Scrisoare pe genunchi din Avignon (I)

Mămic drag,

Îți mai amintești?

Sur le pont d'Avignon / L'on y danse, l'on y danse / Sur le pont d'Avignon / L'on y danse tout en rooond. Eram mică și mi-l cântai și-n culcare, și-n sculare, sau cel puțin așa mi-aduc aminte. Era pe vremea când refuzam cu îndârjire să învăț franceza, pe motiv că-mi vine să vomit de la graseiere, așa că probabil cântecelul se voia un fel de momeală. Pe moment nu prea cred că m-a făcut să mă răzgândesc, mai ales că ce știam eu ce-i aia "siurrrleopondavinion"...?! Dar era simpatic, mai ales că nu doar îl cântai, ci îl și jucai. La școală, cu copiii, mergeai chiar mai departe. (Cred și eu că te-au iubit, nu mă miră deloc că te opresc pe stradă și acum, când au la rândul lor nepoți.) După versurile cu "les belles dames font comme ça" și "les messieurs font comme ça", strecurai un "les professeurs font comme ça" și te stropșeai la ei în joacă, ceea ce la vârsta aia probabil că-i făcea să cadă pe spate de râs.

Dar să știi că nu ești singura care a improvizat. Ceea ce în ziua de astăzi a ajuns o rimă pentru grădiniță și clasele primare, în secolul al XV-lea, în Normandia, era un cântec de petrecut mirii în iatacul de nuntă, și de-aia se chema "cântecul pernei". Cu alte versuri, e drept... Și-așa a tot înflorit folclorul, până la prima versiune tipărită, din 1503, de la Veneția - și mult după. Fiecare secol și-a avut versiunile lui, de la muzică pentru intonarea psalmilor la cor a capella, folclor urban, teatru și, mai încoace, operetă și operă comică. În răstimpul ăsta podul și-a avut și el vârstele lui, de la începuturile care se pierd în legendă, cu carismaticul, temerarul și întreprinzătorul Sfânt Bénézet din secolul al XII-lea, care l-ar fi construit prin intervenție divină și mobilizare populară (donații și pomeni), până la paragina din secolele al XVII-lea, al XVIII-lea și chiar începutul secolului al XIX-lea, cârpăcelile de pe la 1800 și-un pic, cu pasarele de lemn (les messieurs făceau comme ça de bucurie că pot să treacă Ronul din nou) și patrimonializarea din zilele noastre, cu UNESCO, selfie stick-uri și turiști grămadă. Dar, aș îndrăzni să spun, cu o oarecare poezie a lui discretă, de lucru vechi care a văzut multe și tocmai de-aia tace. Spre ora închiderii, privit de pe pod, Ronul scânteiază superb.

Nu știam pe atunci ce-i aia "siurrrleopondavinion" și cu atât mai puțin mi-ar fi trecut prin cap că într-o bună zi o să-mi devină oraș de împrumut. Că o să am două luni doar eu cu el și că-n timpul ăsta, prea scurt ca să-mi intre-n obișnuință și totuși mai lung decât o vacanță, prea lung ca să-mi permit să fiu frivolă - un timp așa, cam cât o paranteză -, îmi va reveni o deosebit de dificilă sarcină, aceeași pe care mi-o iau asupră-mi cu fiecare oraș în care zăbovesc... preț de-o paranteză: să-l îmblânzesc. Poate, să-mi intre pe sub piele. Uneori mă surprind întrebându-mă cum îmi va fi Avignonul peste șapte săptămâni. Căci din opt, una s-a dus deja.

Deocamdată, Avignon e o acuarelă de oraș. O jucărie. Un șirag de mărgele colorate, fiecare altfel, ale căror nuanțe se schimbă după cum bate soarele. În prima seară - o sâmbătă - era efervescent și animat, cu străduțele pietruite și întortocheate reverberând de pași mărunți și amestecați, care de oameni ai locului, care de turiști de vârsta a treia cu haine pastelate, care se uitau un pic pătrat la vestimentația mea inadecvată pentru un septembrie trecut deja de jumătate, și cu mistral pe deasupra.

