Dragă Andreea,
Curbetă, levadă, capriolă. Sunt cele trei sărituri celebre la care ajung numai vârfurile vârfurilor dintre armăsarii lipițani de la Școala Regală Spaniolă de Echitație din Viena. Și asta doar după șase ani de antrenament perseverent în echitația clasică, structurată pe principii ale excelenței forjate în peste patru sute de ani de tradiție. Armăsarii lipițani care, trebuie spus, sunt ei înșiși niște vârfuri printre cabaline, originari din satul Lipica din vestul Sloveniei și cunoscuți în Europa încă din Evul Mediu, atât pe teritoriul imperiului, cât și în afara lui.
Curbeta e săritura cea mai simplă dintre cele trei. Sau, mai bine spus, cea mai puțin complexă: în față, cu picioarele anterioare ridicate. Levada se complică un pic: picioarele din față se ridică, iar animalul se sprijină pe cele din spate, cu jaretele apropiate de sol. Iar capriola este un fel de aur alchimic al dresajului cabalin, depinzând în egală măsură de calitățile exemplarului - care trebuie să fie superlativ în eleganță, frugalitate, vigoare și versatilitate - și de clipă: animalul sare în sus și înainte cu membrele anterioare ridicate și cu cele posterioare complet întinse înapoi. Nu am văzut capriola perfectă sâmbăta trecută, la spectacolul Școlii Regale, însă frumusețea armăsarilor lipițani poate numai prin ea însăși să împungă colțurile ochilor cu lacrimi stârnite de cea mai pură minunare.
Curbetă, levadă, capriolă. Sună și un pic poetic, nu-i așa? Sau, în orice caz, sunt cuvinte asupra cărora ai vrea să zăbovești un pic, să le savurezi. De fapt, să știi că poezia a fost cea care m-a întâlnit cu caii lipițani. În Soră lume - cartea care mi-a însoțit peregrinările vieneze din ultimele două-trei săptămâni și care e doar un aparent volum de călătorii, pentru că de fapt povestește despre cum lumea asta mare, atât de diversă, e pretutindeni omenește de la fel -, Ana Blandiana scrie: "De la fereastra înaltă a camerei vedeam până departe iarba încă verde, presărată cu bănuții aurii ai frunzelor căzute de plop peste care treceau aproape în zbor caii. [...] Senzația pe care contemplarea lor o lăsa era de irealitate. Când am spus că treceau aproape în zbor nu am avut intenția să fac o figură de stil și nu am exagerat. Ar fi fost mai exact să spun că pluteau, pentru că nici o clipă nu lăsau impresia că ating pământul, ci doar că trec cum trec norii, albi, argintii, negri, un fel de îngeri ai regnului animal, [...] pegași care nu aveau nevoie de aripi ca să zboare, fusese de ajuns o seculară selectare a frumuseții."[i] Un paragraf care m-a aruncat într-o visare durabilă, așa că atunci când am aflat că armăsarii lipițani sunt în Viena, m-am înșurubat pe unul dintre ultimele bilete.
Traduc un eseu despre așteptare și tocmai afinitatea mea cu această condiție a sufletului a fost cea care m-a și determinat să îmi aleg cartea: cred că e o stare plină de posibilități, care poate fi trăită și cu micime, și cu noblețe, și cu nenumăratele nuanțe dintre ele. Și care, mai mult, are o extraordinară putere transformatoare atât asupra spiritului, cât și asupra trupului - alchimică, scriam mai sus, în alt context. Așa că vreau să îți scriu despre acel fel de așteptare de dinaintea întâlnirii cu frumusețea. L-am trăit de mai multe ori de când sunt aici: înainte de un concert de violoncel, înainte să ajung în fața Alegoriei picturii a lui Vermeer, de la Kunsthistoriches Museum și, iată, înainte să privesc caii lipițani. E o stare de îmbobocire în capul pieptului, o stare în care aerul parcă devine acidulat și se umple de particule strălucitoare, o stare de nod în gât și de dum-dum, dum-dum reverberând în diafragmă, numai că emoția nu e avântată, ci cumva cuminte, translucidă. Aș asemăna-o cu entuziasmul din copilărie, când mergeam la circ și, mică fiind, nu vedeam nici precaritatea cortului, nici mizeria arenei, nici captivitatea animalelor, nici transpirația acrobaților, nici tristețea clovnilor, ci numai spectacolul, ineditul, frumusețea. Dar ca să-ți închipui decorul în care mi se consuma așteptarea la Școala Regală Spaniolă de Echitație, așază în locul cortului o sală cu arhitectură neoclasică din incinta Hofburgului, luminată de candelabre și ritmată de muzică clasică vieneză, iar pe jos cu un rumeguș atât de fin, încât îți vine să pășești pe el desculț.
