M-am dat în lemnuțe! Am ajuns pe muchie: voiam neapărat să prind apusul sus, deasupra Vienei, dar m-am întins cu plimbarea prin grădina japoneză, apoi printre trăsnăile lui Hunterdwasser din complexul industrial Spittelau și uite-așa am sărit în tramvaiul 5 cam cu sufletul la gură, privind cu coada ochiului cum soarele se lasă și se tot lasă pe după clădirile cu fațade pastelate, aurindu-le cornișele, în timp ce înaintam tâcâdâm-tâcâdâm spre capătul de linie Praterstern.
Să știi că mesajul tău atât de frumos de acum câteva săptămâni a fost ca un bine-venit bobârnac: nu voiam să îți scriu înainte să mă dau în Roata Mare și, cum zilele aici încep deja să îmi fie numărate, n-am mai amânat. Altminteri aș fi făcut cum am făcut cu Roata Mare din Orășelul Copiilor, sectorul 4 (da, am un gust pentru cocoțatul în roți): a trebuit să treacă doi ani și mai bine de când m-am mutat la o aruncătură de băț de parc ca să mă urc în sfârșit în ea, deși trăiam cu impresia că e o treabă pe care pot să o fac în fiecare seară după serviciu, dac-așa-mi vine. Iar când în sfârșit mi-a ieșit, a fost numai pentru că m-am ambiționat să îmi fac damblaua, pe motiv că în ziua aia împlineam treizeci de ani. Bătrâna capcană cu locuitul aproape.
Dar să ne întoarcem la Viena. Uno: să știi că lemnuțele cam scârțâie, ba aș spune chiar că la un moment dat, când eram mai sus și mai sus, s-a auzit și un pârâit. Ca să nu uit că am parte de o experiență vintage - "din 1897", cum scrie pe bilet (l-am păstrat!). Secundo: panorama aproape că m-a dezamăgit. Ciudat: de sus, nici nu bănuiești că te afli într-un oraș fostă capitală de imperiu, cu atâtea comori arhitectonice și cu atâta vechime sedimentată în palate și catedrale care răsar de pretutindeni atunci când îl iei la pas. Mai degrabă, priveliștea de ansamblu e a unui oraș recent, poate chiar industrial. Țin minte că aceeași imagine mi-a lăsat-o și Parisul, cu mulți ani în urmă, când am urcat prima dată pe esplanada de la Sacré-Cœur. Și uite-așa îmi vine un gând care-mi place: că orașele au și ele, poate, mofturile și toanele lor, că ni se arată și nu ni se arată, sau poate că se mai și ascund din când în când, după cum s-au trezit de dimineață. Viena are zile în care se trezește cu fața la cearșaf. Tertio: nu am amintit Orășelul Copiilor doar pentru că mă împunge gheara dorului de casă. Subiectivă până-n măduvă cum mă aflu, nu m-am putut abține de la o comparație de pe urma căreia parcul de la Brâncoveanu iese mai bine: cumva mai încăpător, mai alert și mai verde. Paradoxul de pe lume, deja mă bănuiesc de identitate de sector. Dar poate și pentru că era luni și, în afară de câțiva turiști răzleți, lumea numai de tiribombe n-avea chef, sau poate pentru că la Viena e un început mâzgos de aprilie iernatic, Praterul mi-a părut un fel de sat de vacanță din Mamaia, în extrasezon - sigur, ceva mai deschis, mai spălățel și mai fără neaoșele cefe groase, fie ele bronzate, fie sfârâind înecăcios pe grătar. Un coleg de la institut, intelectual de mare finețe, și-a dus copiii acolo într-un weekend și s-a întors cu senzația că e, citez, "un loc carnavalesc". Iar după scena aproape coșmarescă pe care am surprins-o astăzi, când mă îndreptam spre ieșire, nu pot decât să îi dau dreptate: pe o bancă, între niște tiribombe dezafectate, o femeie supraponderală ținea în lesă doi dulăi fioroși, cu botniță, în timp ce la sân îi gângurea un prunc de câteva zile.
