22.08.2022
Dragilor de Iza și Roxana,

În cea dintâi seară, la prima baie în mare după un an în care au încăput atâtea, mi-am adus aminte de o scenă din filmul The Girl with a Pearl Earring: când maestrul Vermeer își dă seama că slujnica Griet are altfel de ochi decât toți ceilalți din jurul său, o cheamă la fereastra atelierului și o întreabă ce culoare au norii. Puțin repezită - poate din pricina erotismului clipei, cu atât mai intens cu cât e destrupat - fata răspunde: "Albi!" Blând, maestrul o îndeamnă: "Mai gândește-te!" Griet stăruie cu privirea și, prefigurând Vederea din Delft, tresaltă: "Nu! Sunt galbeni... violacei... cenușii..." Și atunci, maestrul știe că ea a înțeles, și ea știe că el știe. Și așa se naște discreta, sublima lor complicitate în jurul culorii, o tensiune de o puritate pe care numai iubirilor neîntâmplate le e dăruit s-o atingă.

Așa și marea. Era destul de târziu, soarele se pregătea să apună după valul de nisip de la marginea plajei tot mai goale, răsfrângând luciri stinse pe suprafața apei, iar eu m-am întrebat ce culoare poate fi aceea. Mi-a venit să zic verzuie, numai că nu era verzuie. Sau nu numai. Era și verzuie, și aurie, și trandafirie, și oțelie, și scrumbie, și toate culorile astea dansau mărunt, răscolite de curenți și briză, se preschimbau dintr-una-ntr-alta, erau toate la un loc și niciuna până la capăt.

Iar acum, când timpul îndesat la Sfântu mi-e totuși pe cale să se termine, marea probabil că are aceleași neculori, căci ora e cam tot aia. Numai că eu nu mai sunt în apă, nici pe plajă, ci la crâșma de la sălcii - birt, pe limba Roxanei -, alt loc al reînnodărilor de la capăt de an. De data asta am găsit-o redeschisă, cică renovată, dar minunat de neschimbată, ca mai toate cele de pe-aici, cu același susur de seară în lumina aurie filtrată de pletele vegetale, cu același Magic FM, aproape atemporal, singurul loc din lume în care nici bucla Magic FM, nici Julio Iglesias nu mă scot din minți. După o săptămână întreagă în care am umblat prin soare și prin praf întrebându-mă cum să vă scriu ce vreau să vă scriu, înaintez pieptiș prin al treilea paragraf și-mi dau seama că încă nu știu prea bine. Pentru că nu vreau să vă scriu și voi să citiți, nu vreau să vă povestesc și voi să ascultați, nu vreau să vă spun că am avut vreme bună, că apa a fost caldă, că m-am bronzat ori că m-am simțit așa și pe dincolo. Nu. Vreau să vă scriu în așa fel încât să vă răpesc aici cu totul.

***

Câteva sunete din Sfântu Gheorghe. Aripile rândunelelor șfichiuiesc aerul, îl spintecă în cercuri, ritual matinal pe sârma de telegraf, deasupra satului care nu s-a trezit încă. Vegetația aspră care mărginește drumul spre plajă zbârnâie, zumzăie și foșnește, amestecată doar cu vreo câțiva pași răzleți, înfundați în nisipul alcalin. Crucea nopții e spartă de tălăngile vacilor răsunând prin fața porții, iar eu tresar de spaimă că am uitat să pun lațul la intrare, că vor da buzna în curte și vor decima straturile de cârciumărese ale gazdei; dar nu mă încumet să ies, pentru că nici să mân o vacă prin bezna deasă nu mi se pare o variantă. Ziua, mugetul lor te ia prin surprindere, fiindcă nu le zărești prin stufăriș. Fornăie un arici. (Chiar așa, ați auzit vreodată cum fac aricii?) Mănâncă bobițele mâței dintr-un făraș roșu de plastic, în curtea din spate, chiar sub ochii dumneaei, înspăimântați. Suprarealism pur, spune cineva, but beat this: după, am aflat că ariciul mai are un tovarăș și că amândoi sunt domesticiți, vin la masă când îi chemi. Pescărușii țipă deasupra mării în care, la ora la care înot eu, sunt singura din apă pe toată raza plajei. Cercuri largi, apoi tot mai strânse, bătaie din aripi, planare suplă, plonjeu înfipt - harști!, l-a înhățat. Ora la care vânează pescărușii e de o poezie înșelătoare; de fapt, acolo e cruzime, e întâlnirea sălbatică și frustă dintre viață și moarte. Roțile bicicletelor își lasă dâra striată în nisipul umed de pe mal, printre urme de gheare. La asfințit, barca oprește pe Meleaua; Dunărea leorpăie greoaie, în jur nu mai e nimic altceva decât întindere de apă, liniște și păsări. Noaptea, șacalii se tânguie ca un cor lugubru de femei înnebunite. La strană, vocile guturale ale bătrânelor din corul bisericii, aceleași care în deschiderea Anonimului cântă vechi cântece hahole, mai mult rostesc decât intonează "Doamne, miluiește!" - cumva cazon, aspru și hotărât, ca un mărșăluit, ca un strigăt de luptă. Cerceii îmi clinchețesc în hurducăturile trocariciului. Țânțarul îmi țiuie în ureche la lăsarea serii. După miezul nopții, la sfârșit de festival, de la o terasă de pe plajă răsună manele accidentale. Sunt înghițite de valuri. Freddie Mercury răcnește din toți rărunchii în boxa de la crâșmă, sub arșita nemișcată din miezul zilei. Iar când satul, foșnind, se stinge încet-încet, prin aerul serii se prefiră șopotit de voci.

