Scrisoare pe genunchi din Baux-de-Provence

Catinca dragă,

Nu știu dacă între timp ai apucat să vezi Camille Claudel 1915. E de văzut - mai puțin pentru sculptură și mai mult fiindcă spuneai la un moment dat că pentru specializare te-ar interesa psihiatria (mi-amintesc bine?). Aici e unul dintre punctele forte ale filmului și totodată cel mai controversat, care a abătut asupra regizorului Bruno Dumont câteva semne de întrebare zdravene din punct de vedere etic. (Deși, fost profesor universitar de filozofie, îmi închipui că a gândit-o bine înainte să treacă la treabă.) Concret, regizorul așază povestea celor câteva zile în care Camille așteaptă vizita fratelui ei, Paul Claudel, în așezământul psihiatric de la Montdevergues într-o atmosferă cât se poate de autentică: în loc să distribuie actori în rolurile rezidenților, lucrează cu persoane adevărate cu dizabilitate psihică, internate în azilul de la Saint-Rémy-de-Provence.

Tot Saint-Rémy a găzduit și platourile de filmare, pentru că azilul de la Montdevergues, din apropiere de Avignon, s-a modernizat între timp, drept care n-a mai reprezentat un cadru potrivit pentru a evoca sudul Franței de la jumătatea Primului Război Mondial. Ca atare, Bruno Dumont a ales să filmeze la Saint-Paul-de-Mausole, unde în secolul al XIX-lea chiar a existat un așezământ psihiatric în care, întâmplător sau nu, a locuit și a pictat în ultima parte a vieții și Vincent Van Gogh. Trivia: vizitasem de curând mânăstirea, ceea ce, când am revăzut filmul, mi-a trezit un călduros-și-pe-alocuri-puțin-cam-bizar sentiment de familiaritate: "Aici e bucătăria, uite piesele de mobilier din lemn de migdal de o sută de ani, uite și vesela de epocă!", "Ca să vezi, au smuls trandafirii și gardul viu din curtea interioară - probabil ca să pară mai sumbru...!", "Aici e grădina și aici, la intrare, caișii în rod din care n-am putut să fur nici măcar o caisă, fiindcă aveau crengile prea sus...", "Ha, operatorul a decupat cadrul aici: doi centimetri mai la dreapta, lângă umărul lui Juliette Binoche, e ușa de la toaletă!". Revenind: Dumont a lucrat cu bolnavi psihic cât se poate de reali, pe care nu i-a regizat aproape deloc. Ca să le asigure un climat de securitate, în rolurile călugărițelor le-a distribuit pe asistentele de la actualul spital psihiatric, care au jucat cu numele lor. Pe Juliette Binoche le-a prezentat-o drept Camille și atât (plus: a încurajat-o să-și uite replicile și să improvizeze) și în rest... s-a lăsat purtat. În câteva cadre înadins lungi, dintre care unele strânse, ți se strânge carnea pe tine.

Așa încât ai să-nțelegi, cred, de ce am fost cu atât mai curioasă de expoziția Camille Claudel - Géniale folie de la Musée Yves Brayer din Baux-de-Provence. Nu voiam să aflu picanterii și ascunzișuri despre "iubita lui Rodin", ci îmi doream să mă apropii și, poate, să înțeleg un pic mai mult din nervii celei care, femeie fiind la sfârșit de secol XIX și început de secol XX într-o profesie deloc decorativă, a fost în stare de gesturi creatoare de o asemenea suplețe și discretă grandoare. Mai pune la asta și povești din auzite despre o carieră de piatră în care se proiectează mari opere de artă ale lumii, mai pune și-un castel medieval în vârful munților Alpilles și-ai să pricepi de ce m-am dat în cap și peste cap s-ajung, pe final de sejur în sudul Franței, în cetatea Baux-de-Provence. Dar să le luăm pe rând.

