Când știi că un oraș ți-a pătruns pe sub piele? Când nu te mai gândești pe unde să o iei. Când străzile lui și-au înscris textura în memoria tălpilor tale, dureroase de cât l-ai străbătut, și chiar dacă nu întotdeauna le ții minte numele într-o limbă necunoscută, le cunoști; iar ele îți răspund, purtându-te încotro vrei să ajungi. Când insulele de clădiri, grădini și parcuri știute de prin ghiduri și recenzii întind brațele unele spre altele și din magma de necunoscut cresc istmuri care le leagă într-o cartografie a ta și numai a ta. Când te cuprinde uimirea că lucrurile - ia uite! - sunt mai aproape decât credeai. Când poți să te cufunzi într-o carte în metrou și totuși să nu ratezi coborârea. Când îndrăznești să hoinărești fără teama că te-ai putea rătăci. Sau când încerci să te rătăcești un pic, măcar un pic, dar nu reușești, fiindcă imediat la cotitură te așteaptă un loc familiar.
Cele opt săptămâni la Viena stau să mi se-ncheie și aproape nu-mi vine să cred că am ajuns să o simt așa, când la început mă apăsa pe piept și mă loveam de colțurile ei cum te lovești, pe întuneric, de mobila dintr-o cameră străină. La fel cum nu-mi vine să cred că peste doar câteva zile nu voi mai vedea Dunărea din metrou, nu voi mai trece prin Hofburg în drum spre masa de prânz, între două muzee, nu voi mai aștepta la semafor ca prin față să îmi treacă, amestecate, mașini, autobuze și trăsuri și după colț nu va mai răsări Stephansdom, ca o alcătuire eterică de piatră și fum între magazinele cu haine de firmă și tarabele cu ziare și Wurst, salvând priveliștea. Viena mi-a pătruns pe sub piele ca o iubire învățată lent, cucerită cu răbdare. La fel de profund.
Și totuși, doamnă dragă, să știi că în felul ei rămâne rece. Azi-dimineață treceam prin Burggarten în drum spre Michaelerplatz, cu ochii prelingându-mi-se pe o fațadă strălucitoare, și dintr-odată m-a surprins înțelegerea unei frumuseți pe care până atunci o contemplasem doar ca poem abstract: l-am înțeles pe Federico García Lorca cu al său "museo de la escarcha [donde] hay un salón con mil ventanas", l-am înțeles și pe Leonard Cohen cu "a piece that was torn from the morning and it hangs in the gallery of frost" (traducere de care nu mă mai satur să mă minunez). Asta e Viena: arhitectura alambicată, diamantină a unui fulg de zăpadă, ridicată la scară citadină. Un fulg pe care cred că numai vocea și interpretarea Silviei Pérez Cruz pot să îl prindă în căușul palmei. După ce mă voi desprinde, de fiecare dată când o s-o ascult, peste toate dorurile pe care le răscolește glasul ei, îmi va fi dor de Viena. De fapt, știi ceva? Mi-e dor de Viena chiar dacă sunt încă aici.
***
Sunt încă aici. Zilele trecute, un coleg de la institut a râs un pic de mine când i-am mărturisit că nu îmi pot lua rămas-bun de la un oraș dintr-odată, că e un lucru care mie îmi cere durată. Zice: "So... itʼs ritualistic!" Chiar așa. Săptămâna asta, după două luni care le-au încăput în ele pe toate, am închis cercul aruncându-mă asupra Vienei cu același nesaț din primele zile - doar că acum cu semn schimbat. Pentru că acum o port pe sub piele.
Mi-ai scris de curând că odată cu scrisorile mele pe genunchi m-am transformat în TripAdvisor-ul tău personal. Nu sunt sigură că-mi place până la capăt treaba asta - cam seamănă cu "articolele de travel care fără poze ie pustiu" (à bon entendeur salut!). În schimb, știi ce mi-aș dori pentru excursia ta încă neîntâmplată la Viena? (Excursiile încă neîntâmplate sunt cele mai frumoase!) Mi-aș dori ca scrisorile mele să fie un fel mână de fum care te ia de mână, ca să te poarte pe unde-am fost și să-ți arate ce-am văzut numai așa, cam cât vezi cu ochii întredeschiși, pentru ca apoi să îi deschizi larg și să le vezi pe toate în felul tău. Iar galeria de imagini pe care o păstrez pe pleoapa interioară acum, în prag de plecare, arată după cum urmează.