Paranteză (știu că-ți plac): mistralul. E un vânt tare ciudat. Citisem câte ceva despre el, dar câte poți să afli despre un vânt... citind? E uscat și suflă cu putere, de te ia pe sus, în timp ce afară e senin, cald și strălucește soarele. Ca o briză veșnică, numai că fără malul mării. Smulge scaunele de pe terase, te face să-ți pierzi echilibrul, îți zboară bereta din mersul bicicletei și o învârtejește laolaltă cu frunzele uscate, îți ridică pletele în vârful capului, ți le bagă-n gură și-n ochi și ți le încâlcește la marea artă. Acum vreo două seri am ieșit la plimbare și în sfârșit era liniște. Nu se unduia nimic, nu zbura nicio textilă. Mă zăpăcise în zilele din urmă, dar acum mi s-a părut că lipsește ceva. Știam că e un vânt sezonier și o clipă m-am temut să nu-i fi trecut vremea, ca și cum deja mi-ar fi fost un pic dor de el. Cum să-ți fie dor de-un vânt?! Ei, uite-așa. Parcă nu mă pregustasem. Cel mai frumos e când ies din bloc și fac dreapta pe Rue de Tenturiers, o veche stradă pietruită, mărginită de-o parte de anticariate dichisite, teatre independente și cafenele, iar de partea cealaltă, de un canal al râului Sorgue și de platani seculari. Prin frunzișul lor înalt, mistralul răzbate cu o muzică lentă, gravă și învăluitoare, pe care nu cred că o s-o mai regăsesc în altă parte.

Revenind. Acuarela de oraș are o structură melcată și se străbate cu piciorul, ajung peste tot cu pe josul (asta dincoace de fortificații, dar dincolo nici nu prea am ce căuta, așa mi se pare). Sau cu bicicleta - încă-mi fac curaj, mai ales că cele publice de aici sunt mai abordabile decât fierătaniile greoaie din Viena. Încă mă sapă în ceafă frica de cădere, dar adevărul e că mă uit cu jind la zecile de bicicliști și bicicliste care trec săltând pe piatra cubică, supli de i-ai putea schița din patru linii, fluturânzi, colorați și ușori, de parcă n-ar avea nicio grijă pe lumea asta. Să știi că unii dintre ei ți-ar putea fi părinți. Am văzut la Avignon multe plete albe fâlfâind din mersul bicicletei, en roue libre, vorba lui David Le Breton (mi-am comandat cartea la o librărie care se numește La Comédie Humaine - ah, abia o aștept!).

Iar cu străzile din Avignon trăiesc un sentiment ciudat. Am dobândit imediat și de la sine - așa, aproape pe degeaba - un lucru pentru care la Viena m-am căznit cu săptămânile: senzația aceea când, luând orașul la pas, din magma de necunoscut se desprind, se agregă insule familiare și că legăturile dintre ele ies la iveală puțin câte puțin, așa încât vei ști să revii pe urma propriilor pași fără hartă, doar după reperele dintr-o cartografie personală. Deși străduțele sunt multe și înguste și se întretaie în unghiuri complicate, încercând să mă rătăcesc pe ele, nu o dată mi-am dat seama că fie sunt la o aruncătură de băț de casă, fie dau la prima cotitură într-o piațetă cunoscută, sau în altă stradă pe care o știu, care dă în altă stradă pe care o știu, care dă în altă stradă pe care o știu... Mărturisesc că prin a treia zi m-a luat spaima că o să mă plictisesc, cred că spaima care te apucă la începutul unei căsnicii. Dar tot ca într-o căsnicie (presupun; tu să-mi spui), m-am îmbărbătat cu gândul că s-ar putea ca-n fiecare zi să fie altfel, sau eu să fiu altfel, sau pur și simplu să descopăr altceva. Doar să fiu atentă.

Străzile din Avignon au nume frumoase. În două limbi, franceză și provensală, cea din urmă de o butucănoșenie dulce, rotunjită pe la colțuri, care amintește de catalană sau de portugheză. Uneori, și plăcuțele sunt câte două: una veche, ruginită, ștanțată caligrafic, iar cealaltă ceva mai made in China, dar cu grijă; comandă specială pentru Avignon. Rue Figuiere (adică un fel de "strada-cu-smochini"). Rue de la Forêt. Rue Four de la Terre. Rue du Petit Grenier. Impasse de l'Echo. Rue Artaud, după Antonin Artaud, căci la Avignon, de șaptezeci și cinci de ani, se ține un mare festival de teatru pe care Jean Vilar l-a fondat în 1947, când Europa buimacă și distrusă se cârpăcea după un război devastator. Passage du Panier Fleuri. Ei, acum să nu crezi chiar pe cuvânt străzile din Avignon! În pasajul coșului cu flori nu prea sunt flori, în schimb avem chiștoace câte poftești. Tot zilele astea am avut în mai multe rânduri ocazia să constat că un șobolan care îți taie calea nu e chiar cel mai oribil lucru din lume. M-am chircit, m-am strepezit, dar până la urmă cred că n-am avut încotro. Aia e.

