Scrisoare pe genunchi din Saintes-Maries-de-la-Mer

Dragă Eliza,

N-ai răspuns la telefon ca să-ți dau să asculți marea, așa că m-am gândit să-ți scriu o scrisoare. De fapt, de la apelurile nocturne cu tălpile-n valuri și până la papucii desperecheați cu cârme și stele-de-mare pe care ți i-am dăruit, nu mă mai satur să născocesc moduri prin care să ți-o aduc mai aproape. Prin urmare ți-aș fi scris oricum, deși nu doar marea a fost prilej de bucurie și minunare acolo unde mi-am petrecut ultimele două zile. Ci și toate descoperirile, poveștile, întâlnirile, gusturile și priveliștile de care am avut parte la Saintes-Maries-de-la-Mer.

Sătucul, căci asta este, e capitala regiunii Camargue din sudul Franței, un areal rezervație naturală între Mediterană și cele două brațe ale Ronului, care se bifurcă un pic mai sus, la Arles. Delta fluviului, carevasăzică. Ceea ce bineînțeles că habar n-aveam acum câteva luni, când am început să visez să ajung aici, la fel cum nu știam nici de păsările flamingo, nici de cai, nici de tauri, nici de biserica medievală. Era la mijloc doar puternicul simțământ că în numele Saintes-Maries-de-la-Mer se ascunde o promisiune, izbucnit încă din prima clipă în care am dat peste el scotocind pe Google. Atât de puternic, încât l-am urmat. Și promisiunea s-a împlinit, așa cum se întâmplă, altfel și mult mai frumos decât mi-aș fi putut închipui vreodată.

Așezarea a crescut în jurul unei biserici-fortărețe, Notre-Dame-de-la-Mer, construită în secolul al IX-lea și consolidată în secolele al X-lea și al XII-lea. În Evul Mediu, oamenii locului se ascundeau aici din calea sarazinilor, de aceea biserica își păstrează și acum arhitectura frustă, austeră, fără nave laterale, menită să servească în primul rând drept fortificație și lăsând frumusețea doar să se subînțeleagă. Și tot în biserica asta, în Evul Mediu târziu, s-a mai întâmplat ceva. Aici voiam să ajung.

În 1448, în cripta de sub absidă, au fost descoperite moaștele a două dintre femeile mironosițe. Ele sunt cele două "Saintes-Maries" de la care își ia numele satul și care până în ziua de astăzi trezesc o mare evlavie atât printre localnici, "les Saintois", cât și printre străinii veniți de trei ori pe an în pelerinaje, resimțită sub forma unei bucurii revărsate, cu atât mai uimitoare într-un stat laic, care trece sub tăcere aproape tot ce e legat de credință. Așadar, Sainte Marie-Jacobé și Sainte Marie-Salomé. Maria, mama lui Iacov cel mic și a lui Iose și (Maria) Salomé (Matei 27:56, Marcu 15:40).

Tradiția spune că în jurul anului 45, după martiriul Sfântului Ștefan, familia din Betania împreună cu câțiva dintre apropiații lui Iisus au fugit din Palestina, din calea persecuțiilor, într-o barcă fără pânze și fără rame, purtată de curenți periculoși. Au naufragiat aici, pe malul Mediteranei, de unde unii și-au urmat mai departe misiunea în Galia (de pildă, Sfânta Maria Magdalena în actualul Tarascon, iar Sfânta Marta în... Avignon), pe când cele două mame de ucenici și apostoli, bătrâne deja, au rămas.

Tot tradiția spune că împreună cu ele a venit și slujitoarea lor, Sara, fostă slujnică a lui Pilat convertită la creștinism și egipteancă de fel, drept care este până astăzi sfânta ocrotitoare a țiganilor nomazi, les gens du voyage. În fiecare an, pe 24 mai, țiganii vin aici cu miile, ca să ia parte la o procesiune ruptă parcă din Kusturica, în care statuia sfintei este scoasă pe mare. În restul timpului stă în cripta de sub altar, puțin în dreapta, acoperită straturi-straturi de așa-numitele tissus de prière, în cele mai lucioase, electrice și țipătoare culori pe care ți le poți închipui, încât ai zice că adineauri au ieșit de sub coviltir, dar cred că tocmai de-aia mai vii decât viul viului. Iar la intrarea în biserică și în piațeta care o înconjoară, bântuie țigănci bătrâne, care oferă pentru 1 euro un soi de cartoline cu promisiuni de dragoste, belșug și ocrotire din partea Sfintei Sara. Așa cum fac de două mii de ani, amestecând periculos și pitoresc descântec, binecuvântare și blestem. Trebuie să ai grijă când te binecuvântează o țigancă - sper că știa și femeia între două vârste, tunsă scurt, cu pufoaică și probabil cu vreo mare durere în suflet, căci o privea cu multă speranță pe bătrâna negricioasă care a luat-o ieri de braț în timp ce ea se căuta în geantă după o monedă. Am întors capul și am trecut mai departe.

