Scrisoare pe genunchi din Arles și Saint-Rémy-de-Provence

Dragă Roxana,

Sunt în gara din Nîmes. Mă plimb în sus și-n jos, un pic cam nelămurită. Îmi caut peronul pentru legătura spre Bordeaux. Stai să vezi, te pomenești că-s chiar pe el! Într-adevăr. Ciudată îmbucătățire a spațiului. De fapt, cred că e prea logică și organizată pentru levantinele mele apucături.
 
Dar mai caut ceva. Adică pe cineva. Duc mâna streașină la ochi, mă uit cu atenție pe șine, pe sub roțile trenului tras deja la peronul de vizavi... nu, nu vreo Karenină contemporană, nici gând și Doamne, ferește! N-ai ghicit? O caut pe Epistela. Scrisoarea trimisă de Vincent lui Theo, care a călătorit singură de la Arles la Paris în povestea născocită de Monica și atât de frumos ilustrată de tine. Curioasa Epistela, care era s-o sfârșească nasol de câteva ori, în cutia de foc a locomotivei cu abur sau pătură la șoricei, Epistela, care a zburat cu balonul (thumbs up!) - în nacela căruia n-am uitat că ai scăpat și o șopârlă de artist plastic, perfect anistorică și tocmai de-aia minunată -, Epistela, care s-a întâlnit cu furnicile, cu rândunicile și cu cioara Sapiența și care pe drum s-a cam mototolit pe la colțuri, dar care până la urmă i-a dus cu bine veștile lui Theo și, lucrul cel mai de preț, a descoperit că mai important decât să ajungi la destinație e să faci călătoria, pur și simplu. Încă o dată îi dau dreptate. Speram s-o întâlnesc astăzi pe-aici, cu toate că de la momentul povestit n-au trecut decât vreo 130 și ceva de ani. Dar ce contează...? În povești se poate.

Acum câteva zile, am plecat și eu într-o călătorie - de fapt, în două -, "pe urmele lui Van Gogh", cum s-ar spune. Adică la Arles și Saint-Rémy-de-Provence. În fine, cronologic, ordinea în care m-am dus e fix pe dos, dar altfel nu-mi iese muzica frazei și, cum sunt mai mereu c-un picior în poveste, îmi permit și suceli. Pe-aici îi pronunță numele "van gheog", sau cam așa ceva. Mi-am dat seama că e ceva în neregulă cu h-ul meu neerlandez wannabe la una dintre casele de bilete, unde părea că nu se-nțelege ce vreau și pentru ce-am venit. Apropo, oare ți-am spus vreodată că unul dintre deliciile mele vinovate e să-i pun pe francezi să-l pronunțe pe "h"?

La Saint-Rémy-de-Provence, Vincent ajunge în mai 1888, internându-se de bunăvoie după perioada petrecută la Arles, marcată de un uriaș elan creator, dar și de tulburări pe măsură. La vremea respectivă, mânăstirea Saint-Paul-de-Mausole, ctitorită în secolul al X-lea și ale cărei începuturi se regăsesc și în legende, și în arhive (depinde ce variantă vrei să crezi), avea deja de aproape un secol renumele de așezământ psihiatric în care accentul e pus pe gestul terapeutic, nu pe izolare și pedepsire, cum se întâmplase vreme de secole în Franța și cum încă se mai întâmpla prin alte locuri. Mai precis, din 1807, datorită unui anume Mercurin, medic și muzician din Saint-Rémy, care își dedică viața și cariera casei de caritate unde sunt primiți les malheureux dont la raison sʼest egarée. S-ar putea să nu-ți vină să crezi, dar sunt începuturile timide ale terapiei prin artă.