Câteva mirosuri din Sfântu Gheorghe. Baltă, pe dig. Sare și soare, pe pielea încinsă. Sudoarea iute a oamenilor locului, uneori. Caprifoi, răspândit prin aerul dimineții, așa de suav și dens și învăluitor, că pare să vină de pretutindeni; nici n-ai zice că e pe trecute. Rapane și calamar sfârâind pe grătar, pe plajă, la două noaptea. Bălegar proaspăt dimineața, bălegar uscat în arșița prânzului. Borș de crap fierbinte și aromat, cu o grădină întreagă plutind printre bucățile de pește. Praf, pe drum, stins din când în când cu apă de mașina primăriei, care lasă-n urmă dâre înecăcioase de fum. Cafea de origine proaspăt măcinată, ușor citrică, de la tonețica turcoaz care s-a deschis nu departe de casa gazdelor noastre. În jurul ei mi-am construit o rutină-ritual, pentru că e plină de spumă de lapte și preparată tacticos de un băiat care îți zâmbește de bună dimineață și cu care poți să vorbești despre filme cu Morgan Freeman, despre delfini și despre cum s-ar fi sinucis Benjamin Eisenstadt fiindcă oamenii nu rupeau corect pliculețul de zahăr. Răcoare. Mai știți cum miroase răcoarea la Sfântu?

Câteva gusturi din Sfântu Gheorghe. Alună-de-baltă (fruct de ciuline), spintecată cu briceagul direct pe barcă, fragedă și plină ca nuca tânără care îți înnegrește degetele când o cureți. Carne fină de lufar, carne bogată de crap, carne sățioasă de scrumbie. Spumă de usturoi, bună s-o mănânci cu lingura direct din gălețica gazdei, chiar și pe furiș, sau unsă din destul pe pâinea îndesată de la brutăria de pe dig. Salvie. Limonadă băută din pahare de carton, un pic călâie, dar delicioasă, fiindcă e făcută de copiii fetei care vinde cercei și haine pictate, cu mentă cultivată de ei. Cupaj de Riesling italian cu Rkațiteli, la pește (mai știți cum goleam sticlele vara trecută?). Aligoté. Bere aspră și rece pe nisipul încins.

Câteva atingeri din Sfântu Gheorghe. Înțepătura de țânțar - pe cât de fină, pe atât de usturătoare, dar numai între șapte și nouă seara. În zori, când mă întind pe mal, valurile mi se sparg pe piele și prin păr, iar nisipul îmi fuge de sub podul palmei. Mai târziu, când plec haihui spre vărsare sau dincoace, spre Sulina, soarele mă mușcă de frunte și de umeri. Cioburi mărunte de scoici în carnea tălpilor, nisip care nu se mai desprinde. Nisip umed, nisip răcoros, nisip cleios, nisip cald, nisip fierbinte. Urzicătură de meduză. În apă, calc din greșeală pe câte-un pește; mi se zbate o clipă sub talpă, sar; ne-am speriat amândoi. Aerul mișcat de aripile vreunei păsări de baltă care îmi trece prin față, ireal de aproape, încât mai că-l simt pe obraji.