Să știi că nu exagerez deloc când spun "în cap și peste cap". Așa cum îi scriam și Cristinei, parte din zdruncinătura culturală pe care am încasat-o de când sunt în sudul Franței a constat în faptul că locuri de maximă atracție și interes - în plus, destul de apropiate între ele - devin greu accesibile dacă nu ți-ai adus în bagaj și mașina personală. Pentru că, ce să vezi?!, transportul în comun e o treabă un pic cam artizanală. Asta în cazul fericit în care avem. De exemplu: între Avignon și Baux-de-Provence sunt 39 de kilometri, dar nu există niciun autobuz. Bun. Există între Saint-Rémy și Baux, dar numai în două dintre lunile de vară (nu mai știu care) și, oricum, nici atunci nu e sigur că vine. Așa că am luat frumos autobuzul de la Avignon la Saint-Rémy, urmând ca de-acolo să mă urc la fel de frumos într-un taxi. Ei, urcă-te dacă-l găsești! Într-o dimineață de sâmbătă din noiembrie, în care orășelul din picturile lui Van Gogh se trezea ușor-ușor la viață deodată cu tarabagiii care-și scoteau la-naintare tărtăcuțele tomnatice, merele brumate și grămezile de zarzavaturi, stația din fața bisericii era pustie. Am dat un tur de centru - nici țipenie de taxi. Hai la oficiul de turism, poate mă descurcă ei. Dar mi s-a părut că iar și-a luat Maps-ul nasul la purtare când îmi zicea că "destinația e pe partea stângă", iar pe partea stângă nu era decât o clădire în moloz. Bun, oficiul de turism e în renovare. Mai departe? Am intrat în primul restaurant ("Les pieds dans lʼeau", închis la ora aia) și l-am rugat pe chelner să-mi cheme o mașină. "Sigur, ajunge în jumătate de oră - așteptați?" Am încotro? Și peste toate, Catinca dragă, să știi că e o distracție pe cinste să iei taxiul în Franța: mașina merge, merge și-n timp ce motorul înghite benzină, tu te gândești că, dac-ai fi avut autobuz, de banii ăia ai fi înghițit două mese jumate la restaurant. Și parcă deja simți pielea crocantă de rață între dinți, iar pe palat textura onctuoasă de foie gras, aroma intensă de terrină, c-un pahar de rouge alături și cu-o carte bună. Iar motorul înghite, înghite benzină... Dar să nu cumva să se-nțeleagă c-am renunțat la foie gras!

Înaintezi pe șoseaua șerpuită, cu livezi de măslini și pini de-a stânga și de-a dreapta, lași în urmă ruinele orașului galo-roman Glanum și Les Antiques - arcul de triumf și obeliscul care de-acum par familiare -, iar drumul mărginit de relief stâncos izbucnește dintr-odată într-o vastă întindere strălucitoare. Pe-aici e patria lui Van Gogh și totuși, cromatic, mă simțeam mai degrabă la Magritte. Sau, în orice caz, între. Căci cu toată vegetația mediteraneeană, cu măslinii și chiparoșii din dotare (cu care așa m-am obișnuit, încât cred că o să-i caut și pe-acasă, o să mă mir că nu sunt și-o să mă doară locul), peisajul pare alcătuit din pete de culoare limpezi, clare, delimitate prin linii sinuoase, simple. Iar la orizont - care e când aproape, când departe - se înalță (dar nu prea tare) bordura franjurată a munților Alpilles, de un alb calcaros presărat cu verde și cu formațiuni de rocă rotunjită, șlefuită, ciupercoasă.

Calcar. E multă rocă poroasă, albă, nisipie la Baux. Geologii spun că a început să se formeze în secolul al II-lea î.d.Hr. și până în ziua de azi, dacă mergi cu pas atent, zărești încastrate în piatră resturi de cochilii ca niște păreri. Din materia ei au fost construite orașul antic Glanum și, mai târziu, castelul medieval de la Baux-de-Provence. Facem un salt de câteva sute de ani, ca să îți spun că, în 1821, mineralogul Pierre Berthier descoperă aici o rocă bogată în aluminiu, căreia îi va da numele locului: "bauxită", de la Baux. Mai departe, întreg secolul al XIX-lea a avut de lucru să tot rafineze procedeele de extracție a aluminiului. Iar în paralel, prelucrarea pietrei le dădea de lucru și de mâncare oamenilor locului, care lucrau în cariere precum Grands Fonds, deschisă la 1800. Binele durează și durează, până pe la sfârșitul perioadei interbelice, când materialele de construcție se schimbă, apare gustul pentru oțel și beton, iar piatra nu mai are așa mare trecere. Așa că, în 1935, carierele se închid. Dar stai să vezi ce face Jean Cocteau! Pe urmele lui Dante, care ar fi trecut pe-aici și-ar fi găsit cadrul ideal pentru intriga din Divina Comedie (de altfel, nu departe, în Alpilles, se află Val dʼenfer), și pe urmele lui Gounod, se apucă și turnează, în 1959, Testamentul lui Orfeu (de un simbolism un pic hăituitor, dar cum altfel?!). Iar gestul lui înzestrează spațiul, cu totul văduvit de relevanța economică pe care o avea cândva, cu o nouă vocație artistică. Pe care o continuă, în 1977, scenograful Joseph Svoboda, care folosește galeriile carierei pentru proiecții de sunet și lumină.

