Scrisoare pe genunchi din Arles (I)

Dragă Simina,

Mi se învârtea deasupra capului o promisiune lăsată-n aer de prin primăvară, cum că din călătoriile mele traductoricești aș face bine să aștern la un moment dat și câteva pagini de jurnal pentru ArtLit. Am ocolit, am bătătorit, am amânat - cum îi șade bine scrisului - și într-un sfârșit s-a ivit și ocazia, de o mie de ori mai bună decât puteam eu s-o pun la cale: 39^es Assises de la Traduction Littéraire de la Arles, pe care le-am prins din zbor pe final de sejur CNL la Avignon, adică la o aruncătură de băț. Les Assises sunt organizate de ATLAS-CITL, pe larg Association pour la Promotion de la Traduction Littéraire și Collège International des Traducteurs Littéraires - en passant, cu sediul la Hôtel-Dieu, acum Espace Van Gogh, pentru că acolo a locuit pictorul în perioada lui arleziană, când în incintă era un așezământ psihiatric. Și nu exagerez nici atâtica dacă spun că sunt o sărbătoare a traducerii literare, cu traducători colorați și de toate vârstele venind din toate zările la nod bun de întâlnire, cu ciocniri de idei și conversații spumoase, cu literaturi și poezie, cu conferințe, cu mese rotunde, cu lecturi, cu ateliere de scriere și traducere, cu cabaret literar, cu muzici și cuvinte. Anul acesta, mai ales cu muzici și cuvinte, pentru că tema din 2022 a festivalului a fost "Traduire la musique", titlu cu un semn de întrebare implicit, care a făcut deliciul dezbaterilor.

M-am dus, recunosc, mai ales din curiozitate și fără prea mari pretenții profesionale. Ca să încerc marea cu degetul, carevasăzică, și să tatonez pentru cele patru săptămâni pe care le voi petrece în stagiu la CITL în februarie-martie 2023. Altfel spus, ca să văd ce și cum. Dar îți mărturisesc, Simina, că n-au trecut nici cinci minute de când am intrat în curtea interioară cu arcade, ziduri alb-galbene și vegetație mediteraneeană de la Espace Van Gogh, că deja am început să mă gândesc cum aș putea să fac ca să ajung la Arles în fiecare toamnă. Și, eventual, să vă trag și pe voi după mine - pe cât mai mulți! Cum să-ți spun... până și aerul era un pic acidulat de la efervescența momentului. Știu că e ceva propriu atmosferei festivaliere în general: am întâlnit aceeași stare la Sibiu, la Festivalul Internațional de Teatru și la Astra Film, la Cluj, cu fiecare TIFF, la festivalurile de jazz, la București, la FNT, la Iași, la FILIT și tot așa. Dar aici era ceva în plus. Era sentimentul că oamenii zâmbitori care treceau în ambele sensuri pe sub arcada de piatră de la intrare sunt ca mine, și ca tine, și ca alți câțiva nebuni frumoși - o mână, dar uite că nu chiar așa puțini dacă te-apuci să-i numeri și să-i pui laolaltă. Nebuni care stau nopțile ca să se ia la trântă cu un colț de cuvânt sau cu o întorsătură de frază, care sunt în stare să zăbovească ore-n șir ca să așeze pliurile unui paragraf, care uită de foame, de sete, de durerile de spate, de contractele și de tarifele nu mereu avantajoase, de mâncarea de pe foc - vorba lui Claudiu -, de ei înșiși până la urmă, pur și simplu pentru că au apucat să guste din vraja trecerii dintr-o limbă într-alta și de-atunci nu mai pot fără. La Arles, nebunii ăștia se-ntâlnesc și asta e în sine o sărbătoare.