Din Prater am două amintiri. Prima, pe care cred că ți-am și împărtășit-o în treacăt, e din ziua în care am împlinit treisprezece ani. De fapt, era seară. Ne aflam la Viena, oprire într-o excursie ceva mai lungă prin vestul Europei, iar ai mei mi-au făcut cadoul ăsta: m-au dus în Prater și ne-am dat cu toții în Roata Mare. Știu exact cu ce eram îmbrăcată. De altfel, am și găsit de curând topul grena scotocind printre niște lucruri vechi și, la atingere, mi-a trezit un sentiment straniu de "nu eu", "nu al meu". O fotografie pe film, pe care o mai păstrez doar pe retină, mă arată într-o versiune-îmbobocită-de-treisprezece-ani. Țin minte revărsarea de luminițe din aer și de la sol, vria, chiotele, muzica amestecată, entuziasmul. Cred că în seara aia am fost fericită. Eram toți patru.
A doua amintire nici măcar nu-mi aparține, dar sunt niște imagini foarte puternice de pe vremea când vedeam și revedeam primele două filme din seria Before, așadar eram în stare să mă uit ore-n șir la Ethan Hawke și Julie Delpy cum merg și vorbesc. Mă prindea atmosfera densă de tinerețe a anilor ʼ90, de libertate, de aventură, de posibilități, deși lumea fierbea încă de pe atunci, iar filmul nu se sfiește să o arate printre rânduri. Apoi, mă sorbea conversația lor plină de miez, care începe aproape naiv, dar escaladează inteligent în salturi de zvârlugă, dezvăluindu-i pe amândoi puțin câte puțin, cu toate aspirațiile, fricile, visurile și dorințele lor de oameni pentru care viața nu a început încă, păstrând vie și cu scântei nu doar ciocnirea de idei, ci și de lumi: ea, franțuzoaica stilată, fată de arhitect școlită la Sorbona, dusă pe la expoziții de artă contemporană și plimbată prin toată lumea; el, americanul comun, dintr-o familie middle class între timp dezbinată, care pare să hoinărească low cost și perfect la nimereală prin Europa, dar de fapt își linge rănile în urma unei iubiri fâsâite. Și după atâta conversație, mi se pare magistral finalul: în lumina fragedă a zilei noi, abia crăpate, obiectivul camerei călătorește în tăcere prin toate locurile prin care hoinăriseră ei peste noapte și fiecare dintre acele locuri pare să doară de absența lor - o absență atât de pregnantă, încât aproape că i se simt contururile; pe gazonul din parc trece agale o bătrânică, nebănuind ce fapte ascunde locul cu iarba tăvălită și paharele ciordite, cu taninurile uscate. Pe vremea aia, Julie Delpy încă era o nimfă blondă, care vorbea impecabil englezește cu un delicios accent franțuzesc (vezi scena din cafenea, cu "Drrring! Drrring!"), iar ceva din dulceață se păstrează și în Before Sunset (film care m-a îndrăgostit de Nina Simone). Dar după ce am văzut și a treia peliculă din serie, nu mai pot s-o înghit pe Julie Delpy nici c-un kil de lămâi verzi. Deși filmul e până la urmă tandru, Delpy a intrat atât de bine în rolul de nevastă acrită, încât mi s-a pus un dop. La senzație contribuie și dâra pe care mi-a lăsat-o rolul de milfă independentă și mamă de Vincent Lacoste cu serioase issues din Lolo, precum și partitura din trilogia polonezului Kieślowski. De altfel, nici Ethan Hawke nu îmi alunecă prea ușor pe gât, din motive de dinți din față. Dar Before Sunrise rămâne superb. Iar sărutul lor din lemnuțe, în timp ce soarele apune peste Viena de acum douăzeci și șapte de ani, n-ar fi decât un sirop lung dacă afurisita de franțuzoaică, pe lângă nimfă blondă, n-ar fi și groaznic de deșteaptă.
Îmi place așa de mult filmul ăsta, că uneori mă întreb dacă nu cumva or fi și trasee urbane care să refacă plimbarea celor doi, de la cimitirul evreiesc până în cârciumile și beciurile Vienei, eventual de la apus până la răsărit. Cum ar fi? Kitsch, evident, dacă o dai turistic. Dar nu-ți ascund că în hoinărelile mele singuratice prin Viena, tresar uneori când mă trezesc pe urmele lor. De pildă, când am nimerit din greșeală în biserica în care intră ei spontan, noaptea, și cu toate că se declară atei amândoi, tocmai acolo ajung să vorbească despre ceea ce este necuprins. Sau... în magazinul de viniluri! Căci da, Dora dragă, din vorbă-n vorbă pașii m-au purtat pe Windmühlgasse 10, la Teutchler, anticariatul unde Hawke și Delpy intră din întâmplare și li se turează inimile în timp ce o ascultă pe Kath Bloom - pe care, de altfel, așa am și descoperit-o și o ascult acum, în timp ce-ți scriu ("Thereʼs a wind that blows iiin frooom the north..."). Încă mai există - de fapt, e o afacere de familie veche de șaizeci de ani, dar scenele filmului din ʼ95 turnate acolo i-au dat o aură.