Așa se naște ideea care va duce, în 2012, la redeschiderea carierei ca spațiu artistic experimental, sub numele de Carrières des Lumières. Ideea? În fiecare an, carierele găzduiesc o expoziție de artă digitală imersivă dedicată câte unui nume important din istoria artei. Au fost până acum Van Gogh, Monet, Renoir, Chagall, Klimt, Michelangelo, Da Vinci, Raphaël... Eu am prins "Venice. La serenissima", în care proiecții ale unor pânze și picturi murale de Tintoretto și Canaletto se întâlneau cu Monet și cu fotografii din 1955 ale Sophiei Loren în lagună, într-o creație extrem de fluidă și de liberă... Aici e locul să spun că la Carrières des Lumières nu te duci pentru operele pictorilor proiectați pe zidurile calcaroase. Desigur, spectacolul de lumini le e adus ca omagiu, însă la urma urmei, marile nume din istoria artei sunt un pretext. Și e legitim, aproape aș zice că e bine că-i așa, pentru că în felul ăsta, istoria artei continuă, se prelungește până în zilele, până în pupilele noastre. Câteva tablouri de Canaletto văzusem la Viena, într-o expoziție de la Palais Liechtenstein care scenografia colecțiile de artă ale prințului. De cât le-am privit, văd și acum când închid ochii scânteierile aurii ale apei de pe Canal Grande, lumina mierie și personajele răspândite în peisaj, fiecare ocupat cu câte altceva, de-ai fi zis că nici nu le pasă lor că nu-s adevărați, că nu-s decât niște siluete-ntr-o pictură, și că tot ce-și doresc e să fie lăsați să-și vadă mai departe de treburi. Țin minte cum activitățile lor mărunte mi-au sorbit privirea minute-n șir, cum nu-mi puteam drămui uimirea în fața pastei de culoare care năștea lumina din uleiuri și din luciri aurifere. Dar la Carrières des Lumières, creația e alta: nu picturile în sine, cât montajul, dinamica, dialogul lor, născute din arta care devine fecundă prin tehnologie și care poartă semnătura unui creator-metteur-en-scène, de data asta Gianfranco Iannuzzi. Este o creație de sine stătătoare, care te cufundă în imagine cu totul: te-acoperă, te inundă, te-mpresoară, calci pe ea, o respiri și o vezi reflectată în ochii și pe chipurile celorlalți. Trecerile sunt gândite sinuos, uneori apar suprapuneri și elemente de colaj care par împrumutate din tehnicile străvechi ale teatrului de umbre, imaginile se apropie și se depărtează, siluetele se preschimbă dintr-una-ntr-alta, se topesc, dispar, reapar... Și muzica. Bucăți clasice se întrepătrund la fel de fluid ca fasciculele de lumină, par să iasă din pereți, să-i învăluie pe trecători și să se absoarbă la loc de unde au venit.

Sigur, e mult senzațional în toată alcătuirea și probabil că asta și e pedala care aduce în fiecare an mii și zeci de mii de vizitatori gata să plătească cei 18 euro pentru o oră de experiențe imersive. Dar dacă treci de primul strat, de ecranele febrile și lacome ale smartphone-urilor care caută să stocheze cât mai mult, trăind prin procură, la Carrières des Lumières chiar se dezvăluie un anumit fel de frumusețe. Mie mi s-a arătat sub două chipuri: complexitatea procedeului și fragilitatea, efemeritatea rezultatului. De câte măsurători, de câte scalări și simulări va fi fost nevoie pentru ca Veneția să pară una și aceeași sub pensulele atâtor pictori, din atâtea timpuri, pentru ca fiecare detaliu să își găsească locul pe suprafețele impunătoare ale pereților calcaroși, pentru ca fiecare trecere de la o imagine la alta să fie ca o-ntrepătrundere de ape? Și-apoi, când ia sfârșit și totul se cufundă în penumbră, te gândești că n-a fost decât fascicul, pixel, părere. E și aici un fel de umilință.