Sfintele moaște ale femeilor mironosițe stau peste an într-o raclă pictată din firida înaltă de deasupra altarului și sunt coborâte doar la pelerinajul din a treia duminică a lui octombrie, când credincioșii le întâmpină îngrămădindu-se de bucurie, înălțând sute și sute de lumânări aprinse. Locul e îmbibat de tradiție, legendă și credință populară, așa că nu mi-a fost chiar la-ndemână să mă dezbar de îndoială, gândindu-mă ce mult înseamnă, totuși, două mii de ani. Și dacă..., și dacă..., și dacă... Dar am avut parte și de clipe, fulgurații, în care numai posibilitatea apropierii fizice de ce va mai fi rămas din trupurile celor care au văzut primele Învierea a dat naștere în mine la ceva solar, ireductibil. Atunci mi s-a părut că două mii de ani și o jumătate de oră ar putea fi, la urma urmei, cam totuna.

În stânga navei, les Saintes au un altar cu statuetele lor într-o barcă albastră cu un ihtios reliefat pe bord, pe un pat de lavandă și flori uscate. Una blondă, cealaltă brunetă, cu straie verzi și mâini împreunate în rugăciune sau binecuvântând - dar nu lemnul vopsit, la limita kitschului și în forme care amintesc de prea departe de curba sculpturilor medievale e ceea ce atrage aproape magnetic, deși locul, cu tăcerea lui, are o aură. Nu. De o parte și de alta a firidei, de jos și până sus, pereții sunt acoperiți cu ex-voto-uri, adică niște plăcuțe, de obicei din piatră, aduse în semn de mulțumire de oameni încredințați că prin rugăciunea celor două sfinte au scăpat de boli, de moarte sau de mari pericole. Nu-mi dau seama cum sună povestit, dar să fii acolo și să vezi, înșirate una lângă alta, mărturii ale celor mai tainice cotloane sufletești ale atâtor oameni, din atâtea timpuri, gravate în piatră și durând unele din 1928, altele din 1934, altele din 1956, e dezarmant. Dans cette église où j'ai tant pleuré, merci pour mes vœux exaucés. B.C., mai 1977. Veritabile ziduri ale mulțumirii, ca și cum recunoștința ar fi mortarul care ține pietrele lăcașului laolaltă. Iar pe zidul opus, ceva mai în față, sunt ex-voto-urile pictate, a căror tușă naivă și narațiune liniară m-a făcut să mă gândesc la Cimitirul Vesel de la Săpânța, deși aici nimeni n-a murit nici de râs, nici de moarte năprasnică, ba dimpotrivă. Majoritatea datează de pe la 1850, dar cel mai vechi e din 1591 și stă mărturie pentru mulțumirea unei mame al cărei fiu a supraviețuit după ce căzuse de pe acoperișul bisericii din Saintes-Maries-de-la-Mer. În altar, care deși catolic, are ceva din frugalitatea catacombară a primelor veacuri creștine, am zărit două icoane bizantine. M-am simțit acasă.

Iar dacă te întrebi ce-o fi căutat băiatul de la 1591 pe acoperișul bisericii, și mai abitir cred că o să te întrebi ce-am căutat eu. E poate singurul acoperiș de lăcaș de cult din Europa construit în trepte, cam cum sunt și Piramidele, astfel că pentru 3 euro poți urca până pe coamă. De unde, așezat, ai de o parte panorama zonei Camargue și a Deltei Ronului cu ale ei marais, iar de cealaltă, după pâlcurile de acoperișuri cu olane și fâșia de plajă rotunjită în golfuri, Mediterana strălucind în soare, sub cerul împuns de catargele portului. N-aș mai fi coborât.

Dar n-am avut încotro, a trebuit, fiindcă mă alerga ceasul. La 17:06 aveam întâlnire în fața muzeului cu Nadine și Catherine, două băbuțe de-li-cioa-se pe care le-am cunoscut în plimbarea cu barca pe Petit Rhône și care, dintr-una-ntr-alta, m-au invitat la un spectacol de teatru ecvestru camarghez. Am intrat în vorbă fiindcă pe vas îmi chicoteau în ceafă ca două copile. Amândouă pensionare 70+, călătoare neobosite și cele mai bune prietene, dar cum nu se poate mai diferite. Vei vedea mai departe de ce.