Ajuns acolo 81 de ani mai târziu, Van Gogh încape tot pe mâinile unor oameni destupați la minte: medicul Théophile Peyron, director, și Maica Superioară Epiphane (în lume Rosine Deschanel, care a murit nonagenară la Saint-Rémy, în 1932). Portretul ei e agățat într-una dintre încăperile dedicate trecerii lui Van Gogh prin mânăstirea-sanatoriu, pe un suport pauper de carton - atât de pauper, încât e aproape duios -, ca de altfel întreaga expunere. La momentul fotografiei era deja bătrână; dar chiar și scanată la mâna a paișpea, probabil, imaginea exprimă o nesfârșită blândețe și smerenie, ochii scânteietori încă privesc, discret, peste secol. Aproape că m-am bucurat pentru Vincent. Cât despre Peyron, într-o vreme în care bolnavii psihic erau ținuți cu forța în căzi cu apă înghețată (am văzut niște replici), în ideea că șocul termic potolește crizele și pornirile violente, sau supuși la "tratamente" cu curent electric, cam din aceleași rațiuni (egarées!), directorul așezământului de la Saint-Paul-de-Mausole pare să-i înțeleagă lui Vincent natura tulburărilor, dar mai ales geniul, precum și că mai bine decât orice bruscare i-ar face să fie lăsat să picteze. Așa că aici, Van Gogh a găsit un strop de pace, libertate și odihnă, fiind lăsat să iasă pe câmpurile cu lavandă (mai întâi însoțit de câte un membru al personalului medical, apoi singur, pe încredere), să picteze după pofta inimii secerători și chiparoși (pe care într-o Epistelă către Theo îi asemăna, în linii și proporții, cu obeliscurile egiptene, fiind foarte preocupat de nuanța lor de verde, distinsă și profundă, greu de redat mai ales în vecinătate cu albastrul cerului), bolți înstelate, gingașe doamne și culegători de măsline. Și despre culoarea măslinilor îi scria lui Theo, la fel de frământat că nu o poate capta în realitatea ei verde-argintie, uneori suflată în bronz, dar care devine alburie odată ce se profilează pe solul galben, trandafiriu, violaceu sau... orangeâtre (îmi place prea mult cuvântul ca să încerc să-l traduc). La vremea aceea, Vincent era încă un certain Van Gogh, un inconnu, cum îl numesc ghidurile turistice cu complicitate și tandrețe, nici măcar nu știu dacă apucase să-și vândă acel unic tablou. Altfel spus, pe vremea aceea, Vincent Van Gogh nu exista. Și totuși, Peyron și Mère Epiphane au văzut și au înțeles.

Scriam că expunerea e pauperă și nu cred că pot găsi un cuvânt mai bun pentru aglomerările de text mărunt pe hârtie ieftină, lipită pe cartoane înșirate pe pereți total contraintuitiv din punct de vedere curatorial, pentru cele câteva obiecte de recuzită medicală expuse aseptic într-o vitrină, pentru încercarea de restituire dioramată a camerei lui Vincent într-o cameră care nu a fost de fapt a lui Vincent (cu un șervet mânjit de guașe și cu o cămașă în carouri cam prea din zilele noastre, aruncată studiat-neglijent pe scaunul din fața șevaletului - oare de ce n-am căutat-o de eticheta de la Lidl?). Dacă nu ești atent și te duci la Saint-Rémy "ca să vezi Van Gogh", e foarte ușor să pleci de-acolo dezamăgit. De altfel, și mie mi s-a strâns un pic inima cu o zi înainte de călătorie, când am dat pe TripAdvisor peste o mostră de atare dezamăgire - rien à voir là-bas. Hmmm. Dar plimbându-mă pe coridoarele și prin încăperile răcoroase de la Saint-Paul-de-Mausole, mi-am dat seama de un lucru: nici la Saint-Rémy, nici la Arles și în general cam pe nicăieri prin sudul Franței nu vii "ca să vezi Van Gogh". Nu. Dacă vrei să vezi Van Gogh, pui mâna și te duci frumușel la Musée dʼOrsay, te duci la Rijksmuseum (chiar mă duc: în februarie se deschide o expoziție cu cele mai multe dintre tablourile lui Vermeer, aduse la un loc din toată lumea), te duci la National Gallery din Londra, te duci la Metropolitan, la New York, și tot așa. În sudul Franței, la Saint-Rémy, la Arles, la Saintes-Maries-de-la-Mer, Van Gogh este marele absent. Prezentificat, e drept, prin marcaje și trasee cu panouri prezentând picturi, fragmente de corespondență și alte informații, dar numai în efigie - în fond, tot ca prezență a unei absențe. Însă dacă vii un pic îndrăgostit, sau măcar cu dorința de-a te, îți dai seama că aici ai șansa să vezi ceva ce nu există în marile muzee și galerii ale lumii: vezi ce vedea Van Gogh când picta. Curtea interioară a mânăstirii, privită de la o anumită fereastră cu obloane verzi, care e tot acolo. Trandafirii, sau în fine, pe strănepoții lor. Straturile de lavandă din grădină. Dealurile și chiparoșii din zare. Cerul învârtoșat. Nu-i puțin lucru.
 