În acest decor au apărut caii. Andreea, dacă poezia e un fel de a te uita pieziș la lucrurile esențiale, așa cum spunea la un moment dat Radu Vancu, atunci înseamnă că ea nu ascunde realitatea, ci o înfățișează așa cum este de fapt, dându-i la o parte straturile de tocire. Și mai înseamnă că Ana Blandiana avea dreptate: caii lipițani nu ating pământul. Nu cunosc gravitația. Copitele lor saltă elastic, după cum sunt struniți de siluetele elansate și perfect disciplinate ale călăreților, și se opresc undeva la suprafața rumegușului. Să vezi trapul mărunt pe muzică de Strauss sau V-urile în formație de câte opt...! Să le vezi gâtul arcuit, cu ceafa de pe care le cade coama în cascadă fină și strălucitoare (nu degeaba zilele trecute l-am luat la bani mărunți pe veterinarul din tine și ți-am pus întrebări misterioase despre anatomia cabalină - iată, pregăteam ceva!). Să vezi podoabele de fir auriu și argintiu care le alunecă dinspre umăr spre crupă și apoi se ridică, susținând coada care - nu râde! - amintește prin bogăție și moliciune de pletele până la călcâie ale Împărătesei Sissi. Și caii lipițani mai au o însușire aparte: se nasc negri-tăciune și, pe măsură ce cresc, trec prin nuanțe de cenușiu până când, la maturitate, ajung de un alb desăvârșit. Dar cred că mai bine spus ar fi că devin albi-argintii, pentru că în timp ce pășeau pe aer, corpurile lor, arcuite nervos, păreau învăluite în luciul unui halou discret.
Și mai e ceva ce ține, cred, de ordinea inefabilului: relația dintre cal și călăreț. Noblețea sângelui pur se împletește cu excelența decantată în atâtea secole de tradiție într-o legătură de așa fel, încât cred că tot poezia e cea care ar putea să o exprime până la capăt: de la postura de lumânare a călăreților în șa la eleganța salutului, de la gesturile aproape imperceptibile prin care fiecare își strunește animalul până la șoaptele de taină și limbajul secret cu care traversează stăpânit momentele de criză, sperieturile și capriciile aristocratice ale armăsarilor, între om și animal se actualizează o relație de consubstanțialitate. Să vezi șfichiul biciului, necesar la anumite exerciții mai mult ca semnal: călărețul lovea ferm și blând crupa rotundă după ce, înainte, părea să își fi cerut iertare precum pădurarul de la un arbore secular pe care trebuie să îl taie, într-o imagine care mi s-a părut a fi definiția respectului. Iar în curbetă, levadă și capriolă, calul și călărețul devin una.
În atâta eleganță distilată, să știi că m-a înduioșat și o scenă umilă: când și când, între numere, lumina candelabrelor scădea și în semiîntunericul astfel instalat pătrundea în arenă silueta gârbovă a unui îngrijitor în livrea, care netezea rumegușul neatins de copite. Mi-a plăcut să mi-l închipui ca personaj loial, un fel de Moș Gheorghe din La Medeleni care lucrează la Hofburg din tinerețe și niciodată nu a cunoscut altceva decât lipițanii, arena și candelabrele, sau poate că aproape atemporal, lucrând acolo de pe vremea habsburgilor, cunoscând împărați și împărătese, netezind secol după secol rumegușul deja neted și dobândind, prin asceza gesturilor simple repetate la nesfârșit, o înțelepciune pe care nici nu o poți bănui din afară. Cum l-o fi chemând? Sensibilitatea față de poveștile de culise ale manejului mi-a înflorit citind povestirea Pálinkás[ii] a lui János Székely, în care un cal îngrozitor de nărăvaș se dovedește până la urmă a fi ascuns în trup o cumplită suferință, însă numai după moarte.
