Scrisoare pe genunchi din Praga (și un pic din Brno)

Dragă Maria,

Știi cât sunt de farafastâcoasă și cum strâmb suveran din nas când vine vorba despre orice băuturi alcoolice în afară de vin, și nici acela chiar de oricare. Așa că m-am mirat și eu de mine când ieri, în prima mea seară la Praga, m-am așezat pe terasa unei bodegi de sub Podul Carol, undeva ferit de balamucul turistic și, bătând ingenuu din gene, i-am cerut ospătarului o halbă. Habar n-am ce soi mi-a adus, fiindcă nu mă pricep și oricum îmi lipsește un termen de comparație. Știu însă că era un amestec de bere blondă și brună, potrivit de aspră și amăruie, pișcăcioasă doar atât cât trebuie și, peste toate, gulerată alb și înfoiat.

Era deja târziu. Alături, pașii se împuținau în globurile de lumină aruncate de felinare pe caldarâm. Susurul conversațiilor scădea și el treptat, iar muzica se stingea, lăsând loc sunetelor nopții. Dar până când ospătarul ne-a dat de înțeles fățiș că ar cam fi cazul să ne căutăm de drum, o băusem deja pe toată. Așa că în seara asta, când îți scriu din același loc și cam pe la aceeași oră, nici nu mă mai miră că lângă laptop am o halbă căreia îi scade nivelul pe măsură ce rândurile se adaugă în pagină. De fapt, cred că un pic mai repede.

Așadar, sunt la Praga pentru a treia oară în viață, dar cred că prima oară conștient. Și totuși, rămân frivolă în abordare. Ieri mi-am amintit ce mi-ai spus, cum că în semestrul tău praghez ai vizitat tot ce spuneau ghidurile turistice că se poate vizita. Și mi te-am închipuit conștiincioasă, informată și fâșneață, cu bereta șic lăsată pe-o parte, cu ghidul într-o mână și harta în cealaltă, mergând de la un obiectiv la altul și parcurgându-le cu maximă seriozitate, nelăsând nimic necercetat. În timp ce eu, de cum am pus piciorul pe pământ cehesc, am făcut exact pe dos.

În primul rând, poți să-ți închipui că mi-a luat o jumătate de oră să ies din gară...? Cu Maps, cu întrebat, cu luat după lume, cu indicatoare... mă învârteam de colo-colo, mirându-mă și eu cât pot fi de năucă, dar nu nimeream și pace! Poate fiindcă m-am obișnuit cu Viena, unde semnalizarea e făcută în așa fel încât nu ai cum să te rătăcești nici dacă îți propui (decât la metroul Landstraße - acolo da, de șapte săptămâni o iau invariabil aiurea), poate fiindcă mă intimida limba cu o grafie prea consonantică și care pare să reziste logicii, dar cert e că la un moment dat m-am enervat și m-am hotărât să nu mai înțeleg nimic. Pur și simplu, am mers încotro am văzut cu ochii. Rezultatul? Am găsit imediat ieșirea. Așa că ce m-am gândit eu?! Ia să-mi economisesc datele mobile din Roaming și să aplic aceeași strategie și pentru găsitul cazării, la pas prin Orașul Vechi. Și uite așa mi s-a întărit convingerea dobândită în urmă cu câțiva ani, la Veneția, când o pară de lemn dintr-o vitrină s-a dovedit un reper mai bun decât orice hartă sau indicator, deși avionul avea doar patru ore escală și nu îmi permiteam să mă pierd prin orașul din lagună. Bref: la mine, orientarea nu e atât o chestiune de puncte cardinale, stânga și dreapta ori unități de măsură, cât mai degrabă de aproape și departe, "cealaltă stângă" și încotro curge gârla.