Am ajuns trimisă de proprietarul unui alt magazin de viniluri, de data asta din Bezirk-ul 20, unde stau (apropo, în anul tău vienez, ai avut vreodată senzația că districtul în care locuiești e subiectul uneia dintre primele întrebări dintr-o conversație și ți se lipește rapid în frunte, devenind un fel de carte de vizită sau etichetă?). Voia să mă agațe cu niște discuri ale unor muzicieni de pe scena underground vieneză, pe care îi promovează prin casa lui de discuri indie, dar cum plicurile cu care mă îmbia aveau ceva expresionist-psihedelic și nici atâta gust pentru experimente muzicale nu am, până la urmă s-a agățat de mine un LP dublu cu Ibrahim Ferrer. Iar la Teutchler n-a putut, pur și simplu n-a putut să nu se agațe de mine Kath Bloom, deși e un LP mic, doar cu câte o piesă pe fiecare parte, piese pe care le știu deja pe de rost. Dar avea aroma locului aceluia înghesuit ca o nucă și puțin prăfos, unde susură tot timpul un refren jazzuliu și unde oameni care nu se cunosc vin și, umăr lângă umăr, își plimbă degetele prin cutiile cu viniluri ordonate alfabetic (prilej cu care m-am gândit la coregrafia delicată a degetelor în acel gest ritmic cu care scotocești într-o cutie cu viniluri - îl știi?). Așa că mi l-am luat, fără să mă sinchisesc nici de kitschul lui intrinsec de bestseller al magazinului, mai ales că Bloom l-a tras anume pentru ei, nici de adolescenta asiatică făcându-și un selfie în timp ce îl asculta, probabil ca să-l posteze apoi pe Insta cu tagul #Before. Și ce s-a mai agățat de mine de la Teutchler? Păi, un LP cu Ella Fitzgerald live in London, unul cu Billie Holiday, care se deschide cu Strange Fruit (piesă care în capul meu va rămâne legată mereu de Orașul solitar al Oliviei Laing și de coperta atât de mișto pe care i-a făcut-o Gabi), șiii - serendipity! - fără să-l caut, ițit pur și simplu dintre multe alte și alte plicuri, unul cu coveruri de la Beatles interpretate de cei doisprezece violonceliști ai Filarmonicii din Berlin. De bine ce scriam despre ei în scrisoarea trecută. Normal că l-am înșfăcat. Și cu așa cumpărătură bogată, am primit și un... cadou la plecare: un disc cu Haydn cu plicul mototolit și unul rusesc, de contrabandă, cu coveruri disco din anii ʼ80. M-am simțit ca un tomberon, nu-ți spun ce m-am enervat! Au cam dat cu pleașca-n poezie - așa, la final.
Altminteri, Viena îmbobocește timid. Acum două săptămâni înfloriseră toate magnoliile. Crengile le erau albe și îmbujorate ca niște fete în rochii de bal, așteptând cuminți, pe margine, chemarea la dans. Apoi au venit iar niște zile de ploaie, nor și vânt hain, culminând cu o ninsoare care m-a lovit oblic în plex sâmbăta trecută, când am ieșit de la concertul de la Stephansdom și în cinci pași, până la metrou, m-a făcut om de zăpadă. Așa că îți închipui cam ce s-a întâmplat cu domnișoarele magnolii. Capriciile vremii s-au adăugat la mofturile pe care și-așa mi le făcea orașul. Dar uite că până la urmă tot eu am fost mai isteață și m-am strecurat printre ele, adăpostindu-mă în muzee, galerii și expoziții când vântul mușca prea tare și în rest hoinărind prin parcuri, citind pe rupte în iarbă, cu cafeaua alături, făcând baloane de săpun și uitându-mă la oameni. Și să știi că nu o dată mi te-am închipuit umblând pe aici, liceană de șaisprezece ani puțin timidă din cauza strunelor limbii (ce bine m-ai înțeles!), puțin stingheră, dar încă bucuroasă și cuibărită în - cum ai zis?! - "puloverul-cald-și-pufos-care-este-Viena". Așa că hai la plimbare!