Cam la trăsnăile astea mă gândeam, întinsă pe o bancă de piatră din grădină, în plin soare de început de octombrie și într-o liniște densă cum nu se poate spune, sfâșiată discret numai de ce va mai fi rămas din cicadele verii. Și de doi pensionari americani, care șopoteau un pic mai încolo, sub caișii bătrâni de la intrare. Cu niște caise atât de mari, Roxana, că aproape am scâncit pe sub crengile lor mult prea înalte, cu un ochi la cele căzute, despicate, a căror pulpă arăta ca un gem luminescent. Mais passons. De la Vincent trecuseră 133 de ani și-un pic, probabil că la scoarța pământului se mai adăugaseră câteva straturi fine, prin lume se mai întâmplaseră vreo câteva războaie mari, muriseră câteva generații și se născuseră altele-n loc. Nimic pe lume nu mai era ca-n anul în care trecuse el pe-acolo, și totuși zidurile de la Saint-Paul-de-Mausole erau aceleași, iarba din grădină creștea la fel, vântul sufla tot așa prin verdele-chiparos. Mi-a zburat gândul la tata și la cât de fraieră am fost că nu l-am întrebat niciodată ce-i place atât de mult la Van Gogh. Deși lipsit de educație artistică, avea o uriașă capacitate de-a se bucura în fața picturii. Puțin flamboaiantă, e adevărat, drept care nouă ne era foarte ușor să nu trecem de coajă și să-i cam luăm peste picior pasiunea "pentru impresioniști". Dar printre puținele obiecte de care nu a vrut să se despartă nici măcar când sa ration sʼest egarée s-a numărat și un foarte mare poster (înrămat!) cu glastra cu floarea-soarelui a lui Vincent. L-a vrut în fața patului și tot acolo e și acum. Oare ce vedea tata când se uita la Van Gogh, de era în stare de atâta bucurie?