La un moment dat, una dintre ele și-a cerut scuze pentru chicotit, iar faptul că le-am încurajat să-i dea înainte cred că ne-a apropiat. Am vorbit degajat despre cum se aseamănă habitatul Deltei Ronului cu cel al Deltei Dunării (același stuf cu practicile lui vernaculare, aceleași egrete, aceiași pescăruși și cormorani din locurile dragi mie, în plus cu o veche cultură a plantațiilor de orez), despre vegetația alcătuită din așa-numitele tufișuri joncs și tamaris - arbuști specifici arealului, cu flori roz, frunze mătăsoase și rădăcini puternice, care țin laolaltă solurile nisipoase din Camargue -, despre taurii domesticiți, dar nu tocmai îmblânziți ai locului, despre caii camarghezi care, la fel ca lipițanii din Slovenia și cei de la Școala Regală Spaniolă de Echitație din Viena, se nasc negri și culoarea părului li se deschide treptat, pentru ca la maturitate să ajungă de un alb strălucitor, despre traducerile mele, despre ce exprimă sufixul -âtre în franceză și despre antropologia sentimentală a bicicletei scrisă de David Le Breton.

Nadine împroașcă în jurul ei cu viață, ca un vulcan. Are ochelari rotunzi cu rame de un albastru-violet, părul scurt și argintiu, cercei mari, ruj roz și o casă în care găzduiește pelerini plecați spre Santiago de Compostela. Ea însăși nu prea stă pe-acasă, ci preferă să meargă pe jos câte douăzeci de kilometri pe zi sau, pe distanțe mai mari, să facă autostopul prin toată lumea. Ceea ce mă încuraja și pe mine, cu o căldură categorică. Dans la vie, il faut tout essayer. Adineauri m-a sunat doar ca să-mi spună că stă la coadă la benzină și că mă îmbrățișează. Catherine, mai discretă, mai austeră sau poate doar genul căruia nu-i plac prea tare temperaturile înalte și surprizele neplanificate, e totuși singura din lumea asta care o suportă. Sau cel puțin așa afirmă Nadine. Nu știu dacă ți-am mai vorbit vreodată despre cât de tare mă fascinează ideea de întâlnire întâmplătoare. Pentru ca doi sau mai mulți oameni să se întâlnească astfel, trebuie să se alinieze, de fapt, o sumedenie de stele: să plece de acasă de la o anumită oră, să parcurgă un anumit traseu în detrimentul altuia și să facă alte câteva alegeri concordante, într-o sincronicitate care mi se pare aproape de ordinul miraculosului.

Teatrul ecvestru e un fel de circ-varieteu al cărui miez, dincolo de coaja numerelor îndoielnice de iluzionism și de intermezzourile focoase de flamenco gitan, îl reprezintă dresajul cabalin. Se întâmplă într-o arenă cu nisip, în mijlocul unei hale cu picturi și trompe lʼoeil-uri de un kitsch pe lângă care Răpirea din serai pierde jenant, în forfota mulțimii nerăbdătoare și în miros vegetal de bălegar, fără uniformele de jocheu și fără muzica de Strauss pe care lipițanii din Viena își execută curbetele, levadele și capriolele... Dar în pofida a toate sau poate tocmai de-aia, atmosfera e de o efervescență și o strălucire care îți taie răsuflarea.

M-am simțit ca în copilărie, când circul ambulant nu îmi mirosea încă a menajerie chinuită și a sudoare de acrobați pribegi, săraci, cu vieți precare, ci era vrajă pură. Iar dintre toate numerele, două m-au făcut să-mi țin respirația. Primul: o singură dresoare care a stăpânit în arenă cinci cai albi și nervoși, de păreau făcuți numai din mușchi și din ceața dimineții. O țigancă înaltă, subțire, dreaptă, cu părul strâns într-un coc neted, prins cu o floare roșie, machiată puternic și cu cercei grei atârnându-i în urechi îi stăpânea printr-un amestec de blândețe și fermitate. Dar mai ales, vorba lui Nadine, prin inteligență. O inteligență feminină deopotrivă ancestrală și prezentă, pe care caii o simțeau, pesemne, ca iubire și putere. Al doilea: o călăreață care, în timp ce armăsarul gonea la galop, în cerc, în jurul arenei, se arunca din șa, atârna cu capul în jos lângă grumazul animalului, apoi iar se ridica, se răsucea pe spatele lui, își încorda trunchiul în laterală, paralel cu solul și iar sălta, într-un fel care m-a făcut să mă gândesc cu inima strânsă la oasele ei. Dacă avea.

