Scrisoare pe genunchi din Avignon (II)

Ioana noastră dragă,

Prima oară i-am auzit răzbătând dintr-o grămăjoară de frunze uscate. Eram în cea dintâi duminică la Avignon și așteptam să intru pe Podul Saint-Bénézet. A doua oară i-am auzit într-o vineri, spre zece seara, în grădinile Palatului Papilor, în timpul unei vizite nocturne pe care n-am s-o uit mai ales datorită ghidului. Manu pe numele lui, era văr bun, pesemne, cu Pălărierul Nebun - căci altminteri cum aș putea să-mi explic felul acela de zvâc, care părea să-i curgă prin vine ca un fel de electricitate zbanghie? A treia oară i-am auzit tot într-o vineri, tot la ore înaintate, pe Rue du Petit Paradis, când mă întorceam de la o piesă de teatru cu o mulțime de roluri și un singur actor, care glosase fermecător preț de vreun ceas pe marginea Infernului lui Dante, pășind liber când înăuntrul, când în afara textului. Acolo, pe îngusta Rue du Petit Paradis, în ecoul propriilor pași și în globul galben al iluminatului stradal, mi-am amintit că spectacolul de la care tocmai ieșisem se numea Nous nʼirons pas ce soir au Paradis. I-am auzit apoi pe Rue des Teinturiers, întorcându-mă acasă, și la Saintes-Maries-de-la-Mer, toată noaptea. Încet-încet, am devenit atentă. Și în cele din urmă mi-am dat seama că la Avignon și primprejur, greierii se aud noapte de noapte. Ritmic, temerar, netulburat, până târziu în toamnă.

Dar nu am prins clipa aceea anume despre care mi-ați vorbit, când se opresc cu toții ca la un semn. Ar fi însemnat să fac nopți albe stând la pândă pe lângă Podul Saint-Bénézet... și nu știu de ce nu prea mi-a venit. Așa că de aici înainte nu-mi va rămâne decât să-mi închipui clipa când toți greierii tac și peste Avignon se așterne tăcerea. De fapt, cred că îmi place mai mult așa. Îmi place că după două luni în care i-am întors fiecare piatră și mi l-am luat pe sub piele, orașul îmi ascunde încă lucruri. Încă are taine.

Vraja podului, în schimb, s-a rupt. Deși am amânat cât am putut să aflu de ce se întrerupe totuși în mijlocul Ronului, răspunsul a venit singur la mine, mai prozaic decât aura cu care îl înzestrasem până atunci: Podul Saint-Bénézet avea cândva douăzeci și două de arce, dar în secolul al XIX-lea, fluviul - care deși pare liniștit, nu e deloc așa - a venit cu putere și l-a smuls. Așa că până la urmă îmi rămâne și aici un strop de taină: să-mi închipui cum va fi arătat cândva le Pont dʼAvignon cu douăzeci și două de arce, întinzându-se măreț peste cele două brațe ale Ronului și peste insula dintre ele - care pe atunci încă nu se-nălțase din despărțitura apelor -, până la fortul Saint-André, care de pe înălțimile din Jardin du Rocher des Doms se vede auriu și crenelat, ca o felie de poveste.

Dar stau totuși și mă-ntreb: oare greieri să fi fost aceia pe care i-ați auzit oprindu-se ca la bagheta unui dirijor? Sau cicade? În ce perioadă a anului ați fost la Avignon? Despre cicade am aflat că se aud mai ales vara. Și, de fapt, nici măcar nu cântă, ci scot un zgomot din abdomen - numai masculii - cu rol în ritualul de împerechere. Mi-am dat seama treptat că sunt un fel de simbol al locului, prezente pretutindeni sub formă de: insectar, ceramică decorativă, săpunuri, decorațiuni de interior, podoabe de Crăciun, bijuterii, cartoline, magneți de frigider, jucării, brelocuri. Plus antologiile, care le cartografiază specia cu tandrețe și umor, de la entomologie până la folclor. Până și La Fontaine a scris, de fapt, La cigale et la fourmi, nu Le grillon. Dar cred că le-a făcut o nedreptate. Le-a pus într-o lumină proastă și nemeritată. Căci ce m-a impresionat cel mai tare în legătură cu cicadele e un lucru pe care l-am aflat la Musée des Alpilles, anume că petrec trei ani sub pământ, în diferite stadii larvare, înainte să iasă la suprafață și să strălucească vreme de o vară. Trei ani de pregătire, de preschimbări, de travaliu, de coacere în cuptorul pământului, pentru doar câteva luni de strălucire și de sunet. Probabil că cicadele nu hamletizează atât pe marginea propriei condiții și în general habar nu au, dar în ciclul lor de viață eu văd un fel de fragilitate. Văd vulnerabilitate, văd chiar un soi de smerenie. Iar peste toate, văd o foarte mare forță, dată de strălucirea câtorva clipe trecătoare, dar îndelung așteptate și pregătite. Nu e și-aici un fel de frumusețe?