Am trecut, cum spuneam, pe sub arcada de piatră de la Espace Van Gogh și ce-am zis eu?! - ia să mă apuc să aleg vederi de la buticul din curte, pentru că sunt pe final de sejur și încă mi-au rămas câțiva mușterii netratați, la care n-a venit poștașul nici digital, nici altfel. În general încerc să aleg vederile gândindu-mă la o trăsătură particulară, la ceva anume din povestea mea cu omul care, dacă Poșta Română se mișcă așa cum trebuie (căci cea franceză e impec!), va găsi în cutia de tablă o mică surpriză. Iar asta cere timp. Timp în care, sâmbătă de dimineață, auzeam venind spre mine, șerpuind prin porticul curții interioare, susur de saxofon, acorduri de chitară și ropot de aplauze. Mi s-a înfipt în cap o constatare imperioasă: "Pierd vremea!" Așa că am înșfăcat patru vederi (pe care, după ce le-am plătit, le-am și uitat în magazin - nu-i nimic, mi le-a păstrat vânzătoarea) și m-am repezit spre mansarda CITL, unde se întâmpla... Le boeuf sous le toit.

Boul nu știu cine e, în schimb acoperișul are grinzi masive de lemn și adună sub el, ca într-un căuș de palmă, ca într-un loc bun, traducători de pretutindeni, de data asta și cu un strop de ureche muzicală. Evenimentul e un soi de încălzire informală pentru atelierele și conferințele de mai târziu, în care la o cafea și un croissant, traducătorii cu ceva mai mult curaj, cu o droaie de umor și poate cu mai puțin simț al ridicolului decât mine cântă și se acompaniază reciproc. Habar n-am cum de i-au convins, habar n-am dacă erau vorbiți dinainte sau dacă desfășurătorul s-a alcătuit pe loc, organic și spontan, fluid ca un jam session - cert e că a fost un deliciu muzical. Și, îndrăznesc să spun, mai puțin amator decât m-aș fi așteptat.

Ajunsă în pragul ușii, un pic timidă că poate pic ca musca-n lapte în mijlocul poveștii, m-au întâmpinat modulațiile de fado ale glasului unei traducătoare între două vârste, cu plete cărunte și chip tânăr care, cu volute impecabile, ne-a vrăjit și ne-a dus într-o clipă direct în Mouraria. Nesfârșită era melancolia din vocea ei, dar pe chip îi plutea o urmă de surâs. Iar fadoul s-a așternut pe tăcerea densă, vâscoasă, potolită și ne-a învăluit ca într-un cerc protector. A urmat Alexandre Pateau, cu un fragment din Lʼopéra de quat'sous de Brecht (știam de ea din traducerea lui Morin pe care am încheiat-o în timpul stagiului) - cântată a cappélla, fiindcă între timp nu știu unde-i fugise pianistul. Dar nu-i nimic, fiindcă mai târziu a apărut și a prins melodia din mers. Și nu-i nimic că la un moment dat Pateau a uitat versurile - a intonat fix treaba asta pe acordurile improvizate ale operei. Cam așa e Le boeuf sous le toit: relaxat, fără pretenții, și tocmai de-aia strălucitor. A urmat un duo de coarde, probabil în grecește - doi băieți zâmbitori și melancolici deopotrivă. Și apoi a urmat finalul, pentru că era aproape 10:30 și ziua stătea să decoleze de-adevăratelea, chiar dacă noi am mai fi rămas agățați un pic acolo. Începeau atelierele.

L-am ales pe cel de scriere, cu Jean-Michel Espitallier. Dar nu pentru că scriitorul mi-ar fi fost cunoscut (spre deosebire de câțiva colegi, care au venit cu cărțile la purtător, pentru autograf), ci dintr-un motiv mult mai prozaic, ba chiar cu tente ușor maniacale: descrierea atelierului promitea că vom scrie multe liste. Iar listele îmi plac la nebunie - am nenumărate în agendă, de fapt, aproape toată un buchet de liste, cu săgețele, subramificații, completări sub formă de șerpișori și norișori, cu bucle, scheme, comentarii în margine și tot așa. Le scriu ca să-mi pun ordine în gânduri și-n zi, nu le respect întotdeauna, iar uneori le scriu, recunosc, doar pentru plăcerea aproape senzuală de a tăia cu o linie apăsată un lucru îndeplinit (am anunțat c-o să fie un pic vorba și despre manii, așadar sunt achitată). Iar la atelierul lui Espitallier aveam să descopăr cum lista se poate transforma într-un instrument-bombă din punct de vedere literar. Nici n-aș fi zis. El însuși se declară obsedat de liste și se ține de cuvânt, presărându-și cărțile cu ele. E o prezență: privire rotundă - neutră de la depărtare, profundă și scânteietoare de aproape -, aer jovial, cravată-eșarfă roșie cu buline albe, țigaretă electrică. Se prezintă: scriitor, toboșar, performer și poet (după atelier, mi-a spus că a venit într-un an la București, la Festivalul de Poezie organizat de Muzeul Literaturii; a citit și a bătut în tobe, în același timp). Iar motivul pentru care a ales tocmai lista pentru atelierul de la Arles e că, așa simplă și frugală cum o știm, are un extraordinar potențial muzical - vorba lui, e "ritmabilă".