Și să știi, Andreea, că privindu-i pe lipițani, mi-am amintit cu drag de familia voastră veselă. Aveam loc în lojă, în picioare, dar prinsesem din zbor un colț cu vizibilitate perfectă, pe care l-am împărțit cu o familie de patru: părinții erau, cred, ceva mai în vârstă decât tine și Paul, în schimb băieții erau mai mici decât Petru și Naum. Mama avea în silueta îmbrăcată în hanorac și în gesturile tandre, atente și spontane ceva copilăros-duios-băiețos care mi te-a evocat. Mezinul era un blonduț cu mutriță șugubeață desenată din linii subțiri, grozav de mobile, și care mânca bomboane PEZ (mi-am amintit gustul lor răcoros și colorat din anii ʼ90 și abia m-am abținut să nu-i cer una). Îl chema Leo, dar mama, deși austriacă (presupun), pronunța numele ca în franceză, cu L-ul lichid, é-ul deschis și o-ul prelung, rotunjit. Și îl pronunța des, pentru că zgaiba mică nu avea stare și se tot ridica în picioare de entuziasm, furând vizibilitatea celor de pe scaunele din rândul întâi. M-a mișcat gestul ei simplu, de a-l atenționa blând de fiecare dată să se lase înapoi ciuci dacă vrea să vadă armăsarii din față, altfel să facă bine să treacă înapoi în spate. Am citit în asta faptul că îl creștea în așa fel încât să nu ajungă un nesimțit, ci, dimpotrivă, să îi pese mereu de cei de lângă el. Îl învăța de timpuriu cum să se miște prin lume. Sau, cum spunea un profesor din facultate, să înlăture grohăitul. Uite, la spectacolul lipițanilor, eleganța e de întâlnit până și în public.
Altminteri, zilele la Viena mi se termină una câte una, ca niște bile de sticlă colorată care cad implacabil pe podea. Săptămâna viitoare pe vremea asta voi fi în aer, în drum spre dragul meu Bordeaux. În schimb, nu mi se termină și lucrurile pe care aș vrea să le privesc și să le fac la Viena - ba, pe măsură ce șederea mi se apropie de sfârșit, parcă se adaugă și se înmulțesc. Îmi scriai zilele trecute că prin ochii mei - de fapt, ai scrisorilor mele pe genunchi - vezi și tu Viena în pas domol. Și mi-am imaginat cum veți fi fost voi patru astă-vară, în rulota voastră haioasă, șerpuind grăbiți prin traficul ordonat de pe străzile capitalei imperiale. Îmi închipui că în trei zile nu ați apucat să vedeți mare lucru, dar iată că senzația persistă și după ce locuiești două luni la Viena. Uite, de pildă nu am ajuns la Haus der Musik, un loc în care cred că mai ales lui Naum i-ar plăcea să se zbenguie la marea artă, pentru că e un muzeu interactiv în care copiii pot experimenta după pofta inimii cu instalațiile sonore. Nici la Haus der Meeres nu am ajuns, alt loc în care cred că familia voastră home schooled ar putea ține o lecție de zoologie marină pe cinste. Nici la Muzeul de Istorie Naturală, dar acolo măcar mi-e clar de ce: dacă ajung în Maria-Theresien-Platz, o implacabilă forță de atracție mă soarbe în palatul de peste drum de Naturhistoriches Museum și de scheletele lui de dinozauri altminteri impresionante (sau cel puțin așa am auzit). În schimb, la Grădina Zoologică de la Schönbrunn nu mă las până nu ajung, și pentru că este cea mai veche din Europa, și pentru prețul astronomic pe care l-am plătit deja pe bilet. Trebuia să mă duc astăzi, dar dimineață, când am făcut ochi, susul ferestrei m-a întâmpinat cu o fâșie învolburată și amenințătoare de cer cenușiu, așa că nu am mai plecat nicăieri și am rămas să îți scriu.
Mofturile Vienei. Dar cu toate capriciile ei imperiale, de care până și rațele de pe baltă sunt incurabil molipsite, am ajuns să o îndrăgesc. O prietenă dragă care la un moment dat a locuit aici un an îmi spunea că Viena poate fi ca un prieten, dar acel prieten cu care nu îndrăznești să stai la bere sau să te bați pe burtă, pentru că e îmbrăcat întotdeauna impecabil și vorbește intimidant de elevat, învăluit mereu într-o aură aristocratică. Ei, uite că până și pe prietenul ăsta cam cu nasul pe sus și cam rece l-am îmblânzit și în cele din urmă a capitulat, m-a cuprins într-o îmbrățișare. Așa că de dragul pasului domol, al capriolei perfecte și al lucrurilor pe care nu le-am privit încă la Viena, hai să ne promitem că ne vom întoarce.