Muzeul Beethoven din Heiligenstadt. Rar mi se întâmplă să spun despre un muzeu că e o bijuterie, pentru simplul fapt că relația mea cu muzeul în general nu e întemeiată pe admirație sau plăcere. Am rămas de pe vremea când lucram la MȚR cu ideea Irinei Nicolau că muzeul e mai degrabă un teritoriu în care te iei la trântă cu înțelesurile, în care bucuriile se cuceresc treptat, cu migală și efort. Cu alte cuvinte, nu mă duc la muzeu pentru pura delectare, ci ca să împing niște limite, ca să întind niște mușchi pe care în restul timpului nici măcar nu știu că-i am.
Dar Muzeul Beethoven chiar e o mică nestemată. Cucerită și ea cu greu, de altminteri, pentru că Heiligenstadt e o suburbie a Vienei - fostă stațiune, ca o Sinaia austriacă ale cărei case cu obloane și străzi cu pini și magnolii par să fi fost tăiate pe tiparul unor păpuși - la care bătrânul Maps m-a dus cum se pricepe el mai bine: pe ocolite. Așadar, înainte să aflu că pot ajunge unde vreau civilizat, cu metroul U6 și tramvaiul 37, micul genie in a gadget și-a râs iar de mine, purtându-mă prin niște ganguri, pe după blocurile gri din districtul 19, apoi pe liziera unei păduri sus, tot mai sus, de vedeam Viena lângă umărul drept când mă opream să-mi trag sufletul. Și m-ar fi dus și printr-o proprietate privată - prin gard, eventual - dacă nu aș fi auzit la timp română în jurul meu, ca să mă opresc și să cer niște indicații ceva mai puțin roboțești. Dar a meritat efortul: casa ridicată în secolul al XV-lea, în care a funcționat multă vreme o brutărie și în care Beethoven a locuit în vara lui 1802 - pe când medicii începuseră deja să îi recomande cure de aer curat și odihnă ca remediu pentru surzenia incipientă -, scriind de acolo celebrul Testament de la Heiligenstadt, e o pildă pentru cum un curator inventiv și sensibil poate pune obiectele să vorbească și să cânte, făcând din absență, prezență.
E un muzeu în care niciun amănunt nu pare să fi scăpat inteligenței jucăușe a creatorilor: de la stickerul în formă de covrig de deasupra fiecărui întrerupător, care amintește de vechea destinație a spațiului (explicându-i, prin sugestie, arhitectura), până la sunetul omniprezent - fie că e vorba despre greierii, cicadele și păsările de dincolo de ferestrele mici, cu perdele încrețite, ori despre simfoniile lui Beethoven, care par să se ridice din dușumelele scârțâinde; de la documentarea riguroasă din spatele expunerii până la felul în care e prezentată, îndemnându-te să atingi, să tragi, să apeși, să învârți, să pipăi, să asculți; de la aura de mister a compozitorului până la micile lui obsesii, reușitele și nereușitele sociale, iubirile, dezordinea din camera de lucru, cu ciornele mototolite, cu zațul uscat în ceașca de cafea pe care și-o prepara numărând exact șaizeci de boabe sau cu ouăle pe care le arunca în servitori dacă nu îi erau servite proaspete alături de supa de pâine, preferata lui; și, mai ales, cu dimensiunea tragică, prezentată frust, a unei afecțiuni care îi răpea lent și implacabil tocmai unealta geniului. În camera dedicată Testamentului de la Heiligenstadt - scrisoare către frații lui niciodată trimisă, dar păstrată toată viața -, într-un colț sunt două mici claviaturi pe care ești invitat să apeși: pe una o auzi normal; pe cealaltă, înfundat, neclar, parcă din depărtări - adică așa cum auzea deja Beethoven la vremea la care și-a compus multe dintre capodopere.