Propunerea lui Espitallier, profund incomodă - "mais la torture fait partie du jeu..." - a fost să ne scriem autoportretul sub formă de listă, având ca unică regulă anafora (pentru că reluarea unui cuvânt sau a unei expresii în poziție inițială ritmează textul). S-a așternut liniștea peste noi - sfâșiată de țipătul surd al panicii paginii albe. (Deși un pic mai târziu, lui Jean-Michel avea să-i scape o idee importantă: nu pagina albă e cea mai greu abordabilă, căci e plină de posibilități; ci pagina neagră, adică acoperită de scris, pentru că de-acolo trebuie să începi să tai.) Dar curând au început să zboare un fel de păsări pe deasupra capetelor noastre și, în liniștea profundă, ne-am apucat de scris. Iar peste douăzeci de minute, când am fost invitați să ne lăsăm pixurile jos și fiecare doritor și-a citit alcătuirea spontană, în aer a țâșnit pur și simplu poezia. Atunci mi s-a vădit un lucru la care altfel poate că nu m-aș fi gândit: traducătorii pot fi - sau mai degrabă sunt - poeți. Am ascultat autoportrete-listă ca niște geme, fiecare de o formă, de o consistență diferită, fiecare altfel-scânteietoare. Umor, mister, melancolie, obsesii, je mʼen fichism, verbiaj, demonstrație, tiradă, destăinuiri și idiosincrazii și-au făcut toate loc în spațiul paginii albe, în aerul dintre noi.

Câteva portrete: doamna în vârstă din fața mea (mesele erau așezate în formă de U, să ne vedem la chip) și-a scris într-o listă povestea prenumelui, iar după ce ne-a vrăjit de tot, a refuzat să ni-l spună. Un pic mai încolo, tipul blond, cu bluză muștar și înadins ciufulit (cred că ciufuleala aia îi luase mai mult timp în fața oglinzii decât un pieptene strașnic) a scris direct pe masă, care era învelită într-o hârtie maro; gestul lui, alegerea lui au fost în sine un autoportret, înainte de scrisul propriu-zis. Dar scrisul-propriu-zis s-a întâmplat să fie de un uimitor talent: o mitraliere de verbe franțuzești în aliterație. Un traducător nevăzător și-a scris sub formă de listă, pe un dispozitiv digital în Braille, povestea vieții. Cuprindea povestea orbirii ca fapt divers, scăpat pe la final. Apoi i-a trimis-o pe e-mail soției lui, care ne-a citit-o de pe smartphone. O traducătoare cu plete scurte, întunecate, și-a scris autoportretul ca listare de obiecte conținute în dulap și în sertar - rimatele armoire și tiroir - în contrast cu oglinda, tot rimată, miroir. Iar femeia blondă de lângă mine, între două vârste, și-a construit un autoportret de traducătoare: traduce ca să distrugă opera și apoi să o reconstruiască, traduce ca să se situeze în același timp aproape și departe de autor, traduce ca să scrie citind, traduce ca să se joace, traduce pentru că traducerea e ludic pur, traduce punct. Însă din partea unui om care spune despre sine că se joacă, mi s-a părut straniu că nu a zâmbit nici măcar o dată. Și oare după gestul de a traduce e vreodată loc de punct...?