A trecut ceva timp de când n-am mai pomenit deloc mistralul. S-a fofilat de la Avignon în săptămânile din urmă, în schimb la Baux-de-Provence, când am ajuns și mai ales când am urcat spre cetate, a început să muște și să biciuiască. Catinca, până n-am urcat la castel la Baux, n-am știut în viața mea ce-nseamnă să te bată vântul! Știi ce-i aia să te ții cu o mână de ochelari, ca să nu ți-i zboare și să ți-i izbească de stâncile din Val dʼenfer, cu cealaltă de geantă, ca să nu-ți rupă cureaua și să-naintezi ca într-un soi de moonwalk, în cea mai stranie și totuși autentică senzație de imponderabilitate, ridicându-te când și când de la pământ, în absența oricărei forme de autocontrol? Ce briză de la Sfântu, ce curenți marini pe puntea feribotului, pe Canalul Mânecii?! Mistralul le întrece pe toate. E așa de puternic, încât e aproape o-ntrupare. Și mă uitam la mine cum mă gheboșesc și cum mă zgribulesc, și mi-era un pic ciudă pe tânărul care stătea în mijlocul platoului, cu geacă galbenă și brațe deschise, cu torsul descoperit, dezarmat total, primind aerul în fiecare celulă, cu un zâmbet larg pe chip. Cosmic sau kitsch, zi-i cum vrei, dar în clipa aia mi-aș fi dorit să pot și eu la fel.

Castelul. O cetate fortificată din secolul al X-lea, acum în ruine, dar care încă mai păstrează în piatra măcinată urme ale locuirii, ale ocupațiilor, ale ierarhiei sociale, ale felului de-a face pace și război, de-a pedepsi, de-a se ruga, ba chiar, pe-alocuri, de-a iubi al oamenilor de atunci. Al felului de-a fi: turnuri, donjoane, capele, pasaje subterane, hambare, obezi, catapulte și alte mașinării de război... Înaintam destul de anevoie, nu doar pentru că mă izbea mistralul din toate părțile, ci și pentru că ghetele prea fine nu făceau față caldarâmului zgrunțuros, neregulat, treptelor înalte și asimetrice, pantelor și îngustimilor sitului. Și atunci m-am trezit gândindu-mă la cum trebuie să fi fost trupurile oamenilor de acum 1.000 de ani, dacă pentru ele, zgrunțuroșenia asta era obișnuitul. Cât de dure, cât de aprige, cât de călite dacă rezistau și la mistral, și la frig, și la volumele stranii ale pietrei, și la asprimile locului. Iubirea: în Capela Sainte-Catherine e povestea unei domnițe - i-am uitat numele - care e prinsă cu o promisiune și cu iubire curtenească de vărul ei, care o așteaptă trei ani. La capătul acestui răstimp, când vine la castel să o caute, cavalerul află că e grav bolnavă. Când ajunge la căpătâiul ei, tânăra moare. De durere, tânărul moare și el. Dar la puțină vreme, domnița se trezește, vădindu-se că doar își pierduse cunoștința, iar când află că iubitul ei murise, se retrage pentru toată viața la mânăstire. Simplist? Poate. Țin minte și acum cu ce aviditate mă apucasem eu prin clasa a XI-a să citesc Decameronul - doar fiindcă profa de română ne spusese că e cu porcărele și să nu ne-atingem pânʼ la majorat - și ce dezamăgită am fost, într-un fel, descoperind nu doar că porcărelele nu prea erau chiar cine știe ce, cât mai ales că iubirea urma în toate poveștile un soi de pattern narativ... doar oare și sufletesc? Oricum, mai încoace, nici Romeo + Juliet al lui Baz Luhrmann nu-i departe. Și totuși, e o treabă că domnița s-a retras la mănăstire în loc să-nghită ceva pe loc, nu? Și când te gândești că nici nu-l cunoscuse pe văr... Și nici el pe ea... De sus, de cel mai sus, din Turnul Sarazinilor, vezi Provența strălucind sub soare, cu câmpuri de viță-de-vie, cu rămășițele plantațiilor de lavandă, cu livezile de măslini, cu stânci ca niște oase albicioase care se rostogolesc spre câmpuri largi, care se-ntind la rândul lor spre orizont, unde scânteiază o geană de mare.