Câteva imagini din Sfântu Gheorghe. Zidurile galbene ale bisericii din sat, turla arsă și reconstruită, prima siluetă care se distinge când nava acostează în port, apoi liniștea că uite, m-am întors și anul ăsta. Semințele de salcâm prin păstaia translucidă, legănată de vântul ușor într-un contre-jour de după-amiază, chiar acum. Luna incredibil de mare și roșie pe care am zărit-o ieșind pe poartă în a doua seară; credeam că am lăsat-o la Viena, încurcată printre niște crengi de la Karlskirche, dar uite că am găsit-o aici, la capăt de Dunăre. Mai târziu, luna deasupra mării; plină cu două zile în urmă, acum în ușoară descreștere, însă chiar și așa, lumina toată plaja. Puteți să vă închipuiți, răsfrânt din cer până pe suprafața mării, un clopot de lumină argintie? Și stele căzătoare brăzdându-l? Și cum e să înoți acoperită de toate astea? A. și D., căsătoriți de-o săptămână, dansând desculți pe Shakira prin nisipul gros și rece al plajei de după miezul nopții - două siluete agile, sau poate doar una, undeva, într-un timp suspendat, încât atunci când ceilalți s-au întors de la barul de unde își luaseră a doua bere, le-am spus să nu ne grăbim, să-i mai lăsăm un pic. Și ne-am uitat la ei cum dansau, și ei habar n-aveau. Casele satului în arșița amiezii, așa de fierbinte, încât par fluide, translucide, ar putea să nici nu fie de-adevăratelea, Macondo și Media Luna deopotrivă; aproape ca atunci când m-am lăsat înșelată și am băut prea multă Mimoză improvizată la orele prânzului, apoi nisipul drumului se legăna cu mine ca la tangaj. Curțile localnicilor, cu case abia ghicite dintre smochinii umbroși încărcați de fructe și vița-de-vie cu rod timpuriu. Soarele pârguit prin puful blonziu de pe creștetele copiilor. O bătrână sprijinită în baston ia de la bar un PET mare de bere, apoi pleacă spre casă cu mers legănat; nu știu dacă nu cumva e aceeași pe care, acum câteva zile, pescarii cu cefe arse au îmbiat-o peste gard să rămână la un pahar și, chiar dacă nu s-a dus, nimic n-ar fi fost mai firesc. Reperele mele ca să nu încurc noaptea drumul spre casă: o grămadă mare de bălegar și, la cincizeci de metri, o floare-de-piatră galbenă în marginea drumului. Pe întuneric e palidă, sidefie. Și delfinii. Delfinii la îngânarea zilei cu noaptea, mai mult noapte decât zi, când am ieșit cu barca la vărsarea Dunării în mare și i-am prins la ceasul lor de vânătoare; nimic nu era jucăuș în salturile iuți, lucioase, prin care încolțeau din toate părțile bancul de stavrizi, apoi se avântau și se hrăneau. Nici urmă de giumbușluc, spectacol, dresaj. Când vânează delfinii, totul e arhaic, primar, cosmic.

Acum închei. Soarele coboară pe Dunăre în ultima mea seară la Sfântu. Număr minutele până la apusul pe care astăzi vreau să-l prind pe de dig. Fac cam zece minute pe jos până la pontonul galben unde anul trecut, abia întâlnite de o zi, am behăit cântece de la ABBA din toți rărunchii, ca și când ne-am fi știut de-o viață. Voi ați poștit o țigară și atunci am văzut, la Roxana, ce-nseamnă să tragi fumul în piept cu setea cu care-ai trage cea mai proaspătă gură de aer; aproape că mi-a făcut poftă.

***

Am ajuns pe ponton. Bărcile acostează. Ies țânțarii, deja am plesnit vreo doi. Rândunelele desenează opturi culcate pe deasupra apei, iar apa are culorile luminii. La capăt de scrisoare pe genunchi puțin cam damblagită de soare, praf și baltă, puțin cam nehotărâtă între verb și însușire, între poem și proză, alcătuire cu ochiuri rare și uimiri dese, vă mai las un singur gând: să mai avem parte. Toate trei.

0 comentarii

Publicitate

Sus