Iar aici gârla chiar intră în scenă. Pentru că, nemâncată și nebăută, târând cam anevoie trolerul pe piatra cubică și fără să îmi fie prea limpede unde e locul în care aveam să îmi petrec noaptea, m-am oprit totuși pe Podul Carol ca să mă ocup de două lucruri care în clipa aceea efervescentă și strălucitoare mi se păreau mult mai importante: admirat scânteierile Vltavei în soarele iute de la două după-amiaza și cumpărat cercei. Maslow reinterpretat. Iar asta a dat tonul întregii călătorii, fiindcă atunci, pe loc, mi-am dat seama că o zi și jumătate la Praga e un timp mult prea scurt ca să îmi permit să fiu serioasă. Foarte bine, m-am hotărât să nu fiu. Cuvântul la ordinea zilei: flâneuse. De aici înainte, așa defilăm.

Cazarea am găsit-o, bineînțeles, repede. Era la o aruncătură de băț de cercei, cum ieși de pe pod spre Malá Strana, un pic pe dreapta. O clădire din secolul al XIV-lea, cu fațada ca o felie de tort învelită în marțipan bleu, împopoțonată cu stucaturi albe și aurii și, ca peste tot aici, cu două numere: 4 și 53. Abia câteva ore mai târziu, citind niște povestiri de Jan Neruda (iată cât pot fi de convențională: beau bere și citesc Jan Neruda la Praga!), am aflat povestea lor: unul este numărul cadastral, alb pe fond roșu, atribuit încă din perioada medievală în ordinea construirii imobilului, iar celălalt - numerotarea modernă, albă pe albastru, cu care suntem obișnuiți - s-a adăugat abia din secolul al XIX-lea.

Aici e locul să îți spun că pentru mine, cel mai probabil, hostelurile sunt deja o experiență passée. Atmosfera din ele e aceeași peste tot, de la Cluj la Timișoara și de la Lisabona la Praga: un amestec de strict necesar perfect funcțional și precaritate boemă, cu ziduri invizibile pe care oamenii și le construiesc tacit și consimțit acolo unde limitele clasice sunt mai curând fluide. Dar îmi dau seama că eu m-am schimbat foarte mult de pe vremea când plecam teleleu cu rucsacul în spate și-mi erau de ajuns doar un pat și un duș ca să-mi fie bine. Primul semn: acum plec teleleu cu trolerul. Pare un mic detaliu logistic, dar ascunde un uriaș salt interior. Așa că hostelul din Praga a fost un bun barometru ca să îmi confirm că, odată cu prefixul schimbat, m-am cam și îmburghezit. So farewell hostels, those dancing days are gone. No regrets. Iar prin camera din Mostecká, cu paturi suprapuse și candelabru pe tavanul bleu de patru metri, nu am trecut decât ca să dorm.

Am luat-o la pas. Pe pod și pe sub pod, pe malul stâng și pe malul drept, prin Orașul Vechi și prin Orașul Nou, apucând de pe o stradă pe alta nu după cât de tare mă îmbiau numele lor, ci punctul de fugă. Ai vreodată sentimentul ăsta, că punctul în care se îmbină liniile descrise de priveliștea unei străzi necunoscute are ceva foarte-foarte misterios și că, odată ajunsă acolo, o să descoperi un lucru extraordinar? Firește că nu ajungi niciodată, pentru că punctul de fugă e ca linia orizontului. Dar înaintezi, înaintezi, descoperi alt punct de fugă, pe urmă altul și tot așa, iar ce se petrece cu tine în acest răstimp e o metonimie a dorului. Ei, uite un motiv pentru care îmi place Praga: fiindcă îngăduie hoinăreala, îți dă voie să te rătăcești. La tot pasul, caldarâmul șerpuitor se desparte în două, în trei sau în mai multe și n-ai încotro: trebuie să alegi ceva și să renunți la altceva. E ca o vrajă a posibilităților, pe deasupra colorată pastelat și presărată cu tot felul de ganguri dând în curți interioare misterioase, cu vitrine din care scânteiază grămezi de bomboane, cu ziduri coșcovite (despre frumusețea lor scrie și Jan Neruda, comparându-le cu... tenul unei femei^[i]), cu uși și ferestre care invită (despre ele un pic mai încolo), cu detalii de feronerie ale căror modele melcate îți vine să le iei cu tine doar pe retină, fiindcă pe camera telefonului frumusețea geometriei lor pălește.