Curbetă, levadă, capriolă. Sunt cele trei sărituri celebre la care ajung numai vârfurile vârfurilor dintre armăsarii lipițani de la Școala Regală Spaniolă de Echitație din Viena. Și asta doar după șase ani de antrenament perseverent în echitația clasică, structurată pe principii ale excelenței forjate în peste patru sute de ani de tradiție. Armăsarii lipițani care, trebuie spus, sunt ei înșiși niște vârfuri printre cabaline, originari din satul Lipica din vestul Sloveniei și cunoscuți în Europa încă din Evul Mediu, atât pe teritoriul imperiului, cât și în afara lui.
Curbeta e săritura cea mai simplă dintre cele trei. Sau, mai bine spus, cea mai puțin complexă: în față, cu picioarele anterioare ridicate. Levada se complică un pic: picioarele din față se ridică, iar animalul se sprijină pe cele din spate, cu jaretele apropiate de sol. Iar capriola este un fel de aur alchimic al dresajului cabalin, depinzând în egală măsură de calitățile exemplarului - care trebuie să fie superlativ în eleganță, frugalitate, vigoare și versatilitate - și de clipă: animalul sare în sus și înainte cu membrele anterioare ridicate și cu cele posterioare complet întinse înapoi. Nu am văzut capriola perfectă sâmbăta trecută, la spectacolul Școlii Regale, însă frumusețea armăsarilor lipițani poate numai prin ea însăși să împungă colțurile ochilor cu lacrimi stârnite de cea mai pură minunare.
Curbetă, levadă, capriolă. Sună și un pic poetic, nu-i așa? Sau, în orice caz, sunt cuvinte asupra cărora ai vrea să zăbovești un pic, să le savurezi. De fapt, să știi că poezia a fost cea care m-a întâlnit cu caii lipițani. În Soră lume - cartea care mi-a însoțit peregrinările vieneze din ultimele două-trei săptămâni și care e doar un aparent volum de călătorii, pentru că de fapt povestește despre cum lumea asta mare, atât de diversă, e pretutindeni omenește de la fel -, Ana Blandiana scrie: "De la fereastra înaltă a camerei vedeam până departe iarba încă verde, presărată cu bănuții aurii ai frunzelor căzute de plop peste care treceau aproape în zbor caii. [...] Senzația pe care contemplarea lor o lăsa era de irealitate. Când am spus că treceau aproape în zbor nu am avut intenția să fac o figură de stil și nu am exagerat. Ar fi fost mai exact să spun că pluteau, pentru că nici o clipă nu lăsau impresia că ating pământul, ci doar că trec cum trec norii, albi, argintii, negri, un fel de îngeri ai regnului animal, [...] pegași care nu aveau nevoie de aripi ca să zboare, fusese de ajuns o seculară selectare a frumuseții."[i] Un paragraf care m-a aruncat într-o visare durabilă, așa că atunci când am aflat că armăsarii lipițani sunt în Viena, m-am înșurubat pe unul dintre ultimele bilete.
Traduc un eseu despre așteptare și tocmai afinitatea mea cu această condiție a sufletului a fost cea care m-a și determinat să îmi aleg cartea: cred că e o stare plină de posibilități, care poate fi trăită și cu micime, și cu noblețe, și cu nenumăratele nuanțe dintre ele. Și care, mai mult, are o extraordinară putere transformatoare atât asupra spiritului, cât și asupra trupului - alchimică, scriam mai sus, în alt context. Așa că vreau să îți scriu despre acel fel de așteptare de dinaintea întâlnirii cu frumusețea. L-am trăit de mai multe ori de când sunt aici: înainte de un concert de violoncel, înainte să ajung în fața Alegoriei picturii a lui Vermeer, de la Kunsthistoriches Museum și, iată, înainte să privesc caii lipițani. E o stare de îmbobocire în capul pieptului, o stare în care aerul parcă devine acidulat și se umple de particule strălucitoare, o stare de nod în gât și de dum-dum, dum-dum reverberând în diafragmă, numai că emoția nu e avântată, ci cumva cuminte, translucidă. Aș asemăna-o cu entuziasmul din copilărie, când mergeam la circ și, mică fiind, nu vedeam nici precaritatea cortului, nici mizeria arenei, nici captivitatea animalelor, nici transpirația acrobaților, nici tristețea clovnilor, ci numai spectacolul, ineditul, frumusețea. Dar ca să-ți închipui decorul în care mi se consuma așteptarea la Școala Regală Spaniolă de Echitație, așază în locul cortului o sală cu arhitectură neoclasică din incinta Hofburgului, luminată de candelabre și ritmată de muzică clasică vieneză, iar pe jos cu un rumeguș atât de fin, încât îți vine să pășești pe el desculț.