În rest, Saint-Rémy e un oraș-jucărioară, cum bag de seamă că-s cam toate prin Provența. Au trecut deja patru săptămâni și începe să mi se pară firesc ca ferestrele să aibă obloane pastelate, străduțele să fie pietruite, șerpuite, urcușite și-ncurcate, pe deasupra lor să atârne ghirlande cu triunghiuri de hârtie colorată, plesnite de vânt, din vitrine să scânteieze mormane de bomboane și hălci de nuga cu toate neamurile de nuci și fructe uscate, la cotitură să dai peste boulangeries prin care cresc quiche-uri, baghete și tarte cu grămăjoare de căpșuni și zmeură în vârf, pe fațadele de piatră galbenă să se cațere zorele. Și oamenii... oamenii din jucărioarele astea de orașe, și mai ales din Saint-Rémy, par desene vivante luate din abecedar și din manualele de franceză, primul an de studiu. Sunt ei înșiși pastelați și un pic cam atemporali, zâmbitori, diafani, de parcă nici n-ar fi infracționalitate în Franța, de parcă nu i-ar strivi impozitele, de parcă n-ar fi greve la transporturi și nu s-ar anula trenuri (sunt pățită proaspăt), de parcă migrația nu ar băga zâzanie în societate (știai că există cuvântul zizanie? de fapt, de-acolo vine, dar mai e și-o plantă care tot așa se cheamă, un fel de pir) și asistența socială n-ar scormoni în fundul sacului, de parcă nu i-ar sufoca procedurile și birocrația, de parcă sistemul medical nu s-ar ține-n piuneze, de parcă n-ar fi plin de clochards și sans-papiers, de parcă n-ar exista trafic și facturi, de parcă nu i-ar durea niciodată măseaua. Așa-i că-i un pic cam clișeică Franța asta de zahăr ars, cu miez dulce și crustă crocantă? Dar dacă-ți iei un pic de timp ca s-o observi, ajungi să vezi că zâmbetele de pe chipurile patiserilor și librarilor sunt de-adevăratelea, că glasurile care clinchețesc prin cafenelele din micile piațete umbrite de platani chiar sunt vesele și conversațiile, chiar însuflețite. Iar dacă în pofida a toate, felia asta de Franța e totuși un clișeu, atunci e un clișeu în care eu mă cuibușesc cu drag. Pentru simplul fapt că va veni și ziua în care o să plec într-ale mele. Dar deocamdată, vrei să te cuibușești cu mine într-un clișeu cu miez dulce și crustă crocantă?

Atunci să-ți spun și cum miroase pe străduțele din Saint-Rémy. Plimbându-mă de-a lungul lor, am avut nu o dată senzația că fiecare miros își revendică o felie de stradă. Aici, pe raza magazinului cu săpunuri de Marsilia, miroase a lavandă, uleiuri esențiale și sodă, amestecate. Mai departe, unde se vând specialități din trufe, miroase a ciuperci de lux. Și mai departe, în zona magazinului de brânzeturi, miroase deosebit a șosete. Dar vorba lui Marion, o colegă din semestrul de studenție la Bordeaux: nu sunt făcute ca să le miroși; te iei de nas, le înhați și gata. Mai miroase la Saint-Rémy și a ulei de măsline, și a ierburi uscate, și a brutărie. Iar cel mai fin gust dintre gusturile fine din Provența, din Franța și de pe lumea asta să știi că e cel al înghețatei de violete. În mod normal n-aș mânca ceva mov (de lavandă nu mănânc, că mă face să mă gândesc la săpun), dar de vreo cinci ani îmi doresc să prind ediția limitată de macarons cu violete de la Pierre Hermé din Paris și tot n-am noroc, așa că atunci când am zărit mormanul de înghețată cu violete, m-am înfipt. Iar aici, globurile de înghețată să știi că nu se-ncurcă-n diametru: sunt globuri de-a binelea. Pe-ale mele le-am savurat tacticos în Place Charles Favier, cu spatele la Musée des Alpilles și la Hôtel de Sade (închis, ce păcat!), fără să am nici cea mai vagă idee despre ce-o să fac în următoarele ore.