Tot în prima seară, tot la bere, am scris și vederi. Îmi dau seama că trebuie să fiu foarte demodată cu gestul ăsta al meu de vilegiaturistă și nu mă mir când îi încurc de tot pe cei pe care îi întreb de timbre și cutii poștale. (De pildă: vânzătoarea de la un mic atelier de desfacere a artiștilor locali mi-a vândut, pentru patru vederi, un singur timbru. Sau: într-o cafenea hipsterească, când i-am rugat pe copiii de la tejghea să mă îndrume către cea mai apropiată cutie poștală, s-au uitat unii la alții preț de câteva clipe, s-au bâlbâit în ceheză și m-au trimis tocmai la gară. Cutia poștală era peste drum. Cutiile poștale cehești sunt portocalii și delicioase, cu un aer de gumă de mestecat cu caise sau de trabant șaizecist.) Să știi că m-am întrebat și eu de ce o fac, mai ales că trimit vederi către aceiași oameni cu care am lungi conversații pe WhatsApp sau cărora, iată, le scriu scrisori pe genunchi, pe unde-apuc. Și atunci mi-aduc aminte: eram mică, cred că abia învățasem să scriu. Era pe vremea când mijea e-mailul și am întrebat-o pe mama ce rost are să mai scriem scrisori dacă tot ajung așa de greu, când uite, pe calculator apeși pe un buton și... țac. Mi-a spus că hârtia scrisorilor are ceva ce calculatorul nu va avea niciodată: "atingerea ta, suflarea ta". Mi-a rămas întipărită vorba asta cu suflarea și atingerea.

Iar modelul meu de cum se scrie o vedere desăvârșită rămâne o scenă din filmul Under the Tuscan Sun. Film ușurel, de altfel, dar în care ea, scriitoare în criză de treizeci și cinci de ani și în plin curs de reconfigurare existențială, ajunge hodoronc-tronc într-o mică piațetă toscană și surprinde lumea sensibilă din jur, mustind de atâtea simțuri, încât până și felul în care își mănâncă înghețata călugărițele are un soi de senzualitate castă. Ghost writer ad-hoc, scrie vederea în locul colegului de autocar care o rugase. Însă după ce o citește, el îi dă cu vederea peste nas, pe motiv că mama nu-l va crede niciodată că el a scris-o. Ei, așa aș vrea să ajung să le scriu și eu! Post scriptum intermezzo: în filmul ăsta apare la un moment dat o replică faină, faină de tot, dar nu scriu aici care.

A doua zi de dimineață m-am dus la oficiul poștal pentru restul de trei timbre, la o aruncătură de băț de hostel. Ei, m-am simțit ca acasă: același aer un pic prăfuit, un pic vetust, aceeași senzație de încremenire, cu ghișee de lemn și sticlă, cu ștampile și pereți scorojiți. Iar în mijloc, deja în dispoziție de sărbătoare (căci pentru catolici era Joia Mare), trei lucrători poștali, dintre care unul s-a smuls tacticos din taclale și chicoteli, ca să vadă ce-i cu mine și ce poftesc. Mi-a dat timbrele, i-am plătit... dar când i-am mai cerut și un lipici, mai mult prin semne, mi-a întins buretiera cu un aer de: "Știi ceva? Daʼ limbă n-ai?!"

Am lăsat în aer două idei, de fapt două și jumătate. Prima e frivolitatea, care ar risca să-și îmbrace sensul peiorativ, numai că n-o las. Fiindcă mi-e dragă de nu mai pot. Rețin dintr-un dialog între Alexandru Paleologu și Filip Lucian Iorga (Breviar pentru păstrarea clipelor^[ii]) și citez din memoria destul de încețoșată ideea că frivolitatea poate deveni un atribut al nobleței, în măsura în care definește acea stare interioară de a te lua în serios neluându-te până la capăt în serios. Cu alte cuvinte, să știi când și cum să fii frivol înseamnă să știi să te mai și joci un pic, să ai umor când toți zac răpuși de morgă și, punând la bătaie aceste trăsături, să te adecvezi de fapt la context. Nu zic că știu, dar tind, exersez. Uite, cum ar fi că nu m-am neliniștit foarte tare că nu cunoșteam în amănunt istoria de șapte secole a Podului Carol, în schimb m-am sprijinit frumos de el și mi-am savurat înghețata dimpreună cu priveliștea, pe care numai scurgerea unor secole poate să o șlefuiască până la asemenea frumusețe.

