reality-show”. Scuze pentru utilizarea snoabă (dar atît de dragă mediilor preţioase) a unei sintagme dintr-o altă limbă, dar, aşa cum spunea Dante Gabriel Rosetti, “acţiunea se petrece în infern, dar locurile, nu ştiu de ce, au nume englezeşti”.

Televiziunea nu mai este o oglindă, mai mult sau mai puţin distorsionantă, a lumii, ci este un sistem narcisist închis, un fel de ţară fără teritoriu. Canalul de comunicare cu exteriorul este (aparent) reprezentat de „ştiri” – singura emisiune care îi obligă să palpeze lumea exterioară lor. Dar ştirile se referă, în bună parte, la lumea politică, o lume izolată şi ea (într-o măsură considerabilă), o lume vasală televiziunii. Sportul a fost şi el capturat devenind o altă provincie.

Eventuarele “programe” sînt doar pretexte pentr adevărata emisiune, în care nu sînt angajate doar televiziunile ci şi presa scrisă: emisiunea despre televiziune. Televiziunea transmie o lungă emisiune despre sine. Restul lumii este privită cu detaşare. Doar cele rele, singurele lucruri spectaculoase din lumea noastră, merită puţină atenţie. Lumea exterioară este dojenită la repezeală şi se trece mai departe.

Ştirile se difuzează doar pentru a ne acomoda cu prezentatorii, nişte persoane admirabile care au neobişnuita capacitate de a citi cu intonaţie nişte texte fără importanţă. Se cîntă doar pentru a se face clasamente ale nurilor protagonistelor (aţi observat că “muzica” pare să fi devenit, la televizor, o îndeletnicire feminină?). Analizele politice introduc în scenă “colaboratori externi” - politicienii - care practică harţa “patriotică”; acestea sînt emisiunile încă dominate de bărbaţi, e spaţiul în are ei îşi etalează inteligenţa seducătoare, sînt şi locurile căutate de autopromovatele “elite intelectuale” care, travestindu-se în “formatori de opinie”, dau impresia că bibliotecile citite le servesc doar la fina analiză a încăierărilor grobiene. Tot în categoria “colaboratori externi” se plasează şi participanţi la evenimente culturale rău de tot, menite să licărească preţ de cîteva secunde pe sticla televizoarelor; în acest caz, efortul de a parcurge kilometri de hîrtie scrisă şi mulţi ani de scoală (şi premiile întîi cu coroniţă) par să aibă ca unic scop primirea în clubul select al celor “daţi la televizor”. Poate, de fapt, e o cursă penru obţinerea unei poliţe de “nemurire”.

“Media” are şi divizii inferioare: ziare, reviste, coferinţe, mese rotunde şi alte locuri de fandoseală. Ele sînt pepiniere pentru televiziune; şi puţini promovează în vîrf - pe ecran.

Televiziunea şi teritoriile vasale se ocupă doar de televiziune şi de teritoriile vasale. Mai mult de televiziune. Nimic nu e important din ce se petrece în rest; mult mai important e ce spune careva despre e se petrece în rest; dar şi mai important e cine este acel comentator, cum se îmbracă, felul în care se îmbracă. Evenimentele din afara televiziunii sînt motive bune pentru vreo criză de erudiţie (stîrnind admiraţia telespectatorilor) sau de furie (spre amuzamentul ori indignarea publicului).

Lumea se reuduce la cea din televizor, fără ca ea să fie o proiecţie a lumii adevărate... nici măcar o caricatură a lumii adevărate. Este un teritoriu care înlocuieşte lumea.

Numai marile nenorociri mai pot stîrni (oarecum) interesul lumii surogat; asta neînsemnînd că o catastrofă nu e transformată imediat într-un spectacol menit să pună în valoare tot vedetele de televiziune. Războaiele au loc, din punctul de vedere al televiziunii, doar pentru a înfăţişa vitejia reporterilor de front, capacitatea lor (aproape inumană) de a înfruta pericolele. Inundaţiile exisă doar pentru ca aceiaşi glorioşi oameni din televiziune să ne prezinte urgia scufundaţi pînă la brîu în apă, cu riscul de a face un guturai.

Filmele şi muzica există doar pentru a scoate în evidenţă vreo persoană cu o tumultoasă (şi poate imaginară) viaţă personală (expusă cu voluptate publicului). Lumea dă semne că tremură de nerăbdare în aşteptarea unor dezvăluiri capitale: divorţează sau nu divorţează; şi discuţiile dedicate subiectului însumează mult mai multe ore decît “prestaţiile” sale “artistice”.

Populaţia televiziunii ţinteşte sus, ţinteşte NOTORIETATEA şi iluzia apartenenţei la o lume care contează. Ţinteşte o lume fără trup, fără reguli sau cu reguli fluide, un spaţiu (virtual) infinit – adică HAOSUL.