Ei, ce să fac...?! M-am dus la Musée des Alpilles, bineînțeles. Cu atât mai mult cu cât pe dumnealor Alpișorii îi zărisem un pic mai devreme de pe situl orașului antic galo-roman Glanum, care se oprește în peretele lor de stâncă. Apropo, pe vremea când picta acolo un certain Van Gogh (ruinele sunt destul de aproape de Saint-Paul-de-Mausole, ajungi într-o plimbare ușoară, cu șevaletul la subraț), vestigiile din secolul al II-lea erau bine îngropate, iar la suprafață nu tronau decât așa-numitele Les Antiques, un arc de triumf și un obelisc aflate la șosea, care au hrănit de-a lungul secolelor multe fantezii bucolice și romantice, mai mult sau mai puțin avant la lettre. De săpat, s-au apucat să sape abia în anii ʼ20, când însuși Van Gogh era de multă vreme oale și ulcele, și au descoperit uimitoarele rămășițe ale unui oraș întreg, cu băi publice, sistem de canalizare, piață, temple, prăvălii și locuințe. Și-acum, vin și eu și-ntreb: dacă tot îi fascinau atât de tare arcul de triumf și obeliscul, adică mărcile intrării într-un oraș antic, dacă tot se pictau cu ele în fel și chip, cum de nu s-au gândit mai devreme să pună mâna pe cazma și să caute orașul? Punctele panoramice de la Glanum oferă o priveliște spectaculoasă, chiar dacă ți se taie nițel răsuflarea până ajungi în vârful miradoarei.

Dar stai, că-ți povesteam despre Musée des Alpilles și iar am sărit din calendar. Munții ăștia mai mici nu sunt doar o formă de relief, ci dau o întreagă identitate locului, cu ocupații, forme de locuire, costum, obiceiuri, practici vernaculare și tehnologii. Micul muzeu, instalat într-o vilă renascentistă, lʼHôtel Mistral de Mondragon, le surprinde cinstit și conștiincios în câteva săli micuțe, cu vitrine corectuțe și aspirant-exhaustive, care nu dau pe-afară de inventivitate, însă au totuși candoarea și duioșia mândriei locale, un fel de-a spune: "Uite! Ăștia suntem noi, asta facem de secole, așa se îmbrăcau și munceau bunicii și străbunicii noștri, asta mâncau, în vase dintr-astea puneau uleiul de măsline făcut în presele astea, cu ciulinii ăștia scărmănau lâna, astea sunt semințele pe care le cântăreau și le schimbau între ei, în zețării dintr-astea culegeau afișele pentru spectacolele de coridă, astea sunt ex-voto-urile pe care le aduceau în semn de mulțumire la biserică, atunci când scăpau de boală, de moarte sau de vreo altă durere." Un muzeu etnografic alcătuit cu simplitate, asumat, fără venă identitară pocnind la tâmplă, fără protocronisme de duzină și Dumnezeu-S-a-născut-în-Alpilles (deși aflu pe zi ce trece că o mulțime de prieteni de-ai Lui au avut destulă treabă prin zonă și unii chiar și-au lăsat rămășițele pământești). Am mai fost și la așa-zisa fântână a lui Nostradamus, și la casa în care cică s-a născut, la 14 decembrie 1503, și care i-ar fi aparținut străbunicului său (dar pe un panou de la Musée des Alpilles scria că, de-a lungul timpului, mai multe edificii din Saint-Rémy și-au revendicat calitatea, inclusiv lʼHôtel Mistral de Mondragon). Și era să merg și la Estrine, muzeu de artă contemporană cu un important centru de documentare Van Gogh. Doar că n-am mai ajuns, din motive de înghețată de violete, care după alte trei muzee văzute în aceeași zi, m-a băgat așa-ntr-o stare de je ne veux pas travailler, încât numai de centru de documentare nu eram bună. În schimb, pe tine mi te cam închipuiam pe-acolo, o zi sau două, fără apă și mâncare, doar pe aer și-ncântare, într-un soi de vacanță ontologică în care să scormonești, să scormonești și să nu te mai saturi. Ce-ar fi?