Câteva imagini: crupa albă a unuia dintre cai, înfierată cu crucea camargheză, o suprapunere între ancoră - simbol marin, dar și al speranței ca virtute creștină, cruce - simbol al credinței și inimă - simbol al iubirii; boturile cailor fornăind, mângâiate blând, dar scurt de dresoare, după ce executaseră corect un număr; dresoarele - înalte, subțiri, aproape statuare, săltând în șa în jocurile de lumini și fum ale arenei, strălucind în niște rochii, vorba lui Nadine, "îngrozitor de kitsch". Apropo, a spus-o într-un moment în care mă întrebam, ușor fiartă și destul de jenată, de ce se extaziază atât în fața costumelor și a decorurilor - oare nu-și dă seama că sunt agresiv-țipătoare? Am răsuflat ușurată când a formulat-o cu subiect și predicat și m-am mustrat de una singură, amintindu-mi de Irina Nicolau și de relaxarea, ba chiar de gustul ei pentru kitsch: până la urmă, doar semnul unei inteligențe pline de umor, care a metabolizat bine categoriile estetice și e în stare să așeze lucrurile în context, lăsându-le altora rigiditatea opărită (mie, de exemplu). Când am ieșit de la teatrul ecvestru, deasupra regiunii Camargue, dintre nori, strălucea luna plină. Strălucea și se ridica pe cer într-un fel care mă făcea să socotesc orele până la răsărit, fiindcă îmi doream să mă găsească pe plajă. Dar stai. Până acolo mai avem.

Carne de taur. Trebuia s-o încerc și pe-asta, chiar dacă nu prea obișnuiesc și chiar dacă am văzut filmul Despre trup și suflet al lui Ildikó Enyedi. La spectacolele camargheze cu cocardieri și razeteurs, taurii nu sunt răniți sau omorâți ca la corida spaniolă, în schimb ajung la noi în farfurie sub formă de terrine, file sau saucisson de Camargue. Nu intru în amănunte, fiindcă tu nu mănânci carne, în schimb o să-ți spun cât de greu mi-a fost să-i explic ospătarului cât de gătit vreau fileul, nu-prea-crud-fiindcă-eu-vin-din-Europa-de-Est-și-acolo-noi-gătim-carnea-ca-lumea-nu-ca-voi-aici-în-Franța-crudă, dar stai așa, nici prea gătit, că altfel ajunge o talpă sinistră, nu chiar în sânge, fiindcă mi se face silă, dar nici de tot fără, fiindcă atunci de ce mai mănânc, poate doar cu mijlocul puțin rozaliu, dar foarte puțin, și toate astea în timp ce țâncul de ospătar zâmbea cel puțin amuzat, cu gropițe, poftim! Parcă eram draga de Meg Ryan în When Harry Met Sally, când îl siderează pe Billy Crystal comandând ceva care până la urmă devine altceva. Iar de zăpăceală, am cerut din greșeală jumătate de litru de vin în loc de un sfert, ca să îi dau apoi motiv de zâmbit-cu-gropițe rugându-l să-mi înjumătățească clondirul. Am ras tot.

Alte gusturi din Camargue: amestec de sare cu lămâie și cimbru, amestec de sare cu eșalotă și vin roșu, amestec de sare cu usturoi, rozmarin, dafin și curcuma; o quiche cu brânză de capră și spanac, caldă, mâncată în fugă, pe o bancă, nespălată pe mâini, dar cu gust bogat și fragedă cum mie s-ar putea să nu îmi iasă niciodată; înghețată de cireșe și violete, de la un înghețățar șucar cu care m-am luat în baloane; saucisson învelit în ierburi de Provence, saucisson cu nuci și alune de pădure.

La răsărit nu m-am mai trezit, fiindcă mi-am dat seama la timp cum stă treaba cu punctele cardinale și că, la o adică, s-ar putea ca soarele de-aici să nu iasă chiar din mare, mai ales dacă e sigur-sigur că acolo apune. Și nici baie în mare n-am făcut, deși am cărat tot timpul costumul pe fundul rucsacului. În schimb, mi-am început dimineața cu o plimbare pe plajă, într-un soare alb, desculță prin apa rece de octombrie, înțepată de cochiliile fusiforme brune, cenușii, trandafirii, negre. Și desculță era să rămân, cel puțin de un picior. Fiindcă tocmai când încetinise timpul, s-a găsit să alerge spre mine, din zare, Philibert, care mi-a înșfăcat un bocanc și a dat să-l azvârle-n mare. Au trecut câteva clipe de ușoară panică până să-mi dau seama că n-are rost să mă stropșesc la el în franceză. Fiindcă Philibert e un labrador auriu de cincisprezece luni, care nu se gândește deloc, dar absolut deloc la consecințele faptelor lui. Am scăpat cu amândoi bocancii, stropită cu apă și mânjită un pic cu bale de cățelandru zăbăuc. Ei, s-a uscat.