Nu am început întâmplător cu greierii și cicadele. Căci despre sunete va fi vorba în continuare. Și despre armonii, și despre rupturile lor, și despre toate bucuriile sonore de aici, pe care vreau să le dau mai departe, aducându-vă Avignonul la îndeauz. Umil și neștiutor, căci cum altfel aș putea să-i scriu unei muziciene?

Începem cu concertul de pe 12 octombrie, de la Opéra Grand Avignon. Pe afiș, Orchestre National Avignon Provence și două mezzosoprane, Karine Deshayes și Delphine Haidan, în program cu Rossini, Berlioz și Bellini, printre alții. Dar nu pentru asta m-am dus. Ci pentru dirijoarea Débora Waldman, despre care am aflat din broșurica municipală șterpelită cu totul întâmplător din cutia poștală a proprietarului, căci era descuiată și uite-așa m-a agățat din mers. Din prima clipă m-a atras spre Waldman ceva tainic, un fel de magnetism inexplicabil, un fel de vrajă. Și m-am dus, după ce am așteptat-o câteva săptămâni cu inima boboc, fără să știu nici eu prea bine care e motivul.

Dar când am văzut-o intrând în scenă alergând-săltând, subțire și ușoară ca o boare, cred c-am înțeles: în feminitatea ei fragilă strălucește, undeva adânc, o mare forță. Să fie tot ce a trăit și a adunat de prin toate locurile prin care a umblat și care și-au lăsat amprenta asupra ei? Să fie cele trei țări în care a apucat să locuiască încă dinainte să împlinească 15 ani? (Născută în Brazilia, crescută în Israel și în Argentina.) Să fie muzica, cu care trebuie să fi avut dintotdeauna o intimitate până la contopire - altfel cum să fi-nceput să dirijeze de la 17 ani? Să fie toate călătoriile ei, toate teatrele și academiile muzicale prin care a strălucit, copil-minune, apoi tânără prodigioasă, înainte să fie numită directoare artistică la Opéra Grand Avignon? Să fie felul discret de-a se lăsa mereu la urmă, aplaudându-și colegii cu generozitate, deși ea e cea care stă în lumină? Nu știu. Probabil că sunt toate la un loc. Și încă ceva. Ceva care îmi scapă, ceva care se face simțit în aura ei, în prezența fină, dar fermă, în surâsul care-i plutește pe chip și care se distinge până și din loja de la etajul al doilea. Débora Waldman e androgină în siluetă, dar răpitor de feminină în prezență. Dirijează cu mișcări sacadate. În primele minute mi-a lăsat chiar strania impresie c-ar fi rigidă, căci reperul meu erau cercurile largi, salturile și combustia totală a lui Sergiu Celibidache. Însă curând mi-am dat seama că e vorba mai degrabă despre o precizie care face ca, sub bagheta ei, muzica să devină ceva aproape grafic: un desen trasat de orchestră cu mișcări limpezi. Débora Waldman e pur și simplu solară.

Nu vreau să trec mai departe înainte să clarific că sunt cel puțin naivă în ceea ce ține de muzica clasică. Asta ca să nu spun altfel. Nu am ureche antrenată, nu am mai nimic prin bagajul cultural în materie, nu dispun de niciun cod, de niciun alfabet. Și cred că voi rămâne mereu puțin invidioasă pe cei care știu să asculte, în șuvoiul păstos pe care eu doar îl aud, înălțimile și duratele, până la ciupitura infinitezimală a unei șaisprezecimi care schimbă totul. Dar îmi rămâne ceva. Îmi rămâne bucuria prezenței neavizate, capabilă de o atenție diferită: bucuria copilului care nu știe încă să citească, dar care pe pagina cu scris mărunt vede, cine știe?, tot felul de păsări, fluturi și furnici.

