Scrisoare pe genunchi din Aix-en-Provence

Dragă Cristina,

Raportez din Aix-en-Provence. Căruia i s-a fâlfâit cu grație că avea programată o ploaie la sfârșit de săptămână și-n loc de asta i-a dat la greu cu soare fraged - e drept, prefirat când și când prin niște cumulonimbuși atât de grăsani și-nchiondorați, încât ai fi zis c-au alte gânduri. Dar una peste alta cred că nu erau nici ei prea hotărâți, așa că până la urmă orașul s-a bucurat de raze blânde sub care a fremătat fără-ncetare, de parcă atunci lua naștere, pe loc, din tușele te miri cărui impresionist hoinar. Pe voi parcă ziceai că v-a cam stropit la Paris? Sau poate doar am rămas eu cu ideea, fiindcă parpalacul mov al acelei vieille dame pe motoretă, pe care spuneai c-ați fotografiat-o, îmi evocă o ploaie strașnică pariziană. N-am reușit noi două să bem o cafea la Aix-en-Provence, cum mă pofteai înainte de plecare (deși nici joncțiunea la Les Rencontres dʼArles n-a fost chiar de lepădat), dar uite c-am ajuns eu. Și vreau să-ți povestesc orașul ca și când.

Din liceu îmi doresc s-ajung la Aix. Dorință cu atât mai stranie cu cât e făcută din fum și din părere. Fiindcă nu pentru vestigiile antice, nu pentru vreun muzeu și nici măcar pentru vreun pictor visez eu la Aix de mai bine de zece ani, ci dintr-un motiv la care, când mă gândesc, m-ar umfla râsul dacă nu m-ar cuprinde duioșia. Un motiv cât se poate de neserios: aveam pe-atunci o bună prietenă care se certa monstru cu părinții, pentru că la șaisprezece ani visul ei era să facă Literele la Sorbona și-apoi să-și deschidă o patiserie în Aix-en-Provence. Și probabil că în mintea mea aroma acrișoară de fructe roșii, proaspete, tăvălite prin făină așa s-a amestecat cu gustul de litere (am aflat că sunt sinestezică, așa că îmi permit ca literele să aibă gusturi, ba chiar și culori), încât din mermelul lor a luat naștere o idee despre Aix pe cât de părelnică, pe-atât de puternică. Și uite de-aia am ajuns eu aici după atâta amar de vreme. Vreo patiserie mai isteață nu pot să spun că am găsit neapărat (deși tarta cu lămâie de la Riederer - "Maison fondée en 1780" - se califică la categoria probablement la meilleure chose du monde), dar Aix e sărit din timp ca o poezie și translucid ca o acuarelă care nu s-a uscat încă. La fel îmi va rămâne în amintire: un oraș frumos ca o părere. Ca umbra unei idei, cum spunea un poet luminos.

Hai să pornim din margine, de la atelierul lui Cézanne. În parte și fiindcă Airbnb-ul în care am locuit era prin apropiere, drept care mi-am început dimineața de sâmbătă cu o plimbare răcoroasă prin ceea ce cândva era o campagne provençale tipică, dar acum e mai degrabă o periferie cochetă: vile în spiritul fostelor bastides, paralelipipede aproape butucănoase cu țigle rotunjoare de pământ roșcat și cu porți pastelate, leandri cu rămășițe tomnatice de flori bordo, măslini în rod, șosea care urcă și coboară în pante dulci, chiparoși-bățoși și pinii locului, cu coroane ciupercoase-mătăsoase. Paranteză: e musai să aflu dacă țiglele locale au vreun nume aparte sau dacă sunt pur și simplu tuiles. Mie îmi evocă olanele autohtone, pe care le-am ținut minte de la cursurile din facultate despre locuirea vernaculară, pentru că de ele se leagă o poveste: femeile din Dobrogea le făceau înainte vreme modelând lutul pe propriile coapse, așa încât casa lua întrucâtva forma trupului care o locuia. La fel cum scrie Gaston Bachelard despre păsările care își fac cuib împingând materia cu pieptul lor, până la epuizare.