Ah, Maria, înghețata! Cum ieși de pe pod spre Orașul Nou, pe Karlova 28, la un moment dat e o fereastră cu bunătăți și în ea, ca într-o fotografie-n ramă, stau un el și o ea, soț și soție. Prepară înghețată artizanală, în fiecare zi alte șase sortimente (vanilie neagră, cătină... combinația e intens-acrișoară) și aștepți destul de mult până te servesc. Dar nu pentru că ar vinde pe bandă rulantă, ci pentru că rămân la povești cu fiecare client, încât așteptând, ai senzația că de fapt cei din fața ta care îi vizitează sunt niște vechi prieteni cu care deapănă amintiri din studenție. Prima oară când m-am dus, în timp ce îmi punea înghețata în pahar, ea a început să îmi spună cuvinte în română. Iar a doua oară cică m-a ținut minte după ramele verzi ale ochelarilor. Eu știu...? When you come again to Prague, drop by to say hello!

A doua idee lăsată în drum: nu cumva să se înțeleagă că orientându-mă atât de bine după pietre și păsări în zbor nutresc vreun dispreț nediferențiat față de cumătrul Maps. Nicidecum. Doar că vezi tu, Maria... avem o relație problematică, plină de toane (ale lui, firește): mă duce unde trebuie numai când vrea el și de cele mai multe ori nu în momentele-cheie. Cum ar fi că m-a descurcat de minune printre străzile impronunțabile până la Muzeul "Antonín Dvořák" sau anticariatul englezesc Globe (cu dragul de tramvai 22, care când se-nfoaie o ia la vale ca un rollercoaster și trosnește cu stil, de abia mi-am reținut un chiuit), dar la capitolul gări mai are de lucrat. În special când mai sunt zece minute până la tren.

Iar jumătatea de idee lăsată-n aer se leagă bine de a doua, dar și de ceea ce urmează. Flâneuse-flâneuse, dar să știi că o listă tot mi-am făcut! Voiam așa: să mă plimb pe săturate prin Malá Strana, să ajung, cum spuneam, la Dvořák și la Globe, să caut ateliere de meșteri păpușari, să mă urc la întâmplare în tramvaie (mai ales 22 și istoricul 91, care între timp înțeleg că a devenit 41 și 42), să găsesc atelierul lui Josef Sudek și să urc la castel. În afară de tramvaiul istoric, mi-au ieșit toate și, spre surprinderea mea, și altele pe deasupra. Mai cu Maps, mai pe lângă Maps, mai cu umflări, mai cu dezumflări.

De pildă, la atelierul lui Josef Sudek m-am dus întins, pentru că personajul mi se pare fascinant: fiu de pictor născut la sfârșitul secolului al XIX-lea și inițiat în meseria legătoriei de carte, a luptat în Primul Război Mondial pe frontul italian, de unde s-a întors cu un braț amputat. Asta l-a împins în brațele unei pasiuni mai timpurii: fotografia. A refuzat o slujbă în administrație ca să-și urmeze chemarea și așa a devenit un veritabil cronicar vizual al cotidianului praghez din perioada interbelică și din anii de după, evoluția carierei lui fiind concomitentă cu o perioadă în care tehnica fotografică cunoștea o dezvoltare în ritm alert. La care a și contribuit printr-o tehnică proprie de contact, începând cu anii ʼ40. Sora lui i-a fost asistentă, iar Sudek a lucrat toată viața în atelierul din Újezd 432. Numai că la începutul anilor ʼ80 atelierul a ars, iar ceea ce găsim acum este o replică perfectă a căbănuței inițiale, pe același loc, înconjurată de aceeași mică grădină. Spun că m-am dus întins pentru că mă așteptam să găsesc un fel de Iosif Berman în varianta cehă și să plonjez cu privirea în documente vizuale de viață pragheză interbelică. Numai că marele absent din atelierul lui Sudek este Sudek însuși - el și opera lui. De fapt, spațiul funcționează ca o galerie de artă pentru expoziții temporare și, în afară de o scurtă biografie de perete, nu oferă nicio informație despre celebrul fotograf. Nu îți mai spun în ce hal clocoteam din pricina faptului că mi-a fost imposibil să leg un dialog rezonabil cu fătuca de la supraveghere: studentă la Arte, dar foarte plictisită, răspundea la maieutica mea monosilabic și aproape suspicios.