În cheia asta aș vrea să vă scriu despre cât de mult mă mișcă, înainte de fiecare concert clasic, momentele acordajului. Acel interval frust și destructurat, însă profund ritualizat, acea anticameră a armoniei, acea fierbere intensă de sunete amestecate care prefigurează așezarea pe portativ, acele clipe încărcate de posibil, în care fiecare e singur cu instrumentul lui, cu gândurile, poate cu tracul lui - în care fiecare e încă singur și totuși sunt deja cu toții împreună, născând un fel de contraarmonii involuntare, o materie sonoră texturată altfel decât ceea ce stă să înceapă. Care de data asta m-au făcut să mă gândesc la un text al lui Dan Dediu, Arta de a asculta troleibuzul, la care mă întorc de obicei când încerc să disting ceva din aglomerările și fronda artei contemporane. În câteva pagini, compozitorul demonstrează cu argumente muzicologice perfect coerente că, dacă știi să asculți, vei distinge în scârțâitul roților, în șuieratul pneurilor, în izbirea ușilor în stație niște armonii nebănuite. Eu nu știu să ascult. Și totuși, în magma minutelor de dinainte de concert, în culorile sonore care atunci se prepară, în aromele încă neamestecate, disting nenumărate armonii posibile.

Și să nu trec mai departe înainte să scap două vorbe și despre Cordelia Palm - violon solo super soliste - și Fabrice Durand - alto solo -, care ne-au ieșit în întâmpinare cu ocazia a ceea ce se cheamă les rencontres avant-concert, o inițiativă a Operei de a organiza înainte de fiecare spectacol discuții libere cu câțiva dintre muzicieni, într-un cadru intim. Ea - matură, blondă, strălucitoare și statuară în rochia neagră de tul, cu o franceză atât de impecabilă, încât nici n-ai zice că nu e nativă, a luat vioara în mână la vârsta de doi ani și de atunci n-a mai lăsat-o. El - subțire, în frac, cu mustăți cărunte și răsucite, jovial și cu chef de vorbă, nu s-a ferit să care vreo câteva scaune, deși în mai puțin de jumătate de oră avea să ia arcușul între degetele albe, lungi și fine. Au vorbit mai ales despre cum orchestra le este ca o familie, uneori chiar mai mult.

Un alt concert la care s-a învârtoșat aerul pe deasupra capetelor noastre a fost cel susținut, tot la Grand Opéra Avignon, de Trio Wanderer. La vioară - Jean-Marc Phillips-Varjabédian, la violoncel - Raphaël Pidoux, la pian - Vincent Coq. Înainte să trec mai departe, la ce au interpretat, nu pot să nu vi-i înfățișez măcar din câteva linii, pentru că mi s-au părut niște prezențe atât de diferite, atât de frapant distincte, încât am chicotit în sinea mea și m-am întrebat cum de funcționează oare împreună. Violonistul - o siluetă osoasă, deșirată, visătoare, cu ochii melancolici și ușor pierduți când nu-i ținea închiși, poate un fel de poet romantic sărit din timpul lui într-al nostru, dar cu ciupituri de umor pe la colțuri de frază. Violoncelistul - de o vigoare bărbătească discretă, însă iradiind inteligență și pasiune. Iar pianistul - rotofei, bine bărbierit și foarte serios, apăsând pe clape cu o conștiinciozitate de elev, dar care îmi place să cred că ascundea ceva mai mult. În program: Rahmaninov, Schumann, Beethoven. De data asta, pe primul l-am trăit cel mai tare. Iar Trio Wanderer mi-au adus aminte de Viena, unde înțeleg, de altfel, că sunt niște răsfățați ai sălilor de concerte. Mi-au rechemat - cu o tandrețe nesfârșită - după-amiezile și serile mele la Musikverein, printre iubitorii de muzică respirând firesc și eleganță, dintr-o primăvară în care abia începeam să deschid ochii, în care atâtea nu se-ntâmplaseră încă.

La Avignon au electrizat sala. Aplauzele au ropotit minute-n șir, cu dureri în mușchii brațelor și în obrajii fericiți, cu o anumită stare de desprindere care ne-a învăluit pe toți cei de față, necunoscuți, dar gustând din aceeași bucurie. Și pe mine, și pe domnul în vârstă din dreapta - care îmi arunca din când în când câte-o privire curioasă -, și pe tânărul și doamna un pic mai matură din spate - la care am tras cu urechea, iar din discuție am dedus că erau probabil muzicieni, pentru că vorbeau despre cum e să-l interpretezi pe Bach, despre diferențele dintre pian și chitară, despre un instrument străvechi pe care niște lutieri se străduiau să îl reconstituie din schițe -, în fine, și pe bărbatul și femeia în etate din fața mea, care nu au vorbit mai deloc între ei, dar care priveau curios în jur și își presărau tăcerea cu mărunte gesturi de tandrețe. La întoarcere am împărțit o bucată de drum și i-am urmărit discret cum se țineau de mână tăcând în continuare, aproape consubstanțiali.