M-am oprit preț de o oră și la muzeul maritim din localitate - uimitor de modern, conținut, documentat și bine alcătuit pentru un muzeu sătesc de pe malul mării. Acolo am aflat despre marchizul Folco de Baroncelli, descendent al unei vechi familii florentine stabilite în secolul al XVI-lea la Avignon care, îndrăgostit de Camargue și de limba provensală, și-a dedicat viața ocrotirii ținutului, devenind un veritabil inventator de identitate și tradiții. Textul de sală rezuma în câteva rânduri ceea ce în facultate ne-am chinuit să desțelenim în câțiva ani de antropologie: Începând din ce moment devine tradiția tradiție, adică, de la obiceiuri și cutume ancestrale transmise prin memoria orală, piatră unghiulară a căutării unei identități? Pur și simplu, din momentul în care acestea sunt codificate și perpetuarea lor nu mai ține de transmiterea de la o generație la alta, ci de diseminarea prin scris și imagini ușor reproductibile, difuzate la scară largă. Voilà! Folco de Baroncelli a trăit treizeci de ani într-o mas - locuință rurală de piatră, specifică zonei - fără apă potabilă și electricitate, dar era prieten, printre alții, cu Frédéric Mistral, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 1904, și cu Madame Jeanne de Flandreysy, jurnalistă, femeie de litere și mecena. Colțul din muzeu dedicat lui e o mică gemă curatorială, cu mobilier camarghez și costume de secol XIX (le devant dʼestomac e un soi de plastron pentru femei, din mai multe straturi de dantelă), un cap de taur împăiat și tot harnașamentul gardianului de tauri.

M-am mai cocoțat o dată pe acoperișul bisericii, ca să văd cum strălucește marea la ora prânzului și fiindcă pur și simplu nu am putut altfel, apoi am plecat. Spre Pont de Gau. În parcul ornitologic de la Pont de Gau, astăzi, 9 octombrie 2022, erau fix 1040 de flamingo roz. Numărați, deși nu de mine. Parcul e în sine o mică minune, cu aleile care șerpuiesc prin vegetația deltaică abundentă, cu posturile de observație și panourile atât de bine alcătuite, încât te fac să te întrebi cum de nu ți-ai dat seama până acum că ești un împătimit al ornitologiei. Însă minunea și mai mare, minunea din miezul minunii, e inima parcului, făcută din baltă, lujere-picioare, gâturi ondulate și pene roz. Din fotografii n-ai cum să-ți dai seama. Observi, eventual, grația păsărilor flamingo, unghiurile ciudate pe care le descriu cu mersul lor sacadat, ochii sticloși, zborul larg. Dar numai retina e în stare să primească senzația de nepământesc care plutește în jurul acestor păsări de un roz ireal, pe care l-aș asemăna, poate, numai cu rozul aurorei. Pe un fundal de tamaris și nori negri la orizont, neclintirile lor maiestuoase erau în contrast puternic cu reflexiile tremurătoare din undele apei. Spintecate, la un moment dat, de două rățuște educate, care erau și ele în trecere pe-acolo. Ei, dar să vezi cum e când se deschid ciocurile de flamingo...! Se cam duce poezia. Un croncănit prozaic și gălăgios, de bătătură, un amestec de curcă și gâscă, de Amelia și Abigail, după care nu-ți mai vine chiar atât de greu să crezi că rozul-auroră e dat, de fapt, de carotenul din hrană. Dar până la urmă m-am gândit că la fel suntem cu toții. Ele păsări, noi oameni... Croncănitori, plini de caroten și de minune.

Așa că mă întorc la Avignon cu nisip în bocanci, cu bale de Philibert pe șalvari și cu inima plină: de amintirea unei dimineți de octombrie în care m-am însorit pășind desculță prin valurile sparte ale Mediteranei, de priveliștea acoperișurilor cu olane de lut ars și catarge, de salturile cailor alb-argintii și zborul păsărilor flamingo cu penaj în culorile răsăritului, de chipurile țiganilor călători și poveștile lor vechi de două mii de ani, de un sat cu nume și trupuri de sfinte femei.

Cu tandrețe,
"Buchețel"