Cu totul altfel a fost însă la Galeria Foto Grafic, unde am nimerit fiindcă punctul de fugă al străduței Stříbrná (ei, poftim - pronunță tu asta!) îl cam avea pe vino-ʼncoa și-am zis ia să văd ce-i acolo, deși tocmai îmi rupsesem picioarele urcând Petřínul înflorit (dar am coborât cu funicularul, care, apropo, nu e chiar mare fâs). Am pășit în spațiul rectangular cu pereți de cărămidă al galeriei fiindcă m-a agățat găselnița prezentării de la intrare: expoziție de grup a unor studenți, provocată de ideea profesorului lor de a deconstrui vizual clișeul apusului de soare în fotografie. În galerie m-a întâmpinat Martin, un tip brunet și deșirat, între două vârste, cu un zâmbet larg și cu o pălăriuță à la Jason Mraz de sub care îi ieșeau niște cârlionți un pic argintii. A răspuns curiozității mele cu entuziasm și s-a apucat să îmi prezinte fiecare proiect în parte - spontan, uneori admirativ, alteori critic -, încât curând ne-am trezit glosând când eu, când el pe marginea construirii și a de-construirii în artă sau a glisării din rolul de artist în cel de curator. Și să știi că mi-a plăcut ideea deconstruirii apusului de soare în și prin fotografie. Să vezi ce trăsnăi: o studentă făcuse o instalație de artă conceptuală din trei imagini cu o banală cheie pe fond alb, iar în spatele fiecărei chei, câte un jeton galben, apoi portocaliu, apoi stacojiu, din ce în ce mai coborât, mai ascuns. Sau, preferatul meu: un student fotografiase oameni fotografiind apusuri de soare, apoi scosese din imagine apusul și cerul, lăsând zarea spelbă, și le tipărise textura pe câte o coală separată, juxtapusă imaginii inițiale. OK, care-i miza, o să-ntrebi. Am căzut de acord cu Martin asupra faptului că apusurile nu au nicio problemă în sine și că, mai mult, sunt frumusețe pură. La urma urmei, până și Micul Prinț își muta scaunul de câteva ori pe zi pe asteroidul B612, ca să prindă mai multe. Baiul, ca mai mereu, e la oameni: pentru că odată cu maxima popularizare și accesibilizare a tehnicii fotografice, apusul devine supralicitat și așa, cumva, pângărit de clișeu. Până la urmă, expoziția asta încerca să spună că frumusețea ar trebui înțeleasă înainte să fie imortalizată automat și gratuit. Am plecat cu un zâmbet de "Ia uite, măi!".