Însă până la ieșire, mai am câteva vorbe despre bis. Au interpretat D'un matin de printemps, o compoziție semnată de Lili Boulanger, sora Nadiei și fiica lui Ernest Boulanger (căruia i s-a născut când el era deja în vârstă de 78 de ani). Lili a trăit 24, dintre care 22 a fost permanent bolnavă, suferind de o tuberculoză intestinală care o țintuia adeseori la pat sau o obliga la intervenții chirurgicale complicate. Însă asta nu a împiedicat-o să compună enorm, să stăpânească pianul, violoncelul, orga și harpa, să absolve Conservatorul din Paris, să fie, în 1913, prima femeie laureată a Prix de Rome, să călătorească în repetate rânduri în Italia, să fondeze împreună cu sora ei o revistă muzicală, să pună câțiva psalmi pe muzică și, de pe patul de moarte, să îi dicteze Nadiei cea din urmă compoziție, Pie Jesu. D'un matin de printemps are ceva foarte viu, chiar dacă pare o compoziție experimentală, poate avangardistă pentru vremea ei - o tinerețe nervoasă în timbruri și-n duratele neregulate, o stranie vitalitate, un verde crud care mă face să mă gândesc la partea luminoasă a lui Bacovia, chiar dacă un pic fosforescentă, poate. Compoziția mi-era familiară fiindcă mă dusesem cu puțină vreme în urmă la spectacolul de balet contemporan cu același nume, gândit în jurul aceleiași muzici de coregraful sicilian aclimatizat în Franța Emilio Calcagno, care modelase scena din lumini și instalase orchestra pe o platformă suspendată în fundal, pe jumătate ascunsă de un paravan negru-transparent. Țin minte că balerinii m-au încălzit atunci cu inimă cu tot: tineri, aproape niște copii, au dansat elastic și cu bucurie, într-o alcătuire al cărei concept închegat sintetiza atât de bine, contopea atât de fluid clasicul, mitologia și postmodernitatea. Cred că de tinerețea asta frumoasă suferea și Lili Boulanger, răsfrângându-și-o în muzică. La balet, după ce s-a tras cortina, de dincolo se auzeau ropote de aplauze: fusese premiera și copiii, bucuroși, se aplaudau unii pe alții.

Iar al treilea concert a fost neașteptat. Am descoperit pliantul la cinema, stând la coadă la bilete, și mi-a dat inima ghes să mă duc. Pentru că era cu contrabas, vioară, violoncel, pentru că se întâmpla în clădirea Conservatorului "Olivier Messiaen" din Avignon - alb-calcaroasă, scânteietoare, cu ferestre largi, tronând gracilă ca o scoică în Place Pie și pe care n-avusesem până atunci niciun pretext ca să o văd pe dinăuntru -, pentru că prețul biletelor era redirecționat către o campanie de sprijin în lupta împotriva cancerului la sân și pentru că era penultima mea seară la Avignon, de la care nu-mi doream decât atât: o amintire luminoasă. Știți cum e când lucrurile ies mai bine decât vrei? Când aștepți ceva și primești însutit, boierește, dumnezeiește mai mult? Vi se-ntâmplă? Așa a fost pentru mine seara de 17 noiembrie, cu Le Trio Inattendu. La vioară, Véronique Bourgue. La violoncel, Florence Marie-Béthune, profesoară la Conservatorul din Avignon. La contrabas, Frédéric Béthune, soțul ei, și el profesor la Conservator.