Toate străduțele astea întortocheate, cu vitrine înțesate cu haine șic, cutii cu dulciuri și borcane cu condimente orbitează discret în jurul Palatului Papilor. Și-n cele din urmă acolo se strâng, mănunchi, după o scurtă oprire în platoul Place de l'Horloge, unde sunt clădirea Operei (dirijoare Débora Waldman, o să văd ce vrăji face la spectacolul de pe 12 octombrie), un carusel auriu, două rânduri de platani, taraba unei pictorițe, un flașnetar din altă lume care mi-a amintit de Vitalis al lui Hector Malot, pe care atât mi l-ai citit și răscitit și, din păcate, prea multe mese în aer liber, unde se mănâncă și iar se mănâncă. Din piața unde se mănâncă - și care la un moment dat se deschide la dreapta spre Maison Jean Vilar - mai coboară câteva străduțe. Și tocmai când par să se îngusteze, izbucnesc într-o uriașă piață, iar în mijlocul ei, ca o uriașă scoică, tronează și iluminează Palatul Papilor. La propriu. Acesta, și nu vreo chemare spre tenebre, e motivul pentru care nu cred c-am să mă satur vreodată de arhitectura gotică: felul în care apare - calcaroasă, translucidă, aproape aeriană, gracilă - și totuși știe să dureze, masivă, cu sutele de ani. Palatul Papilor din Avignon a fost sediul creștinătății apusene în secolul al XIV-lea, refugiu, la început, din calea Romei, unde lucrurile cică se cam stricaseră. Benedict al XII-lea a început construcția, iar cu totul, până în 1403, la Avignon s-au perindat nouă papi. Astăzi, ansamblul e cel mai mare palat gotic din lume, întins pe o suprafață egală cu cea a patru catedrale. Nu am vrut să-l vizitez din prima, cred că dintr-un soi de precauție care mă ține când îmi vine să m-arunc cu lăcomie pe lucrurile mari. M-am gândit că e un loc unde te duci după un timp de așteptare, după ce îi dai târcoale o vreme și începi să ți-l dorești. Și cred că așa s-a și-ntâmplat, pentru că ieri am descoperit vizitele nocturne în Palatul Papilor, iar ultima de anul acesta parcă mă aștepta pe mine: vinerea viitoare, pe 30 septembrie. Până atunci strâng cercurile în jurul lui, urc la asfințit în Le Jardin du Rocher des Doms, mă uit la lebedele de pe heleșteu și la terasamentele cu viță-de-vie care se deschid, aurii, de pe miradoarele dând spre malurile Ronului.

Ce mănânc? Nu mare lucru. Cheltui timpul altfel și mai mult improvizez, deși la brioche tréssée din seara asta, cu pepite de ciocolată, m-a cam făcut să nu-mi mai pese de altceva. Ce beau? Ei, ascultă aici: Belle robe rubis, brillante et limpide. Nez complexe de fruits mûrs légèrment grillés. La bouche est ample et structurée sur des notes de cassis et de mûre subtilement boisées. Les tanins sont fins, élégants et soyeux. Belle rondeur en bouche. Nu traduc. Cât sunt eu de traducătoare, sigur stric.