Acum, drumul e pustiu fiindcă e dimineață și sfârșit de săptămână. Dar în 1901, când Cézanne și-a instalat aici atelierul, era pustiu fiindcă pe colina Lauves, mărginită de canalul Verdon, erau doar livezi de smochini și măslini - teren agricol. Iar povestea e așa: mama pictorului, pe care o iubea foarte mult, moare la 1897. Sora și cumnatul se lăcomesc la moștenire și fac presiuni, așa că Cézanne vinde în cele din urmă ferma familiei, iar cu ce-i rămâne după împărțeală își împlinește, la șaizeci și doi de ani, un vis mai vechi: să aibă un atelier, un spațiu dedicat exclusiv lucrului, departe de angajamentele sociale și de forfota orașului (unde avea însă un apartament). Vorba audioghidului (o doamnă cu voce ghidușă): "cincizeci de metri pătrați de liniște, spațiu și lumină". O cameră doar a lui, cum ar veni. Cumpără cu două mii de franci un fel de hambar; sau, în orice caz, o clădire cam coșcovită și cam grosolană, tot de uz agricol, dar pe care o transformă într-o bijuterioară: câteva încăperi la parter, mici, care se umplu curând cu pânze și sașie, iar la etaj, unde ajungi pe o scară melcată, un spațiu larg și scăldat în lumină, ale cărui ferestre de sud dau spre muntele Sainte-Victoire, de care Cézanne era fascinat (e învăluit în ceață și pare puțin înclinat din cauza unui țugui, încât ai zice că e o căciulă un pic cam prăvălită pe-o ureche). Scăldat în lumină, da, însă nu oricum; de fapt, în perimetrul atelierului, lumina e o chestiune bine controlată: pereții sunt vopsiți în gri, ca să absoarbă excesul și s-o facă neutră; pardoseala e de scândură, din același motiv; peretele de nord e predominant din sticlă (la grande Verrière), ca să asigure o luminozitate stabilă; iar ferestrele dinspre sud au obloane, ca să preîntâmpine reflexiile prea puternice care ar putea altera culoarea naturilor moarte de la oră la oră. Mi-am amintit de Griet din romanul lui Tracy Chevalier, care ezita dacă să spele sau nu geamurile din atelierul maestrului Vermeer. Fiindcă vezi tu, Catharina, deși nu știu dacă te-ai gândit, asta s-ar putea să schimbe lumina...

"Dacă ați fi împins ușa încăperii într-o zi din 1902, asta ați fi văzut: un bărbat cu șorț grosolan, pătat de vopseluri, înclinat în față, cu o paletă în mână, mormăind în barbă și străbătând atelierul în lung și-n lat - patru sute de pași cu totul -, chemând parcă inspirația. În mijlocul camerei, o dezordine de nedescris; pe șevalet, o pânză pe jumătate acoperită de culoare..." Așa spune audioghidușa. Mai departe, aflăm că în atelier mirosea a terebentină și a fructe un pic cam prea coapte, a mină de creion și a lemn ceruit. Aici se consuma ritualul zilnic al lui Cézanne, care în cei câțiva ani de viață rămași a dus o existență aproape ascetică, pictând din zori și până spre lăsarea serii, alternând spațiul calm al atelierului doar cu ieșirile pe colina Lauves, de unde picta vârful Sainte-Victoire în toate felurile de lumină. Acolo, acum e un fel de traseu tematic, Terrain des Peintres. E un exercițiu frumos de privire să vezi ce vedea Cézanne, la fel cum la Arles și Saint-Rémy de Provence vezi ce vedea Van Gogh. Iar în a doua dimineață, plimbându-mă pe-acolo și citind conștiincioasă informațiile de pe panourile de prezentare, mi-am dat seama că în noaptea care tocmai trecuse se împliniseră o sută șaisprezece ani de când Cézanne murise, cedând unei răceli la plămâni cu care se pricopsise tot pe Lauves, tot pictând...