În acest decor au apărut caii. Andreea, dacă poezia e un fel de a te uita pieziș la lucrurile esențiale, așa cum spunea la un moment dat Radu Vancu, atunci înseamnă că ea nu ascunde realitatea, ci o înfățișează așa cum este de fapt, dându-i la o parte straturile de tocire. Și mai înseamnă că Ana Blandiana avea dreptate: caii lipițani nu ating pământul. Nu cunosc gravitația. Copitele lor saltă elastic, după cum sunt struniți de siluetele elansate și perfect disciplinate ale călăreților, și se opresc undeva la suprafața rumegușului. Să vezi trapul mărunt pe muzică de Strauss sau V-urile în formație de câte opt...! Să le vezi gâtul arcuit, cu ceafa de pe care le cade coama în cascadă fină și strălucitoare (nu degeaba zilele trecute l-am luat la bani mărunți pe veterinarul din tine și ți-am pus întrebări misterioase despre anatomia cabalină - iată, pregăteam ceva!). Să vezi podoabele de fir auriu și argintiu care le alunecă dinspre umăr spre crupă și apoi se ridică, susținând coada care - nu râde! - amintește prin bogăție și moliciune de pletele până la călcâie ale Împărătesei Sissi. Și caii lipițani mai au o însușire aparte: se nasc negri-tăciune și, pe măsură ce cresc, trec prin nuanțe de cenușiu până când, la maturitate, ajung de un alb desăvârșit. Dar cred că mai bine spus ar fi că devin albi-argintii, pentru că în timp ce pășeau pe aer, corpurile lor, arcuite nervos, păreau învăluite în luciul unui halou discret.
Și mai e ceva ce ține, cred, de ordinea inefabilului: relația dintre cal și călăreț. Noblețea sângelui pur se împletește cu excelența decantată în atâtea secole de tradiție într-o legătură de așa fel, încât cred că tot poezia e cea care ar putea să o exprime până la capăt: de la postura de lumânare a călăreților în șa la eleganța salutului, de la gesturile aproape imperceptibile prin care fiecare își strunește animalul până la șoaptele de taină și limbajul secret cu care traversează stăpânit momentele de criză, sperieturile și capriciile aristocratice ale armăsarilor, între om și animal se actualizează o relație de consubstanțialitate. Să vezi șfichiul biciului, necesar la anumite exerciții mai mult ca semnal: călărețul lovea ferm și blând crupa rotundă după ce, înainte, părea să își fi cerut iertare precum pădurarul de la un arbore secular pe care trebuie să îl taie, într-o imagine care mi s-a părut a fi definiția respectului. Iar în curbetă, levadă și capriolă, calul și călărețul devin una.
În atâta eleganță distilată, să știi că m-a înduioșat și o scenă umilă: când și când, între numere, lumina candelabrelor scădea și în semiîntunericul astfel instalat pătrundea în arenă silueta gârbovă a unui îngrijitor în livrea, care netezea rumegușul neatins de copite. Mi-a plăcut să mi-l închipui ca personaj loial, un fel de Moș Gheorghe din La Medeleni care lucrează la Hofburg din tinerețe și niciodată nu a cunoscut altceva decât lipițanii, arena și candelabrele, sau poate că aproape atemporal, lucrând acolo de pe vremea habsburgilor, cunoscând împărați și împărătese, netezind secol după secol rumegușul deja neted și dobândind, prin asceza gesturilor simple repetate la nesfârșit, o înțelepciune pe care nici nu o poți bănui din afară. Cum l-o fi chemând? Sensibilitatea față de poveștile de culise ale manejului mi-a înflorit citind povestirea Pálinkás[ii] a lui János Székely, în care un cal îngrozitor de nărăvaș se dovedește până la urmă a fi ascuns în trup o cumplită suferință, însă numai după moarte.