În fine, câteva idei de la atelierul lui Espitallier: cică, etimologic vorbind, poezia s-ar traduce prin "a face", "a fabrica", de unde relația materială care se stabilește în cadrul scriiturii. Lucru la care am jubilat, pentru că dintr-odată nu mai era atât de ciudat că șantierul traducerii mi s-a părut întotdeauna un fel de modelaj, de olărit, de cufundare în materia limbajului ca un lut cleios și plin de posibilități, unde trebuie să adaugi și să înlături din mers, din învârtit, mânjindu-te până la coate, până când alcătuirea frazei se ține și se desăvârșește. De aici, de la materie, ideea că lista înseamnă acumulare și că în asta rezidă mai ales potențialul ei poetic (oferă materia primă). Și de aici, ideea că poezia nu e totuna cu poeticul: în vreme ce ultimul poate fi o treabă destul de calofilă și ornantă, poezia înseamnă să găsești în limbă ceva ce strălucește diferit, o ezitare care se prelungește între sunet și sens. Alta, via Nietzsche (Espitallier a recunoscut că are patima citatelor): "Dacă pierdem ritmul unei fraze, îi pierdem și sensul." Carevasăzică, sensul depinde direct de ritm, de cadență, de cădere. Și iarăși am jubilat, pentru că mi-am amintit cât am pritocit fiecare capăt de frază din Tărâmul celor fără umbră, romanul lui Hasan Ali Toptaș (rușine mie, făceam traducere intermediară, dar mă îndrăgostisem ca nebuna de stilul lui și de poveste), pentru ca apoi să descopăr într-un interviu cu autorul că el însuși, în turcă, lucrează în filigran la ritm, la fiecare capăt de cuvânt, la fiecare pliu și așezare de silabă. Lista ca instrument literar suportă nenumărate ramificații, rămâne întotdeauna deschisă, dar trebuie delimitată, agregată clar în jurul unui subiect. Listele sunt peste tot în jur, ne înconjoară. En effet.

A urmat un prânz ușor, pe o bancă din grădina publică din Arles. Pesemne că un botanist, în cârdășie cu vreun peisagist isteț, gândiseră lucrurile astfel încât în cupola de frunze care ne acoperea să se întâlnească tropicele, sudul mediteraneean și pădurile de foioase care te duc cu gândul un pic mai la nord. Printre frunze se prefirau razele blânde, dar coapte, ale unui târziu și nesperat soare de noiembrie. În față, printre copaci, se zărea un colț din zidurile bimilenare ale teatrului antic. Iar un pic mai încoace, pe o altă bancă, o doamnă căruntă își mângâia canișul negru. În stânga, tot pe o bancă, un domn brunet privea în gol cu o fixitate stranie, incomodă, iar în dreapta, doi turiști își savurau sendvișurile-baghetă. În fine, în spate, pe Boulevard Clemenceau, agenții de salubritate făceau curat după un iarmaroc de tot deliciul, ale cărui rămășițe încă se făceau simțite în sus, spre Théâtre d'Arles.

Teatrul. Acolo a fost următoarea oprire - și, din păcate, ultima de tura asta. Am ales conferința "Traduire la rime par la rime... ou pas", ținută de Youlia Maritchik-Sioli, lingvistă emerită la Institutul "Maxim Gorki" din Moscova. Spre problemă recunosc că m-a împins frustrarea de editor care găsește prin bunurile de tipar, de obicei, rime traduse prin alte rime, care deși păstrează simetria și accentul silabei finale, mai mereu pierd pe drum ritmul (ce-i aia?!) și, aproape fără echivoc, fac alt păcat. Care avea să capete trup și nume în expozeul lui Sioli, gândit în jurul unor studii de caz pe marginea traducerilor comparate ale unor poeme de Marina Țvetaeva (care se autodefinea ca "rimeur passionné"). Și păcatul, spune ea, constă în a ieși din, în a părăsi sistemul poetic al poemului, pe care rima-în-sine e gata oricând să-l trădeze. Constă în a traduce rima doar de dragul rimei, ale cărei satisfacții sonore ne pot păcăli foarte ușor, pentru că reușim să spunem (aproape) același lucru din punct de vedere semantic, uitând că principala noastră datorie e să spunem (aproape) același lucru din punct de vedere poetic. Dar ce-i aia "sistem poetic"?!, ar putea cârti oarecine. Ei, nu știu. E inefabil. Dar când îl vezi, îl recunoști. Sau cel puțin ar trebui. La fel cum ar trebui, în calitate de traducători, să adăstăm puțin în tensiunea punctelor de suspensie din titlul conferinței. De fapt, în calitate de traducători, cred că asta ar trebui mereu: să adăstăm în întrebare și-n mirare.