În zilele noastre, atelierul e o gemă curatorială. Obiectele care făceau parte din recuzita lui și care apar în picturi sunt tot acolo: borcănele, ulciorașe și butelcuțe, ba chiar și dolofanul pot à gingembre, verde, crucifixul - toate rânduite pe lunga etajeră de pe peretele de vest; pălăria și hainele agățate în colț, scara din vechea fermă la care Cézanne nu a renunțat și pe care fixase la un moment dat o versiune a tabloului Les Baigneuses (temă care l-a hăituit cam toată viața), cele trei cranii dăruite de un prieten, director la muzeul de istorie naturală la Marsilia, schițe (printre care și ale prietenului din copilărie Émile Zola), mulaje, corespondență (cu Claude Monet, scris de mână caligrafic), un teu... Obiecte frumoase prin intimitatea discretă pe care o țes legăturile dintre ele. Scenografiate, dar fără ca scenografia să aibă ceva artificial, vreo insistență de butaforie sau de dioramă. Nu. Scenografiate doar pentru că pictorul însuși lucra cu mici scenografii, din care se compuneau idiosincraziile și ritmurile lui cotidiene.

Și îți mărturisesc că Cézanne nu mă preocupase cine știe ce până să ajung la Aix (naturi moarte, de...!), dar ceva m-a făcut să-mi schimb optica: am aflat aici că Cézanne picta obiectele din mai multe unghiuri simultan, de unde și perspectiva aparent deformată, de unde și proporțiile aparent dezechilibrate din unele picturi. Precursorul femeii cu două nasuri a lui Picasso (care îl admira enorm) - numai că el, prudent deschizător de drumuri, a încercat întâi cu mere și ulcele. Nu știam, n-aș fi zis. Voilà. Am aflat asta de la ghida în carne și oase, nu mai puțin ghidușă - o scumpă de fată de vreo douăzeci și ceva de ani, veselă, vorbăreață, isteață și tobă de informații (nu tocite, ci coerente, nuanțate și articulate), de-mi venea s-o iau în brațe și s-o pup, nu alta. De fapt, tot personalul e tânăr, zâmbitor și amabil: au aerul că se miră și se bucură că atâția oameni vin acolo și consideră că munca lor are un rost, că zgândăre curiozitatea și încântă.

Bref: un atelier fermecător, un butic-librărie cochet și cu suvenire pe alese, o cafea tare și aromată la mesele din scândură și fier forjat din grădină, la umbra platanilor, ciripituri, liniște și câțiva stropi de ploaie - o dimineață delicioasă. Și să știi că nu mi-am putut împiedica gândul la un alt atelier, al unui alt impresionist, ceva mai neaoș. Și el suferind cu plămânii, trăind tot spre sfârșitul vieții într-o casă asemănătoare, și ea cu o grande Verrière, de la care îl privea pe boul alb Ghiocel. E la vreo două mii de kilometri depărtare: casa de la Câmpina a lui Nicolae Grigorescu, care a pictat, a trăit și a murit tot cam atunci. Ce-ar fi să am și-acasă un asemenea hub cultural, viu, proaspăt și cochet, plin de povești și de culoare?

Dar mult mi-a mai plăcut la Cézanne, uite cât ți-am povestit: șase paragrafe babane. Asta e, iar o să-mi iasă o scrisoare lungă. Hai să coborâm în oraș. La pas, căci e o plimbare ușoară, de cel mult douăzeci de minute, de-a lungul căreia, dacă ajungi la răscruce și nu mai știi pe unde să o iei, te ajută doi bătrânei desenați din linii fine, de parcă tocmai au ieșit din creionul lui Sempé sau dintr-o poezie de Minulescu. De fapt, hoinărind trei zile la rând pe străduțele întortocheate ale centrului istoric, m-a încercat destul de repede același sentiment din toate orășelele Sudului pe care le-am vizitat până acum: de familiaritate, de cerc sigur, în care n-ai cum să te rătăcești, pentru că mai târziu sau mai devreme vei reveni, în lumina blândă și fără să-ți propui, pe urmele propriilor pași. Dar anatomia Aix-ului mi-a creat o impresie în plus: de structură alveolară, în care străduțele ondulate se-mbârligă și se-ntretaie, pentru ca după colț să se adune în mici buchete cu piațetă, pâlc de platani și fântâniță clipocitoare cu apă limpede. Unde poți să te așezi, să savurezi o café crème tare și cu spumă bogată, să lipești timbre pe spatele cărților poștale către oamenii dragi, să scrii, să citești, s-asculți strada...