Dacă am cu astfel de mici nestemate o relație de tandrețe, cu marile nestemate lucrurile se complică. Am fost alaltăieri și la tezaurul imperial din incinta Hofburgului. Când am ajuns la Viena, ce mai știam din școală despre dinastia habsburgilor nu mergea mai departe de generalități. Dar acum, după două luni, sunt îmbibată ca un burete plin de toată măreția pe care și-au orchestrat-o prin memorie. Am vizitat palate pe dinăuntru și pe dinafară, parcuri și grădini cu fântâni, labirinturi și grupuri statuare, biblioteci, colecții de artă, armuri, costume și instrumente muzicale, uriașe cabinete de curiozități și, iată, tezaurul în care se regăsesc cele mai valoroase comori seculare și ecleziastice ale fostului imperiu, unele dintre ele vechi de un mileniu. Și, cu ochii prelingându-mi-se peste toate, nu o dată am fost ispitită să spun că patrimoniul dinastiei e de o bogăție pur și simplu deșănțată - dacă priveliștea lui nu m-ar fi dăruit cu cea mai ireductibilă și dezarmantă frumusețe.
Am văzut în tezaurul imperial cel mai mare smarald din Europa - cât un pumn -, cioplit dintr-o bucată ca să fie cutie de bijuterii, scobită pe dinăuntru cu gesturi atente de orfevru îndrăgostit; am văzut un arbust de trandafir cu totul și cu totul de aur, cu spini diafani, cu douăsprezece ramuri închipuindu-i pe Sfinții Apostoli și în vârf cu floarea cea mai mare și mai frumoasă - Hristos; am văzut cutia de bijuterii oferită de Napoleon Bonaparte lui Marie-Louise ca dar de nuntă și leagănul ceremonial dăruit tinerei perechi de municipalitatea Parisului cu prilejul nașterii fiului lor, leagăn pentru care s-au folosit două sute optzeci de kilograme de argint; am văzut și trusoul de botez al copiilor Mariei-Tereza, cusut cu fir de aur. Când vezi așa ceva, începi să te gândești că merele de aur, pădurile de argint și palatele de cleștar din povești se prea poate să nu fi fost nici figuri de stil, nici exagerări ale fanteziei populare.
Cât despre mine - cobe! -, plimbându-mă dintr-un palat într-altul și de la o Wunderkammer la alta, nu mi-am putut înfrâna câteva întrebări: cât din toate minunățiile astea era dictat de nevoia implicită de reprezentare a unei dinastii imperiale și cât era simplă vanitate? Cât din cabinetele de curiozități cu mirabilia și naturalia (de pildă, bezoar în montură de aur cu nestemate, printre multe alte năstrușnicii la care nici nu te-ai gândi) era dorință de cunoaștere a depărtărilor, a lumii mari și a mișcărilor cerești și cât era ambiție de colecționar, lăcomie de a aduna, ordona și orchestra o lume mică, metonimie a celei mari, ca prelungire a propriei persoane și puteri? Oare împărații care construiau castele anume pentru cabinetele lor de curiozități erau într-adevăr curioși? Și cât de smeriți erau în măreția lor sau, dimpotrivă, cât de snobi? Cel mai des m-am întrebat asta în fața portretelor în ulei întinse pe câțiva metri pătrați, în care cărnurile deja bătrâne ale vreunui conducător se revărsau flasc peste frumusețea minerală, perenă, a nestematelor cu care își scenografia puterea. Și, în același registru, m-am mai întrebat ceva: oare Sissi chiar a fost frumoasă?