Ideea care m-a agățat cel mai tare în expozeul lui Sioli a fost cea din deschidere - dezvoltată ramificat și impecabil pe tot parcursul conferinței: aceea că traducătorul - de orice, dar mai ales de poezie - trebuie să aibă dintru bun început o strategie intelectuală. O poziție articulată. Clară. Delimitată. Deplin asumată, chiar dacă asta cade sub auspiciile celebrului "traduttore, traditore": "Da, am ales să trădez textul, ca să rămân fidelă sensului." Totul e să știi de la început ce faci, ce vrei să faci și să-ți tai calea prin text coerent și consecvent. Cred că e nevoie de niște curaj. Să nu trec mai departe înainte să notez că expozeul Youliei Maritchik-Sioli a fost de o impecabilă rigurozitate, claritate și structură. Iar ea - mărunțică, finuță, aproape transparentă - vorbea o franceză dulce, înscenat nativă, cu "r"-ul poate un pic prea rulat și "t"-ul conștient înmuiat. Apoi ne citea poeme în rusă și, dintr-odată, vocea îi căpăta profunzime de tenebre și forță de descântec. Avea ceva din forța "urechii primitive a sălbaticului", despre care scria Țvetaeva: cea care, în simplitatea ei, captează ceva din energiile ritualului, o câtime de vrajă.

Cu un picior pe scara autocarului - căci Sudul iar a bulibășit transporturile, așa încât la orele 18:00 trebuia să ridic rapid ancora spre gară, dacă nu voiam să rămân agățată pe la Arles - am prins și un strop din "Petite histoire de la chanson traduite", conferință susținută de Martin Pénet, care face la France Musique o emisiune despre istoria cântecului francez (pun pe listă: de căutat). Titlul conferinței era un pic mai jucăuș decât conferința în sine, care își propunea să arate destul de sistematic că multe dintre cântecele pe care le credem franțuzești get-beget au, de fapt, alte origini. Și că, în traducere, au fost transpuse nu numai în altă limbă decât cea originală, ci și pe alte meridiane, în alt context istoric, social și geopolitic, așa încât din piesa inițială de multe ori n-a mai rămas decât melodia. De exemplu: "Viens Poupoule", deși nici cu gândul n-ai gândi, a fost la origine un cântec berlinez. N-ai gândi, pentru că germana e așa mitraliată și ascuțită pe la colțuri, încât nu pare să-ncapă în ea nici măcar un strop de ghidușie, de tandrețe. Cred c-ar trebui s-o-nvăț, să intru în laboratorul alcătuirilor ei intime, ca să înțeleg cum de în ea s-a putut scrie o parte din cea mai frumoasă poezie a lumii. Cât despre mine, tot ascultând "Viens Poupoule" și-n germană, și-n franceză, mă tot frământam din motive de mare lapsus: de unde-o știu...? Ei, de unde?! "Vinʼ, tăticule, vinʼ, bibicule, vinʼ/Cu portofelul plin, să ți-l golesc puțin..." Am mai ascultat și Carlos Gardel, înregistrat cu bruiaj, probabil pe cilindri de ceară, însă în sala-amfiteatru de la Théâtre d'Arles rula pe un laptop Apple.

Și gata, am plecat. A fost și s-a terminat ca într-o respirație. Am un liman în față - că mă întorc la Arles și la CITL în februarie și martie, că mă așteaptă. Dar, mai ales, că mă voi întoarce într-o stare: starea aceea luminoasă, acidulată, efervescentă din mansarda cu grindă de lemn masiv de la Espace Van Gogh, plină de cuvinte în mai multe limbi, de ritm, de posibilități și de-ntâlnire. Nu am fost singura care a trebuit să se rupă: în gara din Arles - al cărei crochiu în seara de noiembrie ar arăta un pic cam dezolant dacă l-aș face - ne recunoșteam unii pe alții, traducători, după sacoșa de pânză nisipie pe care scria "Traduire la musique". Pășeam mai departe prin lume, ne risipeam care-ncotro, însă rămâneam legați între noi prin funii de cuvinte și-nțeles, prin taina împărtășită și prin promisiunea că suntem parte, toți și pentru totdeauna, din una și aceeași poveste.

Cu drag,
Anca-Maria