S-asculți strada. Mi-am amintit c-aici voiam s-ajung, fiindcă îmi povesteai la un moment dat despre un prieten de-ai tăi care, ajuns în arhiva BBC, a constatat că fiecare oraș are o textură sonoră distinctă, o individualitate, o personalitate în ceea ce privește sunetele. Mi-a plăcut așa de mult ideea, încât am încercat să ascult Aix-ul, nu numai să-l privesc. Și din pasta lui sonoră am distins așa: foșnet de vânt prin crengile platanilor de pe Cours Mirabeau, artera principală a orașului. Tot acolo, acordurile clasice, ciupite într-o după-amiază târzie, coaptă, de chitaristul din fața statuii-fântână a lui Roi René, reverberând pe toată strada, printre glasuri amestecate, pași pe caldarâm și clinchet de pahare. Tot acolo, uguitul porumbeilor care făceau duș în aceeași fântână (literalmente!) și croncănitul ciorilor, un pic mai sus. Tot acolo, crusta cremei de zahăr-ars, spartă la Petit Bistro cu dosul linguriței (exact ca-n Amélie!) - crănțănibilă și cu miez onctuooos și vanilaaat... Pe piatra cubică, roți de biciclete colorate (care bineînțeles că sună altfel decât roțile de biciclete neutre - sună colorat!). Șopoclipocitul apei în fântânile cochete, care se ițesc cam la fiecare colț de stradă. Și care au și ele o poveste: tradiția li se trage de la apa canalului Verdon, datorită căreia romanii au putut întemeia în 122 î.d.Hr., în Galia, orașul Aqua-Sextiae. Și iat-o peste vreo două mii de ani, răcoroasă și catifelată sub degetele noastre, cartografiind tactil și sonor traseul urban de pe Cours Mirabeau până în cartierul Mazarin și Place dʼAlbertas. Și peste toate, o senzație aproape suprarealistă, cromatic-cinetic-sonoră-și-încă-ceva, pe care am avut-o într-una dintre înserările mele la Aix: urcând pe Rue Espariat la apus, în contre-jour, trecând de Église du Saint-Esprit spre brutăria Goût du Pain, vedeam aglomerația care se scurgea spre mine pe strada îngustă doar ca pe o aglutinare de pete negre și contururi în lumina cotropitoare, aurie, în vreme ce din caldarâm se ridica o linie melodică interpretată aspru la muzicuță - Cat Stevens, Father and Son. Mi s-a agățat de retină și-n ureche.

Muzeele din Aix-en-Provence se aseamănă, aș zice, cu altele din orășelele Sudului: Arles, Avignon, Saint-Rémy-de-Provence, poate chiar Montpellier (deși acolo n-am intrat, îmi las bucuria pentru călătoria din februarie). Se aseamănă în tot ce au mai bun. Adică sunt mici, intime, cu o amprentă locală bine conturată (dar fără tărâță identitară încinsă aiurea-n tramvai), aerisite ca discurs, dar concentrate în conținut. Mai mult, le reușește un lucru care mie mi se pare esențial pentru un muzeu bun: textele de sală sunt pe cât de concise, pe atât de proaspete și inteligente. În fapt, fiecare prezentare de exponat e o scurtă poveste, o incursiune în contextul și sensul lui. Nimic din lălăielile clorotice și obosite ale altor muzee (autohtone, îmi pare rău s-o spun), încărcate cu date indigeste și cu note de subsol. Se vede că în alcătuirea lor au intrat multă cunoaștere, dar și problematizare, idei bine sedimentate și capacitate de sinteză. Un deliciu.