Inattendu pentru că, așa cum a spus Florence (și cum nu știam înainte), întâlnirea dintre vioară, violoncel și contrabas nu e ceva obișnuit. Drept care cel mai adesea trebuie să-și rescrie partiturile anume pentru această combinație de coarde. "Dar o facem pentru că ne place, pentru că suntem prieteni - unii dintre noi chiar un pic mai mult..." Florence e strălucitoare. Probabil în jur de 50 de ani, frumos metabolizați. Înaltă și suplă, cu o siluetă agilă și nervoasă, cu bijuterii de alamă clingănindu-i la încheieturi și în urechi, prezentă, spontană, de o virtuozitate inteligentă. Își ciupește când și când soțul: "Cʼest toi qui a pressé le rythme!" El, blând și ferm, îi răspunde: "Pas du tout. Jamais." Și el e înalt și subțire, de o inteligență jucăușă. Spune povestea bucăților muzicale înainte de a le interpreta - asemănându-le cu călătorii în jurul lumii, cufere cu minuni și platouri cu tapas -, își agață tamburine de gleznă, face percuție în trupul masiv și grav al contrabasului, trage cu ochiul în partiturile soției și se bucură că sunt aceleași cu ale lui: "Pentru că... știți... uneori se întâmplă să nu fie și să cânte fiecare în legea lui." Între ei e o energie electrizantă, o chimie densă care se prelungește în muzică, acel "un peu plus" care mi-am închipuit că trebuie să fie o dragoste foarte frumoasă, tocmai pentru că e matură, inteligentă și filtrată de un orizont comun, asceza muzicii. Așadar, doi soți care cântă împreună și care umplu cu strălucirea lor tot spațiul pe care îl au la dispoziție... et même un peu plus. Iar lângă ei, Véronique e o prezență tăcută, discretă, dar de o transparență nobilă, care le contrabalansează cumva joaca întărâtată. Au avut un repertoriu eclectic, chiar ca un platou cu tapas: muzică clasică, tango și milonga, muzică de film, klezmer, The Beatles, muzică irlandeză, jazz... Am rămas mai ales cu: intrarea din Les Sauvages a lui Jean-Philippe Rameau (cu tamburina agățată de gleznă), un tango al lui Goran Bregović (nici nu știam c-a scris așa ceva; tot pentru Kusturica), muzicile klezmer (melancolice, apoi brusc sărbătorești și săltărețe) și Les danses roumaines de Béla Bartók, la care n-aș fi zis, dar uite că fiind departe, m-a împuns ceva ciudat în gât și-n ochi. Și am mai rămas cu lumina lor.

Până aici au fost concertele. Dar Avignonul a mai avut și alte sunete. Pe care acum, când a venit vremea să mă desprind de el, să-l părăsesc - chiar dacă doar pentru o vreme -, nu pot să nu le înscriu în arhiva sonor-afectivă a timpului meu acolo. Câteva, așadar: mistralul șuierând-foșnind, șopotind-șoptind prin vârfurile platanilor seculari care mărginesc Rue des Teinturiers, drumul meu de la și înspre casă. Tot pe Rue des Teinturiers, uguitul porumbeilor grămadă, care de-atâta uguit mi-au cam devenit siniștri. Tot acolo, scârțâitul greoi al morilor de apă rămase din secolul al XVII-lea, când rostul lor era esențial pentru industria stofelor orientale - les indiennes - care atunci se năștea și care avea să închege breasla vreme de mai bine de un secol. Din câteva zeci, azi au mai rămas doar vreo patru, pline de mușchi și ruginite. Iar în zilele ploioase, când canalul râului Sorgue se umflă și curge mai abitir, încearcă să ne spună ceva. Clopotele bisericilor care răsună la unison, la anumite ore, în toată cetatea și care au ceva frust, ceva din asprimea secolelor de când dăinuie, o greutate care se ridică un pic spre cer, dar apoi se izbește de zidurile de piatră și de fațadele grisâtres, ricoșează și se răspândește pe străduțele întortocheate, răzbătând prin ferestre. Clinchețitul vocilor de pe platforma de la Explo, Bar à Bières Artisanales. Unde în săptămânile din urmă m-am așezat uneori savurând sortimente de bere cu note florale, sau de litchi, sau de caramel și citrice, ascultând în jur discuții animate de hipsteri despre rasism, postcolonialism și Academia Franceză sau pur și simplu despre cine cu cine, citind și captând pe retină o aripă a Bisericii Cordelierilor, veche de 1000 de ani, unde se spune că ar fi înmormântată Laura - mai precis, Petrarca spune, în Virgile. S-a îndrăgostit de ea câteva străzi mai încolo, în zorii zilei de 6 aprilie 1327, în biserica Sainte-Claire, pe locul căreia acum se află Le Théâtre des Halles: "Ici, Pétrarque [...] conçut pour Laure un sublime amour qui les fit immortels" - așa e săpat într-o plăcuță de piatră așezată pe zid în 1932 de Academia din Vaucluse. Și tot așa va rămâne și când nu vor mai fi nici plăcuță, nici piatră, nici zid, când peste greierii din Avignon și peste noi se va așterne în sfârșit tăcerea.

Închei aici. Plec puțin, iar sunetele din Avignon rămân deocamdată în urmă, se aud tot mai stins. Peste dâra lor fină vă îmbrățișez cu dragoste. Și mă semnez din trei litere, dar nu spun care. Căci e și asta o taină, nu-i așa?

Citiți un răspuns la această scrisoare (și dezvăluirea tainei) aici.