Față de Dvořák aveam o datorie. Acum câțiva ani am primit în dar un CD pe care l-am ascultat, mi-a plăcut, apoi l-am pus la loc și gata. Dar vaga lui amintire m-a făcut, acum vreo trei săptămâni, să îmi mai iau un bilet la Musikverein, de data asta la Altenberg Trio, în program cu Beethoven, Pirchner și... Dvořák, Cvartetul pentru pian, vioară, violă și violoncel nr. 2 în mi major, op. 87. Iar urechea mea perfect ingenuă, de necunoscătoare, a fost frapată de felul în care cvartetul s-a aruncat direct în lucrarea muzicală, avântat și fără rest, într-o tălăzuire care m-a făcut să mă întreb ce fel de om trebuie să fi fost cel din care a putut țâșni așa ceva. Închipuie-ți mirarea mea când, după concert, m-am apucat să citesc și am aflat că acela revendicat de către cehi drept cel mai mare compozitor național a fost un cuminte fiu de măcelar (dar nu i-a plăcut meseria tatălui), îndrăgostit de o fată și căsătorit în cele din urmă cu sora ei, apoi familist convins cu nouă copii, dintre care au supraviețuit șase (guri de hrănit din compoziția muzicală), mare globe trotter la vremea lui, călătorit inclusiv prin America, unde a și locuit câțiva ani, și într-atât de fascinat de motoarele cu aburi, încât ar fi spus la un moment dat că ar da toată muzica lui numai ca să poată inventa așa ceva. Un destin sub semnul excelenței, dar altminteri cuminte, care m-a făcut să mă gândesc că, iată, genialitatea e posibilă și în afara unui destin prăpăstios - și încă la ce măsură. Fotografiile de epocă ne arată, într-adevăr, un familist, un bărbat solid și îndesat, înconjurat de cele mai multe ori de copii și apropiați. Dar dacă stărui cu privirea vei descoperi în ochii lui încă ceva - ca o neliniște, ca o stare de căutare și veșnică tânjire. Sau cel puțin așa mi s-a părut.

Îi eram datoare cu încercarea de a-l cunoaște măcar un pic, așa că m-am dus la muzeul instalat în Villa Amerika - vilă barocă în care el nu a locuit niciodată, dar pe lângă care, se spune, va fi trecut de multe ori - și am descoperit acolo urmele frumos încasetate ale unui destin exemplar, îmbrăcat într-o viață cuminte: de la pian, violă, toga pe care a îmbrăcat-o când a primit doctoratul onorific de la Cambridge în 1891 (de care a fost foarte uimit, după cum îi scria unui prieten), nenumăratele diplome și laurii argintați ai diferitelor distincții până la pastilele pentru rinichi prescrise de farmacistul Hermann Rüdiger în ultima parte a vieții. Până și moartea lui Dvořák a avut în ea ceva cuminte, așezat: a început să se simtă tot mai rău și în câteva săptămâni s-a stins. Dar funeraliile lui au îmbrăcat o aură de epopee. Un pianist chinez cu care am intrat în vorbă în muzeu, student la Viena și îndrăgostit de Dvořák, și-a pus la un moment dat palma peste vitrina în care era prezentat mulajul mortuar al palmei compozitorului. Mi s-a părut un gest de o nesfârșită tandrețe, sau poate o promisiune. Iar eu m-am așezat la fereastra Villei Amerika, mi-am pus căștile pe urechi și nu m-am desprins de acolo decât foarte, foarte greu.

Și de bine ce îi scriam Dorei săptămâna trecută despre viniluri și rațe, uite că în Praga mă așteptau în formulă combinată: într-un gang am descoperit anticariatul Disko Duck, unde am scormonit vreo jumătate de oră după pofta inimii și era să plec cu vreo trei LP-uri, dar până la urmă am lăsat Simon & Garfunkel (o mie de coroane) și Joni Mitchell și l-am luat pe Cat Stevens. Și că tot veni iar vorba despre rațe, Dora m-a liniștit: spune că rațele din Stadtpark nu sunt deloc proaste, ci doar imperiale - ca mai toate cele din Viena, de altfel - și acesta ar fi motivul pentru care nu se deranjează să mănânce pâinea căzută altundeva decât sub cioc. Pe când, Maria dragă, rațele de pe Vltava sunt cât se poate de rezonabile și de gașcă: ia să vezi azi-dimineață pe la nouă ce scheme de încălzire făceau, și ce tumbe, și rostogoluri, și scufundări, și întinderi. Iar din prânzul meu târziu, mâncat șezând direct pe jos, la debarcader, au înfulecat temerar aproape toți cartofii prăjiți cu sos tartar. Fără mofturi.