De pildă, Musée du Vieil Aix. Dacă vrei, prin el poți să te plimbi fără să citești neapărat etichetele, doar savurând arhitectura imobilului în care e instalat - l'Hôtel Estienne de Saint-Jean, din secolul al XVII-lea, aproape de Catedrala Saint-Saveur și de Place des Cardeurs - și frumusețea obiectelor: piese de mobilier, țesături, un crucifix din secolul al XVII-lea cu un întreg dosar despre procesul de restaurare din ultimii ani, machete ale vechiului Aix și, poate cel mai reprezentativ pentru oraș, sute de exemplare, de toate dimensiunile, din așa-numitele santons. Santons sunt niște figurine folosite pentru crèches - o tradiție familială de a alcătui, la fiecare Crăciun, scena Nașterii. Însă ce e amuzant la aceste figurine (care pot fi numai din ceramică sau mai elaborate, cu haine tradiționale și accesorii) e că nu închipuie numai personajele clasice ale ieslei, ci așază scena într-un decor rural provensal, în care magii și păstorii petrec cot la cot cu morari burtoși, cârciumari șmecheri și precupețe îmbujorate, cu batic înnodat sub bărbie și câte-o găină la subsuoară. Ba, uneori, în discuție se amestecă și Frédéric Mistral, bardul provensal care a luat Nobelul în 1904, și Van Gogh, și Paul Cézanne... băștinași, cum ar veni. De fapt, ieslea devine pretext pentru o radiografie socială în ghips, comică prin firescul ei - cu atât mai comică atunci când figurinele sunt mânuite prin niște sisteme de bare și sfori. La etajul muzeului, până pe 26 februarie 2023 este instalată o expoziție temporară despre stofele provensale: cum au călătorit din secolul al XVI-lea, pe Mediterană, din Orient până la Marsilia, cum au încercat francezii să le vopsească și mai întâi nu le-a ieșit, apoi s-au dumirit, ce tehnici se foloseau în industrie și cum în proces erau implicate toate vârstele și categoriile sociale (inclusiv copiii, care ajutau la prepararea vopselelor), cum și-au construit primele fabrici, cum funcționa sau cum nu funcționa contrabanda, ce aveau de împărțit vopsitorii cu producătorii de cărți de joc... Fragilitate, volume, formă și textură. Din mica expoziție am reținut mai ales un tip de bluză tradițională în a cărei descriere era explicat cum croiul fusese special gândit pentru a se plia cât mai ușor pe mișcările corpului feminin. Dar cum să-ți povestesc despre Musée du Viel Aix fără să-ți zic și despre vânzătorul de bilete? Ca să te poți bucura de Santons și de țesături, trebuie să treci mai întâi de el: un fel de cerber, de sfinx al bășcăliei, care avea așa un dar de a amesteca bâza cu vorbitul serios, încât atunci când mi-a spus că n-au toaletă am crezut că glumește. Nu glumea. Un mec rigolo.

Sau Musée des Tapisseries, care e instalat în Palatul Arhiepiscopiei din Aix. Structura edificiului (patru aripi, curte interioară) datează din primul secol creștin, sala gotică de la parter (un lung culoar cu ogive) e singura rămășiță din Evul Mediu târziu, iar palatul baroc, în forma lui de astăzi, a fost construit ceva mai încoace, între 1650 și 1780. Nici n-a durat mult. Dar clădirea e o bucurie în sine: numai curbă, mișcare și ascensiune. Muzeul a fost inaugurat în 1909, iar din 1948, în fiecare primăvară, în curtea interioară se ține Festivalul Internațional de Artă Lirică de la Aix. Dacă te bate gândul să vii. (Eu, dacă îmi mai caut de drum pe aici, risc un iulie/august: imediat după Festivalul de Teatru de la Avignon e și un festival de jazz, apoi, am impresia, ceva cu mult vin, tot festivalier; dar trebuie să caut mai bine.) Tapiseriile sunt în număr de douăzeci (deși nu toate expuse), datează din industria manufacturieră locală din secolele al XVII-lea, respectiv al XVIII-lea și se împart în trei categorii: Lʼhistoire de Don Quichotte, Les Jeux Russiens și Les Grotesques. Uriașe, întinsă fiecare pe zeci de metri pătrați, resplendente, însă fragile ca o alcătuire de nisip, amestecă și ele poveștile pe care le înfățișează cu moravurile vremurilor și oamenilor care le-au ales fir cu fir.