Și ne întoarcem de unde-am plecat, la mademoiselle Claudel. Musée Yves Brayer e instalat într-o vilă din secolul al XVI-lea care a aparținut lungii descendențe a familiei Porcelet, al cărei nume își are rădăcinile într-o legendă și a cărei istorie merge în urmă până în anul 972, la Daydonat de Porcelet, apoi la Ghilhem, care în Cruciada a treia se spune că i-ar fi salvat viața lui Richard Inimă de Leu. Edificiul e construit din aceeași piatră alb-gălbuie de Baux, cu ziduri groase ca niște fortificații, cu fațadă neregulată, cu șemineuri vechi, cu tavane boltite, pictate, sau cu grinzi de lemn masiv, greu, lăcuit, cu podele cărămizii, acoperite cu dale hexagonale de teracotă provensală. Oare-am scris pe undeva că se cheamă terre cuite? Lucru care mi-e tare drag, pentru că mă duce cu gândul la suferința lutului frământat și ars, până când din el iese ceva frumos și înnobilat, ceva ce materia frustă nici n-ar fi bănuit că poate deveni. Mă duce cu gândul, de fapt, la actul de a fabrica, de a făuri, de a modela și îmblânzi ceva plin de posibilități, dar neregulat și stihinic, prin gesturile mâinilor și prin puterea focului, prin mijlocirea unei inteligențe superioare. Cum e traducerea, cum e și poezia. Yves Brayer a fost unul dintre reprezentanții picturii figurative contemporane. A murit cu un an înainte să mă nasc eu și nu pot să zic că vreo pictură a lui mi-a rămas la inimă, deși culorile tari mi le-au înscris pe câteva pe retină. A călătorit prin Spania, Italia, nordul Africii, apoi inima i s-a așezat în Camargue, la Saintes-Maries, la Saint-Rémy și la Baux, unde s-a instalat în cele din urmă. A pictat coride și razeteurs, livezi de măslini, chipuri de gens de voyage, aleea de la Saint-Paul-de-Mausole... a pictat. Muzeul îi găzduiește lucrările reprezentativ, ordonat, cronologic. Dar prinse pe simeze în vila de secol XVI, ea însăși obiect de artă și spațiu activ prin cromatică, prin masivitate, prin armonia liniilor, mă tem că se cam pierd.

Mademoiselle Claudel. Că iar am lăsat-o-n drum. Nu zic că expoziția nu-ncearcă. În același spațiu dens și bogat, la etajul al doilea al aceleiași vile, unde ajungi pe o scară melcată de zid, sculpturile celei care la 18 ani ajungea la Paris ca enfant prodige, elevă a lui Alfred Boucher, prefigurând deja geniul precoce, au destulă forță, destulă grație, destulă elansare cât să se extragă din atmosferă și să șoptească, să strige, să implore pe cont propriu. Spațiul nu reușește să le tulbure. Deși, dacă ar fi fost mai neutru, cred că le-ar fi pus tragismul în valoare în mai mare măsură. Expoziția reunește treizeci de sculpturi ale lui Camille Claudel - originale sau refăcute pe baza imaginilor, în cazul celor distruse în momentul de furie din atelier - împrumutate de la mai mulți colecționari și de la mai multe muzee franceze. Am văzut bustul lui Rodin (1897; pusă în relație cu o fotografie a pictorului, reinterpretarea bărbii apare ca izbitoare), am văzut sprâncenele ridicate și ochii aproape umezi ai micuței castelane (1892-1893), brațele de bronz, dar aproape gazoase ale celei care imploră (Lʼimplorante, 1900-1904), am văzut modelul pentru LʼAbandon (1905) și m-am întrebat, recunosc, de ce aerul din jurul sculpturii nu respiră aceeași sacralitate ca cel care înconjoară Sărutul lui Rodin, în fine, am văzut în fiecare sculptură carnalitatea vie, discretă, precum și sfâșierea din trupurile de bronz care, la un moment dat, trebuie să fi fost a ei.