Și îți mai scriu despre concertul de chitară argentiniană din seara asta. Amando Risueño. În Chapelle de l'Oratoire, o capelă barocă începută în 1713 și care în timpul Revoluției Franceze a fost transformată în depozit de muniție (nu-i spune lui frate-meu, că iar face spume), iar acum găzduiește doar evenimente culturale. Săptămâna trecută am ajuns aici din întâmplare, la o expoziție de artă contemporană care - așa cum nu prea mi se pare că face arta contemporană, în orice caz, nu altfel decât pe dos - propunea o întâlnire cu transcendentul. Și o întâlnire cu artiștii, așa încât pictorului Bruno Le Sourd - un bărbat slăbuț și cărunt, între două vârste, fără nicio trăsătură care să anunțe că e acolo altfel decât în trecere - i-am mărturisit că Bunavestire a lui e atât de frumoasă, încât privind-o, abia mi-am stăpânit un țipăt. Credeam că a lui Fra Angelico e neîntrecută, și într-un fel chiar este, dar Bruno Le Sourd o pictase în tușe, linii și culori de copil, însă într-un fel care te făcea să cazi în genunchi cu Maria în fața îngerului.

Dar stai. Pornisem de la muzică argentiniană și am scăpat în secolul al XV-lea. Amando Risueño ne-a îmbătat pur și simplu cu muzica lui. Nu eram mai mult de cincisprezece-douăzeci de oameni în capela ovală care, expoziția odată strânsă, își mai recăpătase un pic din alura eclezială. Ascultându-l pe argentinian, mă uitam uneori în sus, la statuia Mântuitorului răstignit, apoi puțin mai jos, la cea a Fecioarei, întrebându-mă dacă nu cumva e o ruptură în ce facem noi acolo. Dar în semiobscuritatea capelei, luminată doar de o micuță veioză din dreapta chitaristului, în acordurile curate de milonga și tangou pe care le însoțea cu vocea, necântând nicio melodie altfel decât cu ochii scânteind de lacrimi, în înfățișarea lui austeră, în haine negre, contrastând cu profunzimea vocii, nu am găsit alt răspuns decât frumusețea. Amando Risueño e argentinian, a venit prima oară în Franța în 2010, iar de cincisprezece zile i-au ieșit hârtiile de cetățean francez. Cred că e un om bun. Blând, oricum. Vorbește încă o franceză stângace, iar uneori, când e prea prins de muzica pe care o povestește, nu-și dă seama că a trecut la spaniolă. Eu înțeleg ambele limbi și-i înțeleg și ambele firi: îl simt cum clocotește în limba lui maternă (Primero hay que saber sufrir, / después amar, / después partir / y al fin andar sin pensamiento) și se revarsă peste băierile inimii, apoi cum se forțează, cum se restrânge și cum se căznește să redea aceleași lucruri într-o limbă care, deși dragă, îi e străină. Nici nu bănuiește cât de mult l-a înțeles cineva din sală în seara asta. Ne-a spus că pentru el partitura e ca o hartă, iar muzica e peisajul, relieful concret în care te avânți cu toată ființa și cu toată inima ta. În seara asta, ne-a luat cu el. Așa de tare, că m-am hotărât să nu mă enervez pe babetele coafate din primul rând, care așteptau cu palmele ridicate să se termine piesa, ca să aplaude imediat, sfârtecând picătura aia de liniște care se prelinge după ultimul acord. De parcă muzica n-ar fi decât un interludiu între momentele cele mai importante, alea în care aplaudă ele. Da, m-am hotărât să nu mă enervez. La sfârșit, când i-am mulțumit, Amando Risueño plângea de-a binelea.

Și n-o să închei înainte să îți scriu despre înghețată. Pentru că nu e o înghețată oarecare. Amorino e o gelaterie pe care am găsit-o mai întâi la Lisabona, apoi la Praga (falimentară!), apoi la Paris. Poți să alegi între trei cornete - mic, mediu, mare - și indiferent de dimensiune, îi spui "înghețățarului" oricâte sortimente vrei tu. Iar el ia câte puțin din fiecare, cât o petală, și din petale de înghețată îți construiește un trandafir. Pe care apoi trebuie să-l mănânci. Din înghețata asta, care e și îngrozitor de bună, înghițeam cu noduri astă-primăvară, la Paris, așteptând să treacă orele până la avionul de a doua zi, neștiind dacă o să ne mai vedem vreodată. Iar acum, la Avignon, am luat prima gură de Amorino de parc-ar fi fost o gură de aer, iar în gât mi-au venit lacrimi cu alt gust. Ce bine că sunt aici, ce bine că pot să-ți scriu pe genunchi, ce bine că citești. Știu c-ai așteptat.

(Paranteză: semnătura rămâne între noi.)