Și tot la Musée des Tapisseries se găsește colecția de arte ale spectacolului din Aix, alcătuită mai ales din costume purtate în timpul Festivalului de Artă Lirică: arlechini, Violette, Madame Butterfly, Figaro... tot ce poftești. Iar între atâtea pliuri și crinoline, am avut parte de o întâlnire surprinzătoare: costumele lui Sarastro și al Paminei din Flautul fermecat, pus în scenă în 1982, la Festivalul de la Aix-en-Provence, de un anume Lucian Pintilie. Costumele (numai mătase și muselină) erau semnate de Miruna Boruzescu, prilej cu care mi-am amintit, cu duioșie, paginile din Bric-à-brac în care Pintilie își mărturisește atașamentul și prietenia față de soții Boruzescu, până la a spune că nu poate lucra fără ei. Costumele erau prinse în expoziția temporară Prenez le pli. Titlu îndeajuns de echivoc și de ofertant, încât poveștile țesute în jurul pieselor vestimentare să se joace cu ideea de pliu de la epiteliu la textile și până la geologie, de la arte dramatice și plastice la poezie și până la filozofie, de la Leonardo la Vinci la Diderot, Ingres și până la designerii contemporani. Ți-am zis eu că sunt isteți.

Musée Granet n-a fost tocmai ce m-aș fi așteptat să fie un muzeu de artă local, mai ales după ce vizitasem cochetele, dar micuțele Musée Réattu din Arles și Musée Angladon din Avignon. A fost mult mai mult. În sensul că e un muzeu de artă în toată legea, cu două sedii, dintre care al doilea e o capelă gotică din 1654 (Chapelle des Penitents Blancs des Carmes), reinterpretată pentru a găzdui o colecție văstuță de artă modernă și contemporană, cu un Van Gogh cuminte, vorba Roxanei, "de dinainte de Arles" - încât prima oară am trecut pe lângă el fără să recunosc pensula -, cu Monet și cu destul de mult Picasso - oricum, pe săturate. Cele mai importante donații de la baza colecției sunt ale lui Philippe Meyer și ale soților Jean și Suzanne Planque, iar dacă numele lor nu sună tocmai familiar, pot să-ți spun că am găsit aici lucrări de Paul Klee, Jazz-ul lui Matisse (care a fost ca un vechi prieten întâlnit în cale, pentru că un exemplar bibliofil a fost și în expoziția temporară de la Angladon "Matisse. Le désir de la ligne"), ba chiar o versiune a Baigneuses(elor) lui Cézanne șiii... o săliță Giacometti. Giacometti, ah! Aici era să fac o treabă, dar nu mi-a ieșit: în timp ce dădeam ocol siluetelor tragice-gracile, am observat un alt vizitator atent, care semăna teribil (dar teribil, știi ce-i aia...?!) cu fizionomiile create de Giacometti. Așa că m-am prefăcut foarte interesată de sculptura lui Eli Lotar, încercând, de fapt, să prind în cadru un dialog de forme similare în bronz și carne. Numai că omul de carne s-a cam autosesizat și s-a întors cu un tic nervos, în timp ce Eli Lotar mă privea mai departe, grav și impasibil. De notat de la Granet: cromatica lui Bram van Velde și aglomerările de materie picturală roșcăție ale lui Pierre Tal Coat - de genul ăsta de întâlniri am parte când îmi mai vine câteodată să zic că arta contemporană e toată o apă și-un pământ. Și-atunci mă minunez. Și mă răzgândesc.

N-am putut să trec pe Cours Mirabeau pe lângă expoziția de fotografie Le langage silencieux, care - bafta mea! - mai avea o zi până să fie strânsă. Și nici în scrisoarea către tine nu pot să trec pe lângă ea, fiindcă ceva-mi spune c-o să te agăți și tu, la fel ca mine, în nume precum Diane Arbus și Robert Mapplethorpe. Dimpreună cu Nan Golding, Helmut Newton, Bettina Rheims și alți câțiva - toți la un loc. Între noi fie vorba (că tot nu ne-aude nimeni), să știi că cei care m-au agățat cel mai tare din mers, Arbus și Mapplethorpe, mi-au plăcut și cel mai puțin în selecția din spațiul rece și aseptic al expoziției (dar cum altfel decât neutru ar putea să fie un spațiu în care se ciocnesc atâtea pietre tari din punct de vedere stilistic...?). Deși la un moment dat am avut o tresărire, pentru că mi s-a părut că straniul portret al muzei lui Mapplethorpe, Lisa Lyon (estetica: bodybuildereasă, bicepși lucrați, axilă neepilată, chip de porțelan, pălărie cu voaletă albă de mireasă), seamănă cu portretul unei necunoscute din secolul al XVI-lea, de la Granet, realizat de un pictor anonim din școala flamandă. Revenind la fotografii, spațiul expoziției era disputat de teme una mai puternică decât alta, de la autoreprezentare la împărtășirea intimității, de la scenografierea realului până la revelarea celuilalt în ceea ce are el mai particular. Iar procedeele erau la fel de eterogene, de la documentare până la măștile rocambolești ale lui Ralph Eugene Meatyard, care îți cam bagă fiori în oase. Mă tem că nu prea am văzut totuși legăturile. Dar să nu cumva să uit intimitatea din fotografiile de familie ale lui Emmet Gowin și mai ales frumusețea de taină a soției lui, Edith, în nudurile din Danville, Virginia, în care e surprinsă însărcinată. Linii pure.