Numele de Saint-Rémy vine de la un anume Jean de Renaud. Sau cel puțin așa scrie pe plăcuța de pe zidul capelei din centru, de lângă primărie, în care am intrat ca să casc gura, dar curând mi-am dat seama c-am nimerit în plină cununie. M-am fofilat pe după stâlpii groși (unde țin să spun că se faufiler înseamnă în franceză un pic altceva decât în română și că sunt tare încântată de descoperire). Chiar și-așa, fofilată, m-am bucurat din toată inima pentru cei doi, în jurul cărora până și aerul era sărbătoresc. Rețin aici doar gestul lor de la ieșirea din biserică: i-am urmărit pășind în contre-jour, încadrați de ușile principale, ridicând mâinile înlănțuite și ținându-le în aer într-o clipă dilatată, suspendată, ca și cum tocmai repurtaseră cea mai mare victorie din viața lor. În inima mea, așa le-am dorit.

Arles. Dacă ți-am scris că am văzut ce va fi văzut Van Gogh, ce-o să mai spui dacă-ți scriu că în scurt timp voi și locui unde a locuit Van Gogh? Nu, nu mă pregătesc pentru o vacanță ontologică la sanatoriu și, de altfel, spațiul Hôtel-Dieu din Arles și-a schimbat destinația de la 1880 și ceva încoace, deși înțeleg că arhitecții care s-au ocupat de recondiționare au avut mare grijă să respecte ambianța originală, folosind pentru documentare, printre altele, și picturi ale lui Van Gogh (măcar că el își picta propria realitate). Acum se cheamă chiar Espace Van Gogh și este un fel de hub cultural, care găzduiește magazin de jucării, cafenea, mediatecă și... și... și... Le Collège International des Traducteurs Littéraires, unde tocmai am aflat că am mai luat o bursă, pentru februarie-martie 2023. O să intru pe ușa de lemn vopsită în albastru, o să urc la etajul al doilea în spirală și o să locuiesc, probabil, într-unul dintre vechile saloane, care acum are pat etajat cu scară de lemn masiv. O să stau la povești într-un spațiu comun larg și luminos, cu alți traducători, o să scormonesc prin biblioteca generoasă a centrului și o să-mi beau cafeaua pe o terasă imensă, cu mobilier de fier forjat, pavată cu teracotă, dârdâind de frigul primăverii provensale timpurii, încălzindu-mă cu ochii la amfiteatrul roman și la teatrul antic. Pe care le-am văzut și-n rândul ăsta și care, dincolo de meandrica istorie bimilenară sau poate tocmai datorită ei, conferă un soi de percepție alterată a spațiului. Alterată în sensul bun, adică dinăuntru simți altfel volumele, aerul, lumina.

Să-ți povestesc cum m-am îmbârligat la nici cinci minute de când am trecut de fortificațiile de la Arles și-am început să urc spre inima orașului. Puteam s-o iau la stânga, ca data trecută, mai ales că știam drumul, dar ce-am zis eu: hai s-o iau la dreapta. Și îndată m-am trezit scormonind în cutiile cu viniluri ale unui anticar care tocmai atunci își deschidea prăvălia și care, văzându-mă că sufăr aproape epidermic de greutatea alegerii, mi-a făcut cu ochiul. Adevărul e că nu contenesc să mă mir de mine: mereu îmi promit că de data asta o să fiu mai cumpătată, că n-o să mă mai înfig, că o să pun dorința la sertar și-o s-aștept să văd dacă-ncolțește, în fine, obiceuri de om așezat. Și-apoi mă-ndrăgostesc. Și mă ia pe sus "bucuria de-a risipi din clipele de înălțare sufletească", cum spune Părintele Steinhardt. Și risipesc cu mâna largă și inima strânsă, și iar îmi promit că data viitoare n-o să mai fac curat prin prăvălie. Și iar dau pe lângă, așa că totul se sfârșește într-un râs în hohote: al meu de mine. De data asta am plecat cu un dublu LP cu Amália Rodrigues și unul cu duete ale Ellei Fitzgerald cu Louis Armstrong (cum, cum, cum să lași la Arles Can't We Be Friends și April in Paris în loc să le duci în sufrageria verde și să le asculți cu Roxana, la un vin...?), dar a trebuit să-i las acolo, cu noduri în gât, pe Miles Davis și pe Duke Ellington. Pe anticar îl cheamă Didier. M-a felicitat pentru alegere și ne-am trezit vorbind despre fado, despre casa Amáliei din Lisabona și despre papagalul care încă face gălăgie prin bucătărie. Pe soția lui o cheamă Monique și ne privea zâmbind.

