Se rătăcise prin pădurea tot mai deasă. Un vultur îi tot dădea ocol.
- De ce te temi, omule? l-a întrebat.
- De întuneric, i-a răspuns cel pierdut.
- Atunci împrietenește-te cu întunericul.
Cândva, cei din specia ta trăiau în întuneric. Adu-ți aminte.
Prin beznă, l-a văzut o cucuvea.
- Ți-e teamă, omule, de ce?
- De singurătate, i-a răspuns.
- Învață atunci să îți prețuiești singurătatea.
În zori, din iarbă, i-a vorbit o țestoasă.
- Încotro te grăbești așa, omule?
- Îmi caut în lume, iubita.
- Dacă nu te va aștepta, atunci nu e femeia ta.
La amiază, din frunziș, i-a luat calea o pumă.
- De ce te temi, omule?
- De moarte, i-a răspuns, sărmanul, convins că va fi sfâșiat.
- Primește-o atunci, ca pe un dar, așa cum ai primit și viața.
Învață să mori și frica va dispărea.
Puma l-a cruțat. L-a zărit apoi o veveriță.
- De ce ești, omule, așa speriat?
- Am pierdut drumul spre casă.
- Nu-i nimic. N-ai nimic de pierdut. Nici nu poți avea ceva.
Casa ta e deja alta, tu ești altul. Fiecare scorbură e o casă.
La apus, i-a vorbit un fluture.
- De ce ți-e frică, omule?
- De durere, bătrânețe și neputință.
- Atunci iubește-ți durerea, bătrânețea și neputința.
Pădurea se îndesea din ce în ce și omul umbla singur prin întuneric și arșiță.
Trecuseră ani buni de când rătăcise drumul când a întâlnit un seamăn.
I-a arătat drumul spre orașul natal.
Ai lui îl priveau ca pe un sălbatic. Îl găseau primejdios. Se fereau de el.
Învățase să vâneze, se obișnuise cu noaptea, cu singurătatea, cu liniștea.
- De ce vă temeți? i-a întrebat.
N-au știut să îi răspundă.