Librăriile din Aix-en-Provence. În cele mari, de pe Cours Mirabeau, nu am intrat (căci, ce să vezi?!, sunt închise duminica). În schimb, cele mici sunt intime, titirite și îți ies în cale când te aștepți mai puțin. Librairie le Blason e cam peste drum de Catedrala Saint-Saveur (unde se află o statuie medievală a Fecioarei alăptând de un nemaipomenit firesc, cum am mai văzut doar la Cluny, și unde mărturisesc că am făcut o faptă: m-au usturat buricele degetelor și mi-am băgat nasul în les intentions de prière dintr-un coșuleț - un fel de acatiste de-ale noastre, însă mult mai explicite, de îmi venea, cu toată jena, să mă lansez într-un studiu antropologic în lege). Librăria are specific provensal și găsești prin rafturile ei monografii ilustrate, culegeri de folclor, volume de Mistral, cărți de bucate și inventare de ierburi cu specific local, o antologie a cicadei... Găsești și un librar tare simpatic, dezghețat și cu figură de Harry Potter/John Lennon (minus dubioșenia), gata să dezbată pe marginea romanului Lʼélégance du hérisson al lui Muriel Barbery, în comparație cu ecranizarea Monei Achache. Iar un pic mai încolo, la dreapta, după Universitate, e Librairie Lagoon Noir, cu specific axat pe... literaturile imaginarului. Și cu o librăreasă - sau mai bine să-i zic librăriță?! - zglobie, ghidușă și cu poftă, și ea, de vorbit despre cărți. M-am retras într-un colț cu o monografie Munch, scrisă foarte narativ și personal de un nordic (mi-am amintit cu tandrețe de expoziția din primăvară, de la Albertina, deși la vremea respectivă numai tandrețe n-aș fi crezut c-o să-mi inspire vreodată), și cu Le détail, de Daniel Arasse, autor al cărui mod de a privi și înțelege arta mi-a rămas la inimă de pe vremea masterului. Și a cărui a doua ediție din Nu vedeți nimic mă așteaptă cuminte acasă, în bibliotecă. Le détail are câteva kilograme, așa că a rămas la Aix.

Iar apropo de asta, voiam să-ți spun ceva. Nu știu dacă între timp ai apucat să vezi Un beau matin, dar tot risc un spoiler: la un moment dat, fetița și mama (Léa Seydoux, versatilă cum o știm, aici e blândă și dulce) triază biblioteca bunicului, profesor universitar de filozofie diagnosticat cu o formă de degenerescență neuronală și internat într-un azil. Cărțile pe care ni le alegem, îi spune personajul interpretat de Léa fiicei sale, sunt ca niște pete de culoare din care se compune un portret numai al nostru. Replica mi-a amintit, cu un zâmbet, de remarca unui coleg de cămin din facultate, pe vremea când biblioteca avea numai două rafturi, dar nu era mai puțin diversă: "Mda, biblioteca Ancăi e ca Anca... Nicolae Steinhardt, René Girard (Violența și sacrul), Ménage à trois..." (Ultima, țin să spun, era carcasa DVD-ului cu filmul-poem al lui Kim-Ki-duk, să fie consemnat!) Și atunci, la cât sufăr de fiecare dată că nu pot să iau cu mine un sfert de librărie, stau și eu și mă-ntreb: oare cărțile pe care nu le alegem, sau mai degrabă la care alegem (greu!) să renunțăm, nu alcătuiesc și ele un fel de portret? Poate mai palid, mai translucid sau, dimpotrivă, mai suprarealist, ca un negativ fotografic? Nu spun și ele ceva despre noi, despre niște noi contrafactuali, în varianta în care am fi putut să fim, cu întâlnirile de care am fi putut să avem parte, cu descoperirile pe care le-am fi putut face? On Waiting, cartea care m-a purtat până la Viena, care mi-a deschis gustul pentru burse de traducere și din care s-au născut Scrisorile pe genunchi am descoperit-o în timp ce revizuiam, cam fără chef, bibliografia insipidă a unei cărți care nu îmi plăcuse prea tare. Dacă aș fi fușerit bibliografia aia? Filmul cu Léa m-a făcut să mă gândesc la fiecare librărie în care calc ca la un teritoriu al posibilităților. Dintre care unele rămân, inevitabil, neconsumate.