Dar hai s-o las mai moale cu cobitul și să mai rămânem puțin în povești. M-am dus și în holul Bibliotecii Naționale, iar prima imagine care mi-a venit în minte pășind pe lespezile de marmură, înconjurată de rafturi în care niciun volum nu e mai recent de două sute de ani, urcând până în cupolele pictate în trompe lʼoeil, a fost scena din desenele animate cu Frumoasa și Bestia în care el îi dăruiește întreaga bibliotecă a castelului. Nu neapărat fiindcă am apărut pe lume în același an, dar e animația mea preferată; iar Belle e personajul feminin poate cel mai drag din tot ce-am spicuit de-atunci încoace de prin creația literară și cinematografică. Iar nu sunt în stare să-mi aleg ceva serios, așa-i? Dar uite, îți spun motivul: pentru că la întrebarea "For who could ever learn to love a beast?" (cu accent pe learn), nu s-a dat înapoi, ba dimpotrivă. Atât că alaltăieri, plimbându-mă prin holul Bibliotecii Naționale din Viena și gândindu-mă la secvența cu biblioteca din desenele animate, mi s-a năzărit că dacă s-a îndrăgostit de el, ei bine, și Bestia a ajutat-o un pic dăruindu-i așa ceva.
Prin turul Operei de Stat te port repede, pentru că în afară de scara principală și salonul de ceai al lui Franz Josef, vizita a fost cam fâsâită. Ghidajul a fost oferit de o asiatică vioaie, într-o engleză impecabilă, dar care la întorsături de frază se spărgea într-o sonoritate care amintea ca o părere de limbile tonale. A fost ceva între amabil și inept, undeva la nivelul numitorului comun care încerca să mulțumească pe toată lumea, dar care a sfârșit, cred, prin a-i mulțumi pe foarte puțini. Un exemplu: s-ar putea să nu fiu prea încântată dacă mă pui să ghicesc care parte a clădirii e originală și care a fost reconstruită după bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, apoi mă aplauzi și îmi spui că sunt "deja expert" fiindc-am știut să pun coada la prună. Și nici nu cred că am nevoie să îmi repeți de trei ori în aceeași frază că biletul cel mai ieftin este "doar zece euro", de parcă m-aș duce la operă ca la soldări. (Bine, că nu prea mă duc la operă.) Și așa mai departe, în loc să mă sature de dorul pentru care mă dusesem: aș fi vrut să am perspectiva sălii de pe scenă și să văd culisele, ca într-un tur al Odeonului de acum vreo trei ani, când geometria spațiului de spectacol s-a dovedit neașteptat de diferită când am privit-o din unghiul actorilor. Dar cred că nu era loc de noi, pentru că pe scenă lucrează în jur de două sute de tehnicieni care fac și desfac, în medie, două decoruri pe zi. Opera în cifre, foarte bine - dar vai, ce mi-ar mai fi plăcut să mă amestec printre ei!
Când m-am dus la Muzeul Teatrului, era închis de două zile pentru lucrări de reabilitare, motiv să mă zgârii pe ochi că amânasem de vreo două ori să îl văd (amăgirea de sine "locuiesc aproape" despre care îi scriam Dorei e concurată de alta, anume "am eu timp"). Mai precis, închisă era doar expoziția permanentă - colecție de mirabilia teatrale vieneze a lui Joseph Gregor -, dar am găsit deschisă recepția, iar la pupitru o doamnă triluitoare care s-a dovedit pe jumătate basarabeancă, după tatăl emigrat în Austria în urmă cu mai bine de jumătate de secol ("Bless him!", a spus ea bătând în ușa de lemn, într-un amestec savuros de superstiție și evlavie populară, de "Doamne, ferește!" și "Dumnezeu să-l ierte!", încât - iarăși vorba Irinei Nicolau - mai că nu-mi venea să cred că mă aflu într-un muzeu din buricul Vienei, și nu în capul unei babe, la treizeci de kilometri de București). Mi-a făcut reducere de douăzeci la sută la suvenire, iar magneții cu logoul muzeului pe care i-am luat și pentru mine, și pentru tine o să ne aducă aminte că vrem să ne întoarcem (bine, pentru tine doar dacă se mai găsește vreun centimetru pătrat pe ușa frigiderului). Și, crema cremei, m-a lăsat să urc până în biblioteca muzeului, unde nici bibliotecara nu s-a lăsat intimidată de rugămintea mea cel puțin neobișnuită de a arunca o privire înăuntru. Așa am descoperit o sală de lectură micuță și cochetă, în nuanțe de alb și roșu, cu sobă de porțelan, scară melcată interioară de fier forjat și tablouri pe pereți, iar prin rafturi abundență de dicționare, enciclopedii și compendii de film, multimedia, dans, balet, pantomimă, marionete și commedia dellʼarte. În total, zece mii de volume, plus o bogată arhivă. Mă usturau degetele când le plimbam peste cotoare.