Un vinil mi-am mai luat și dintr-un anticariat în care am intrat din întâmplare - de fapt, ca să-mi trag sufletul - în timp ce urcam dealul spre castel. E cu Peter, Paul & Mary, un grup al anilor ʼ60 care privit și ascultat astăzi mi se pare de o extraordinară candoare. Cântecul meu preferat: 500 Miles (și nici Carey Mulligan nu-l cântă rău mai încoace, în Inside Llewyn Davis). În anticariatul despre care îți zic, cu un anticar care avea ceva de Lurch din Familia Addams, am descoperit fotografii deocheate de secol XIX (una era cu o femeie însărcinată) și ceva care m-a amuzat chiar mai tare: o ediție în cehă a volumului al șaselea din seria Harry Potter, pe care autoarea e trecută ca J.K. Rowlingová. Păi zi tu, măi, Maria: cum să traducem numele proprii...?!

La castel am ajuns târziu, după șase seara, doar ca să iau complexul la pas și să îl admir în pulberea de lumină a apusului. Zlatá ulička era aurie, Catedrala Sfântul Vitus trona ca o umbră masivă, iar străzile și ulicioarele pietruite, în absența turiștilor, respirau o poezie un pic stranie. Deasupra Pragăi era nor, așa că panorama ei avea ceva rece. Dar chiar și așa, covorul de acoperișuri și mansarde îți spunea să mai zăbovești un pic. Și am zăbovit, gândindu-mă că în starea aceea de bucurie frivolă și melancolie deopotrivă nu aș fi avut răbdare să intru în vreun muzeu, să privesc o pictură ori să citesc o etichetă, când... am trecut pe lângă Palatul Lobkowicz, unde erau Bruegel și Velázquez. Închis la ora aia, așa că poftim de te zgârie pe ochi că mai devreme ai avut treabă cu rațele. De Bruegel nu cred că am cum să mă satur, iar la Velázquez încă mai sper că o să învăț să mă uit într-o bună zi.

Adineauri, când am coborât, noaptea se lăsase deja și panta dulce a Petřínului părea împunsă ici și colo cu puncte de lumină. Am zăbovit pe pod, uitându-mă la ferestre cu deja mărturisita mea curiozitate care, totuși, nu are în ea nimic voyeurist. Și-atunci mi-a venit un gând: eu le privesc și văd mai mult sau mai puțin din viața măruntă care se desfășoară dincolo de ele; dar ele? Cum ne văd pe noi ferestrele? Și cum ar fi să putem pune laolaltă toate perspectivele de la toate ferestrele luminate din Praga cea veche și frumoasă? Privindu-ne prin ochii lor de geam, oare ce am descoperi?

***

În Brno timpul a fost și mai puțin, dar n-am avut când să mă plictisesc. Am început în forță: gările din Cehia par să aibă un spectru al lor nefast și nu s-au dezmințit nici de data asta, pentru că m-am dat jos din tren la Brno-Židenice în loc de gara centrală. Bine, eu încă nu știam. Înaintam voios prin peisaj, uitându-mă după ceva care ar putea să semene cu un oficiu pentru depunerea bagajelor. Dar cum afișajul era în cehă spre deloc, de la o vreme am început să mă întreb de ce, totuși, gara unui orășel universitar cochet aduce atât de mult cu gara Deda.

M-a împuns o gheară în spinare când mi-am dat seama în ce hal o comisesem. Dar nu m-a ținut mult, că nu-mi permitea situația. Am pornit cu trolerul prin aproape-câmpul suburbiei, m-am aruncat în tramvaiul 3, ghidată de o localnică în consonantica păsărească presărată cu rudimente de engleză și uite-așa am făcut și blat la Brno. Nu eram prea sigură încotro mă va duce, dar m-a dus bine: am coborât la stația Česká, unde m-au descurcat într-o engleză impecabilă câțiva studenți care mă priveau cu maxim amuzament (cred și eu).