La fel și locurile în care puteam ajunge și nu am mai ajuns. În cazul meu, la Aix-en-Provence, expoziția Des images et des mots. În 1988, cu ocazia celei de a optzecea aniversări a lui Henri Cartier-Bresson, mai mulți prieteni - printre care Yves Bonnefoy și Régis Debray - acceptă invitația editorului Robert Delpire și îi comentează câteva dintre fotografiile emblematice. Expoziția era în cadrul festivalului Écritures Croisées de la Cité du Livre, care - ce să vezi?! - era închisă duminica. M-am zgâriat pe ochi, dar poate prind pe undeva albumul. Lucru care m-a făcut să mă gândesc la cât de artizanală-i totuși treaba prin Sud și la cum m-a prevenit la un moment dat un amic că pe-aici e "cam chilleală". Nu l-am înțeles pe moment, but now I get it. Încă un exemplu: vreau să ajung, tot duminica, la Musée du Calisson, care e pe un drum național, la opt kilometri de centru. Dar nu pot, fiindcă singurul autobuz care duce și aduce circulă în ambele sensuri la câteva ore, și nici măcar asta nu e sigur. Așa că am scâncit, dar n-am mai mers nici la calissons. Care sunt dulcele provensal - mai mult, aixois - prin excelență, cu o tradiție de câteva secole (ce macarons pe-aicea, fii serioasă!), o alcătuire de pastă de migdale și pepene galben, în formă de migdală, pe care apoi se bricolează tot soiul de arome. Am mâncat. Nu e ceva neapărat savuros, dar simți cu toate astea că ții pe papile un lucru deosebit de fin. Din livezile de migdali ale Provenței se fac calissons și s-a mai făcut și mobilierul din sala de mese de la Saint-Paul-de-Mausole, din Saint-Rémy-de-Provence.

Și uite că s-a terminat, trebuie să mă îndrept spre autogară. Am capul plin de imagini și geanta plină cu figurine de ceramică fină de la un butic al unor soți în vârstă, cam ursuzi (un arici, un elefănțel, un măslin și câteva cicade). Ora care-mi rămâne de spânzurat o spânzur la o cafea: buticarul nu arată prea diferit de cei de la Târgu-Jiu, în schimb cafeaua e cea mai bună de care am avut și probabil de care voi mai avea parte vreodată într-o autogară. Nu știu cum i-a ieșit. Mă iau în glumă cu el, drept care îmi desenează o figurină din spumă de lapte. Dezbatem: el zice că e o floare (depinde cum ții paharul), eu zic că e un animal, dar vine un domn cu tenul măsliniu și face pace - e o pasăre Phoenix.

Afterimage: Cours Mirabeau la apus. Ciorile croncănesc ritualic în platanii prin care vântul șuieră grav, iar eu mă odihnesc, după mulți kilometri, pe marginea fântânii lui Roi René. Apa din havuz e limpede, răcoroasă și catifelată la atingere. Pe caldarâm tropăie pași. Trec o stăpână cu un cățel - un necunoscut i-l drăgălește -, două asiatice micuțe, o fată cu tocuri și jachetă cu paiete aurii, strălucitoare toată. Un chip al orașului se stinge pentru ca altul să îi ia locul. Iar eu mă uit cum se îmbină liniile de fugă ale arterei într-un punct iluzoriu din crepuscul, vânăt-rozaceu-învolburat, și mă gândesc că asta e imaginea cu care vreau să rămân din orașul ca o părere, cu gust de fructe date prin făină și de litere.

Cu drag,
Anca-Maria