Iar despre Belvedere n-o să-ți spun decât că vizita s-a întâmplat să fie într-o zi de mare chef, așa încât luatul la trântă cu muzeul s-a transformat într-un umblet cu ochii și inima pâlnie. O idee: poate că e un sacrilegiu să afirm asta câtă vreme încă mai respir aerul Vienei și îi mai beau apa, dar nu îmi place Egon Schiele și pace - nu-mi vine să mă uit la el nici ca exercițiu de deconstrucție. Niște scălâmbați plini de neliniști. Altă idee: m-am dus la Sărutul lui Klimt ca la job, împărțită între sațietatea dată de agendele, scrumierele, tocurile de ochelari, cutiile de chibrituri, brichetele, broșele, sacoșele, gențile, evantaiele, cănile, calendarele, gumele de șters și portofelele care îl reproduc și sentimentul de aproape-obligație că nu pot să ratez totuși așa ceva, bemolat de speranța că poate voi descoperi totuși ceva - altceva. Și am descoperit. Ceva ce omit și scrumierele, și colegele lor de Klimt made in China: sărutul celor doi îndrăgostiți se petrece pe buza unei prăpastii. Ai observat vreodată? Cred că e cheia întregului tablou. În fine, și o întâlnire: printre atâta Schiele, Klimt și Secession în general, am dat peste o acuarelă a lui Ferdinand Hodler, pictor elvețian de care m-am apropiat volens-nolens prin traducerea la care am lucrat; Harold Schweizer dedică un capitol întreg schițelor și picturilor pe care Hodler i le-a făcut iubitei lui, Valentine Godé-Darel, de la momentul în care este diagnosticată cu cancer ovarian până la moartea survenită vreo doi ani mai târziu, discutând în marginea lor despre așteptarea morții. Nu știu dacă femeia din pictura lui Hodler de la Belvedere era Godé-Darel într-o vreme în care nu zăcea încă pe patul de moarte, dar am avut așa un sentiment de familiaritate, încât aproape că mi-a venit să îi dau bună ziua.
M-ai trimis musai la Hundertwasser. Iar eu, ascultătoare și parolistă, m-am dus. Poți să-mi spui ce mi-oi spune, rămân la ideea mea: tipul a fost un țăcănit. Nu spun că nu au un quelque chose picturile lui aproape naive, aproape fauviste - ba mi-am și notat câteva titluri, de pildă Who has eaten all my windows sau Fenêtre sur la mer. Dar nu mă părăsește gândul că ele reprezintă forma concretă a unei filozofii care, luată prea în serios, riscă să devină radicală, deci periculoasă. Câteva exemple: se poate trăi fără bani în Paris, totul e să ai cincisprezece perechi de prieteni la care să te poți autoinvita la masă de câte două ori pe lună, eventual suficient de calculat încât să nu se prindă care e motivul. Hainele reprezintă o a doua piele, fierul de călcat violentează fibra și îi tulbură astfel relația cu natura din care se trage. Linia dreaptă e o ficțiune, tot ce e conceput pornind de la o linie dreaptă se naște mort; adevărata linie, linia prin excelență, este spirala. Plus navigatul până la antipozi într-o ambarcațiune cu pânze, plus înmormântatul, prin testament, la rădăcina unui magnoliu din Noua Zeelandă, plus, plus, plus... Pot să-i îmbrățișez ideile ca poezie sau ca mitologie, dar când alunecă spre teorie sau manifest nu pot să nu mă întreb de ce, totuși, în majoritatea fotografiilor de maturitate are o privire tulbure-senină. Iar când te dor picioarele după o zi de hoinărit prin Viena, organicitatea podelelor lui denivelate e o catastrofă - pe cuvânt că aș fi preferat o linie dreaptă, fie ea și moartă.