Și să știi, Andreea, că privindu-i pe lipițani, mi-am amintit cu drag de familia voastră veselă. Aveam loc în lojă, în picioare, dar prinsesem din zbor un colț cu vizibilitate perfectă, pe care l-am împărțit cu o familie de patru: părinții erau, cred, ceva mai în vârstă decât tine și Paul, în schimb băieții erau mai mici decât Petru și Naum. Mama avea în silueta îmbrăcată în hanorac și în gesturile tandre, atente și spontane ceva copilăros-duios-băiețos care mi te-a evocat. Mezinul era un blonduț cu mutriță șugubeață desenată din linii subțiri, grozav de mobile, și care mânca bomboane PEZ (mi-am amintit gustul lor răcoros și colorat din anii ʼ90 și abia m-am abținut să nu-i cer una). Îl chema Leo, dar mama, deși austriacă (presupun), pronunța numele ca în franceză, cu L-ul lichid, é-ul deschis și o-ul prelung, rotunjit. Și îl pronunța des, pentru că zgaiba mică nu avea stare și se tot ridica în picioare de entuziasm, furând vizibilitatea celor de pe scaunele din rândul întâi. M-a mișcat gestul ei simplu, de a-l atenționa blând de fiecare dată să se lase înapoi ciuci dacă vrea să vadă armăsarii din față, altfel să facă bine să treacă înapoi în spate. Am citit în asta faptul că îl creștea în așa fel încât să nu ajungă un nesimțit, ci, dimpotrivă, să îi pese mereu de cei de lângă el. Îl învăța de timpuriu cum să se miște prin lume. Sau, cum spunea un profesor din facultate, să înlăture grohăitul. Uite, la spectacolul lipițanilor, eleganța e de întâlnit până și în public.
Altminteri, zilele la Viena mi se termină una câte una, ca niște bile de sticlă colorată care cad implacabil pe podea. Săptămâna viitoare pe vremea asta voi fi în aer, în drum spre dragul meu Bordeaux. În schimb, nu mi se termină și lucrurile pe care aș vrea să le privesc și să le fac la Viena - ba, pe măsură ce șederea mi se apropie de sfârșit, parcă se adaugă și se înmulțesc. Îmi scriai zilele trecute că prin ochii mei - de fapt, ai scrisorilor mele pe genunchi - vezi și tu Viena în pas domol. Și mi-am imaginat cum veți fi fost voi patru astă-vară, în rulota voastră haioasă, șerpuind grăbiți prin traficul ordonat de pe străzile capitalei imperiale. Îmi închipui că în trei zile nu ați apucat să vedeți mare lucru, dar iată că senzația persistă și după ce locuiești două luni la Viena. Uite, de pildă nu am ajuns la Haus der Musik, un loc în care cred că mai ales lui Naum i-ar plăcea să se zbenguie la marea artă, pentru că e un muzeu interactiv în care copiii pot experimenta după pofta inimii cu instalațiile sonore. Nici la Haus der Meeres nu am ajuns, alt loc în care cred că familia voastră home schooled ar putea ține o lecție de zoologie marină pe cinste. Nici la Muzeul de Istorie Naturală, dar acolo măcar mi-e clar de ce: dacă ajung în Maria-Theresien-Platz, o implacabilă forță de atracție mă soarbe în palatul de peste drum de Naturhistoriches Museum și de scheletele lui de dinozauri altminteri impresionante (sau cel puțin așa am auzit). În schimb, la Grădina Zoologică de la Schönbrunn nu mă las până nu ajung, și pentru că este cea mai veche din Europa, și pentru prețul astronomic pe care l-am plătit deja pe bilet. Trebuia să mă duc astăzi, dar dimineață, când am făcut ochi, susul ferestrei m-a întâmpinat cu o fâșie învolburată și amenințătoare de cer cenușiu, așa că nu am mai plecat nicăieri și am rămas să îți scriu.
Mofturile Vienei. Dar cu toate capriciile ei imperiale, de care până și rațele de pe baltă sunt incurabil molipsite, am ajuns să o îndrăgesc. O prietenă dragă care la un moment dat a locuit aici un an îmi spunea că Viena poate fi ca un prieten, dar acel prieten cu care nu îndrăznești să stai la bere sau să te bați pe burtă, pentru că e îmbrăcat întotdeauna impecabil și vorbește intimidant de elevat, învăluit mereu într-o aură aristocratică. Ei, uite că până și pe prietenul ăsta cam cu nasul pe sus și cam rece l-am îmblânzit și în cele din urmă a capitulat, m-a cuprins într-o îmbrățișare. Așa că de dragul pasului domol, al capriolei perfecte și al lucrurilor pe care nu le-am privit încă la Viena, hai să ne promitem că ne vom întoarce.
Fingers crossed,
Anca-Maria