Te-ai adâncit în lume ca într-o mlaștină. Când erai copil auzeai vocile îngerilor. Auzeai un cântec în fiecare frază citită sau rostită. Te întrebi în care lume. În care mlaștină.
Îi vorbești celui care ai fost. "Dacă vrei să faci durerea să dispară e cazul să o faci de râs, îi spui, să o privești ca pe un străin. Nu e a ta".
Te miști tot mai anevoios printre umbre care se transformă în pietre, printre pietre care redevin umbre.
Te vezi dispărând într-un peisaj în care formele se amestecă până la derută, fără să mai însemne ceva. Pete de culoare care alunecă unele într-altele.
Ești un contur care aduce cu o formă umană, pe drumul care șerpuiește într-un tablou nesemnat.
Anii aceia zbuciumați nu mai sunt ai tăi.
Cineva ți-a spus o poveste despre tine. Ai crezut-o, ai trăit în ea.
Apoi ți-ai spus tu o poveste. Te-a crezut, a trăit prin tine.
Aerul de rebel te-a părăsit. Ești înconjurat de relicve, îngropat sub ele. Singur într-un templu punk.
Te îndepărtezi tot mai tare de punctul acela febril în care toate aveau sens și seve. Aluneci, te prelingi, te destrami.
Tot ce atingi împietrește și se sfărâmă.
Femeia aceea a încercat să alunge depărtarea. Nu știa cine ești. Nici nu voia să știe.
Nu e nevoie să fii stăpân pe ceva ca să meriți să respiri în tihnă.
Nu e nevoie să meriți.
Când râdeai, râdea și ea, fără să știe de ce. Timbrul tău se prelingea în vocea ei.
O puteai destrăma și pe ea, o puteai ucide și învia cu un simplu gest.
Și tot n-ai înțeles, te tot vânezi, crezând că vei reuși să-ți surprinzi privirea adevărată
Chipul care nu piere.
Atunci, în momentul când răsuflările se uneau nu știai cine e, nu știai cine ești
Nici nu conta
Te preschimbai în ea, așa cum marea se preschimbă în nori și norii în apă și apa în lacrimi și lacrimile în vin
vinul în sânge
cum ploaia spală sângele și se varsă în mare.