Dar unde era nebunia genială? Căci sigur nu era de găsit în cele câteva panouri cuminți, cu cronologie completă și date biografice ordonate, scrise impersonal și neutru, sigur nu era în vitrina de plexiglas care proteja sculpturile de mici dimesiuni... Poate era, un pic, în fotografia de tinerețe a lui Camille, cu părul înnodat într-o latură a capului, puțin câș, cu șuvițe rebele atârnându-i pe tâmple și cu o privire molcom-sfidătoare în care ar putea clocoti orice, de la indolență la geniu și nebunie. Dar portretul e mic și e într-un colț de sală, așezat simetric (de ce?!) între două sculpturi de tinerețe. Asta m-a dezamăgit la expoziție, poate cu atât mai mult cu cât filmul lui Dumont și mai ales partitura dragei de Juliette Binoche ridicaseră mult ștacheta: nu promiți pe afiș să despici nebunia geniului și-apoi vii cu câteva panouri potolite, cu imagini de epocă de pe Google Arts & Culture și informații de pe Wikipedia. Nu. Dacă promiți să despici nebunia, mergi până în pânzele albe, pui geniul să se frământe, să se certe cu el însuși până se smulge din sine și se sfârtecă, pui sculpturile să strige una la alta, să șoptească, să implore, pui ochii bătrânei Camille Claudel - tot mândri, tot indolenți, dar mai goi - din fotografia din 1943, după treizeci de ani de captivitate în ospiciu și cu puțin înainte de moarte și de dispariția trupului în groapa comună, îi pui să îl privească drept în ochi pe privitor, să îl cerceteze, să îl răscolească, să-l sfideze. Cum? Habar n-am. Era treaba curatorului. Nu și-a făcut-o.

La 16:30 aveam din nou întâlnire cu taximetrista, în josul scărilor de la intrarea în cetate. Dacă e ceva ce-mi place în sudul Franței - în afară de chiparoși, de pini, de mare, de orașe cu străduțe-mbârligate, de toate aceste lucruri pe care am ajuns să le simt la fel de firești ca respirația -, atunci îmi place că-ntr-o oră poți să faci o mulțime de chestii, fără să simți că te grăbești vreun pic. Timpul devine dens, elastic și încăpător. Am avut timp să încerc să mă rătăcesc pe străduțele pietruite ale fortului și să nu-mi iasă, pentru că nimeream mereu într-un loc cunoscut. Am avut timp să merg în cimitir, să citesc numele de pe cruci și să mă mir de cine-ar vrea să-și odihnească oasele în oasele munților. Am avut timp să intru în Chapelle des Penitents, cu scene biblice pictate de Yves Brayer un pic cam prea contemporan, într-un aggiornamento provensal. Am avut timp să intru în micul Musée des Santons și să mă amuz de figurinele moderne, care îi închipuie pe Charles Aznavour, Louis de Funès și Gérard Dépardieu, deși toată povestea a pornit de la întruchiparea ieslei. Am avut timp să intru în biserica satului, albă toată de la piatra calcaroasă, și să mă amuz iar, de tonul un pic cam prea patriotard al rugăciunii afișate sub statuia Fecioarei, de parcă piatra din Baux ar fi fost cea care ascultă cererile inimii. Am avut timp să cumpăr cremă de mâini cu lapte de măgăriță și figurine de săpun pentru niște copii dragi. Am avut timp să beau ciocolată caldă și să privesc apusul tânăr al zilei proaspăt micșorate de pe o terasă agățată în râpa munților Alpilles, atinși la ora aceea de o pulbere aurie.

Am avut timp. Și Baux a fost ca o poveste-ntr-un căuș de palmă, ca o galerie de imagini care vor zăbovi o vreme pe retină, ca o scrisoare însăilată pe genunchi, căznită și-așteptată, pe care uite că iarăși am scos-o din mine, deși mi se părea că nu e nicăieri.

Cu drag,
Anca-Maria