Și nu pot să-mi închid galeria de afterimages vieneze fără să te duc un pic și prin Augarten, numai cât să le vezi pe dragele de băbuțe care acum vreo două săptămâni se adunaseră acolo să danseze, în timp ce eu le observam cu coada ochiului de pe bancă, cu nasul adânc băgat într-o carte. Era la puțină vreme după ce te alintaseși tu cu o poză trimisă pe WhatsApp, zicând în sus și-n jos de babe, iar eu ți-am răspuns ceva despre sufletul tânăr. Probabil că am dat din mine un clișeu cu moț, dar apoi, văzându-le pe cele opt pensionare țopăind conștiincios și cu chef, în formație de cadril, pe pietrișul din parcul vienez - cu toate kilogramele în plus, artritele și artrozele din dotare -, m-am gândit cu destulă stânjeneală că încremeneala nu e deloc o chestiune de vârstă. Iar aici, pleoapa se-nchide. Te las să continui povestea.
***
Mă uit cu tandrețe la volumele de T.S. Eliot și Louise Glück pe care mi le-ai trimis și îmi dau seama că în răstimpul petrecut aici, la Viena, au devenit metonimii. Le-am pus într-un colț pe masa mea de lucru și acolo au rămas, lângă sticla de apă și ceașca de cafea, așteptându-și rândul la scormonit. Și chiar dacă în ultimele două-trei săptămâni m-am cam îmbârligat și taman de acribia bibliografică și traductoricească nu prea am avut răgaz, pe biroul din Spittelauer Lände 3 cele două volume au licărit într-un fel aparte.
În primul rând, mi-au vorbit despre tine și despre dragul cu care ai răspuns neîntârziat la apel, când m-am plâns că T.S. Eliot îmi răsare în traducere la fiecare două-trei pagini și că nu am integrala operei în română cu care să identific fragmentele (Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock strânge cercurile în jurul meu de vreo doi ani și am ajuns în punctul în care deja nu mai am pe unde să scot cămașa, trebuie să văd ce vrea de la mine). Ai străbătut jumătate de București, tu știi cum și când, le-ai pus grijuliu în plic cu bule și a doua zi de dimineață erau deja pe drum, iar peste încă vreo câteva zile la institut, la mine în pigeon hole. Apropo, plicul avea o mulțime de timbre - tu ai stat să le lipești? Și tot în primul rând, dar pe de altă parte, mirosul paginilor și textura la atingere, supracopertele - una lucioasă, cealaltă un pic prăfoasă -, mucavaua, micile încrețituri și îndoituri mi-au vorbit, toate, despre acasă. Mă gândesc de unde le-ai luat din bibliotecă: Eliot - treimea dreaptă, nivelul ochilor, raftul de poezie; Glück - treimea stângă, nivelul tot cam pe-acolo, raftul ceva mai amestecat, că n-a mai încăput unde trebuia. Și uite-așa capătă concretețe sufrageria mea cu pereții verde-închis, pick-upul și coșul cu viniluri jazzulii, măslinul din ghiveci care se îndârjește de atâta timp să nu vorbească absolut deloc cu mine și rodiul căruia nu-i mai tace gura, ferestrele largi în care mi se îngrămădește cerul liber cu toate culorile lui, lanțurile de păsări negre de la asfințit și pervazul de pe care vara le privesc și beau vin rece.
Mi-e dor de unde nu sunt și mi-e dor de unde sunt. Dar poate mă mai limpezesc între, cu niște appellation d'origine contrôlée și cu soarele Provenței. Până una-alta, ne vedem la Bordeaux.
Cu drag mare,
doamna mică.