Am luat-o și aici la pas. Știi de ce clopotele de la Catedrala Sfinții Petru și Pavel bat miezul zilei la ora unsprezece? Păi pentru că în asediul din 1645, în timpul Războiului de Treizeci de Ani, generalul suedez Torstenson a promis că va cuceri orașul înainte ca clopotele de pe Petrov să bată de prânz. Și atunci, moravii au recurs la un bluff: au tras clopotele cu o oră mai devreme, iar suedezii au plecat cu coada între picioare. Din catedrală, care e de vizitat pe îndelete (cu tot cu cele o sută douăzeci și patru de trepte, ca să vezi din turnuri panorama orașului cu Castelul Spilberk în stânga - unde picioarele au zis că nu mă mai duc, gata), rețin în rândurile astea doar minunatele vitralii cu scene din viețile Sfinților Apostoli Petru și Pavel, care sunt o exuberanță de culori calde cum nu am mai văzut de mult într-un vitraliu.

În Staré radnice am urcat tot pentru panoramă. E mai jos decât Petrovul, iar covorul de acoperișuri din Brno se vede împuns de turlele ascuțite ale bisericilor. Am aflat povestea dragonului, dar și pe a lui Anton Pilgram, înfrângându-mi pornirea de a nu mai citi încă trei panouri de text. Când mi-am dat seama că e arhitectul Domului Sfântul Ștefan din Viena, am avut sentimentul că mă întâlnesc cu un vechi prieten. Și mi-a părut rău că expoziția de marionete de la Muzeul Moraviei se deschide abia săptămâna viitoare. Mă agățase un afiș cu păpuși din pănuși, sau din lemn, cu sfori - fel de fel. Poate mi-ar mai fi luat din strângerea de inimă pe care mi-au dat-o magazinele de marionete din Malá Strana, unde păpușile aveau un aer de artefact specific local made in China. Iar de la un anumit ceas al după-amiezii, mi-am început și despărțirea de Brno: trimisă de o pagină a Anei Blandiana, m-am dus în piața de legume și fructe din centru și am tras în piept cel mai căpșunesc miros de căpșuni, din care nu cred că m-am mai înfruptat din copilărie. Apoi am băut și ultima bere, am pus vederile în cutia poștală portocalie, am pipăit figurine de cristal și am mai luat-o încă o dată pe urmele propriilor pași.

Azi-dimineață, încă la Praga, m-am abătut în drum spre gară pe Podul Carol, ca să îl mai privesc o dată, în lumina răsăritului. Aveam iar trolerul cu mine și pe chip expresia celui care pleacă. Așa că m-a surprins plăcut zâmbetul unui tip care ieșise la alergat și care m-a privit, cred, cu un fel de compasiune. Iar acum s-a înnoptat deja. Mai am cincizeci și nouă de minute până la tren și treizeci și opt până se închide oficiul de bagaje, nu sunt sigură că mai știu să ajung la gară (dar bag Maps!) și îți scriu dintr-o micuță cafenea dichisită, cu vedere la Biserica Sfântul Mihail, unde zăbovesc chiar dacă muzicile din boxe, date tare de tot, sunt cam prea vorbite pentru gustul meu. Mă aflu la capătul a trei zile după care picioarele nu mai sunt un mijloc de locomoție în care să-mi pot pune nădejdea. Mi-am rupt pantofii de atâta mers, de a trebuit să-mi cumpăr alții la marea inspirație, iar peste toate, o unghie de la piciorul stâng dă semne că mă va părăsi în curând (același deget de la care am pierdut-o și anul trecut, tot cam pe vremea asta, hoinărind cu tine pe dealurile din preajma Câmpinei). Dar e atâta veselie în conversațiile de la mesele rotunde și așa un quelque chose în semiîntunericul din jur, atâta tinerețe în aerul de care în Cehia nu ne mai ferim cu măști, e limonadă cu portocale și ghimbir și e și-un flat white de opt seara, tare cât să mă țină trează până ajung înapoi la Viena, încât aproape că nu mă îndur să mai plec.
 
P.S.: Să știi că la Praga am intrat în toate prăvălioarele și ateliere de sub pod, nu am lăsat nicio piatră neîntoarsă, dar de găsit, tot n-am găsit cănuțele de cupru de care spuneai. Voiam să te surprind, dar nu mi-a ieșit. Ți-am luat în loc cercei, tot de cupru. Ți-i dau la Avignon.