La Fondation Van Gogh am ajuns într-un moment în care gleznele încă nu țipau și înghețata încă nu mă topise de tot, ca la Saint-Rémy (deși ar fi avut toate motivele, căci era de verbină și de migdale amare). Dar am făcut stânga-mprejur la timp, când mi-am dat seama că tot cam despre un centru de cercetare și documentare e vorba și că singurul original Van Gogh pe care îl aveau la momentul respectiv era Portret dʼun homme borgne, pictat la Saint-Rémy în 1889, care Nu. Îmi. Place. Mai mult decât atât, programul curatorial de la intrare promitea un contorsionism de sinapse și înalte tumbe intelectuale, într-un dialog al lui Van Gogh cu o artistă contemporană care pictează chipuri chinuite. Déjà-vu, la Albertina și nu numai. Încep să-mi permit onestitatea de-a mă duce la muzeu mai ales de bucurie.

La muzeu și la librărie - la librării, de fapt -, care cu toată bucuria nesățioasă pe care mi-o procură, mă dor ca membrele-fantomă. Cred că o să scriu odată mai pe larg despre cărțile întâlnite, eflorate, iubite, dar pe care trebuie să le lăsăm totuși pe rafturile librăriilor. Pentru că nu poți să duci în spate kilograme de cărți, pentru că bagajul de cală are limită de greutate, pentru că acasă și corpul nou de bibliotecă promite să se umple vertiginos ca o cădere liberă, pentru că bugetul o fi el o treabă elastică așa, în general, dar la un moment dat tot face poc. La micuța, cocheta și independenta Les Grandes Largeurs a trebuit să o las pe draga de Françoise Héritier cu a sa Goût des mots, o biografie textilă a Fridei Kahlo (titlu: Un ruban autour dʼune bombe), o biografie a lui Miles Davis (cred că din aceeași serie cu a Ninei Simone - excelent scrisă, am devorat-o astă-vară în trei zile), o ficțiune inspirată de un carnet găsit al Dorei Maar și o gingășie de carte despre Marcellin, grădinar de litere, la care veneau oamenii toată ziua și cumpărau litere pe-alese pentru cuvinte pe care nu știau cum să le spună altfel ("Te iubesc" sau "Iartă-mă", de pildă). Marcellin avea o bunicuță care croșeta și ea tot litere. Actes Sud e ceva imens, de fapt tot un fel de hub cultural, cu librărie, editură și cinematograf, cu întâlniri, cluburi și ateliere lunare, cu lemnărie caldă și jazz susurător printre rafturile dispuse în așa fel încât parcă păcălesc limitele spațiului. Librăria se găsește în Place Nina Berberova, pe cheiul Ronului, aproape de locul în care și-a pictat Vincent cerul înstelat. Am luat cu mine o carte despre femei călătoare.

Și fiindcă tot e vorba despre călătorii, despre scrisori clandestine și bolți spuzite de stele, despre culorile lui Van Gogh și chiparoși care împung cu verdele lor ceruri învârtoșate, despre argintiul ca o pulbere din livezile de măslini și despre doi frați care la Musée Réattu din Arles se regăsesc, sculptați în bronz de Ossip Zadkine, în cea mai tandră îmbrățișare, tușați din vârful daltei așa cum își tușa și Van Gogh pânzele - dacă tot ți-am povestit despre toate astea, mă tot gândesc să te întreb: oare ce vești îi ducea Epistela lui Theo de la fratele lui, Vincent? Și, mai ales, despre ce culoare?

Cu bucurie,
Anca-Maria