Uite, de pildă, știi cartierul de vile din districtul 18, în zona Türkenschanzpark? Străzile sunt dispuse în caroiaj, iar în inima lor e parcul, pe cât de întortocheat și delurit (sau poate ar trebui să zic "movilit", căci după ultima scrisoare am aflat că, de fapt, schanz înseamnă în germană opusul a ceea ce înseamnă în română), pe atât de studiat de fapt, inaugurat chiar de Împăratul Franz Josef. Străzile astea sunt - cum să-ți spun?! - ca un fel de Cotroceni, ca un fel de Dr. Lister, numai că totul e mult mai calculat, aliniat, simetric. Și totuși, stăruie o anumită impresie de amestec al stilurilor arhitecturale, pe care deși nu m-aș pricepe să le numesc ori să le descriu în amănunt, le simt pe alocuri germanice, pe alocuri franțuzești (să vezi ce turnulețe de chateau!), ba uneori chiar cu un aer de cottage de Oxford. De altfel, una dintre străzi chiar așa se numește: Cottagegasse. Și să vezi ce fațade pictate, ce stucaturi, ce porticuri și chioșcuri de sticlă, ce garduri înalte și elansate de fier forjat! Și mai ales, Dora dragă, să vezi ce liniște: liniștea aceea densă și hrănitoare, de îți vine să o mănânci cu lingura cea mare, străpunsă când și când de ciripituri și zbârnâit de aripi, sunete care nu fac însă decât să o desăvârșească. Liniște cu parfum, căci aerul e îmbibat de aroma petalelor roz, galbene și roșii, ca și cum ți-ai băga capul într-un coș plin, minus alergiile sezoniere. Când și când, printre vilișoarele astea cochete de oameni foarte bogați, mai răsare, discret, câte un bloc paralelipipedic aterizat pe-acolo nici nu știu cum, însă cu nimic strident sau proletar, ci mai degrabă pierzându-se în peisaj. Ei, și m-am închipuit locuind eu într-unul dintre paralelipipedele alea, numai să mă pot înfrupta zi de zi din priveliște și din aerul încărcat cu flori și ciripituri. Când s-a lăsat înserarea și mă îndreptam deja spre stația de autobuz, m-am trezit spionând ferestrele luminate. Îmi place sportul ăsta cam peste tot și cel mai mult l-am practicat cu ferestrele locuințelor de pe bulevardele largi din Paris, dar în districtul 18 din Viena am regăsit o altfel de intimitate: lumină difuză, numai de la vreo lampă de taină, plante cățărătoare atârnate la geam, rafturi în care se ghicesc rame cu fotografii de familie, cotoare de cărți și mici nimicuri. Îmi place să-mi închipui toate nimicurile astea, cărțile din prelungirea cotoarelor, chipurile din fotografii și starea din secunda în care a fost declanșat aparatul, obiectele mărunte de prin cutii și sertare. Din ele, recompun figuri încețoșate de vechi vienezi.
Sau Stadtpark! Acolo am ajuns prima dată când se lăsa deja înserarea. Mă simțeam datoare față de TripAdvisor să caut statuia lui Strauss, dar cum mare chef n-aveam, am amânat un pic momentul și m-am apucat să bâjbâi pe aleile slab luminate. Înfloriseră deja narcisele, soiul meu preferat, albe-untulii-sidefii, cu miezul portocaliu ca un gălbenuș nu tocmai fiert - ar fi jubilat la vederea lor prietenul nostru Midal! Atunci mi-ai venit în minte, dar nu de la narcisa pe care i-ai desenat-o pe copertă, ci pentru că era o tinerețe în aer, iar prin iarbă era plin de grupuri de liceeni adunați pe pături, cântând la chitară, povestind și râzând în aerul serii. Și uite așa, luând-o agale pe lângă eleșteu doar ca să văd unde duce drumul, am avut parte de o întâlnire neașteptată: mi-au ieșit în cale două rațe. De fapt, după penaj, un rățușc și o rățușcă. Habar n-am dacă în drum spre culcare rătăciseră calea spre cuib sau dacă pur și simplu nu le era somn și, la fel ca mine, mai amânau un pic obligațiile, preferând calea ocolită. Dar m-am bucurat de ele ca de niște pietricele colorate pe care le găsești din întâmplare prin buzunar. Nu aveam nicio tratație la mine, așa că mi-am și le-am promis să mă întorc sâmbătă dimineața. Ceea ce am și făcut, dotată cu o delicioasă și pufoasă brioșă de Paște, cumpărată special pentru ele.
Și ca să nu îmbrace totul o tentă exagerată, aici e momentul să îți mărturisesc cât de mult îmi plac mie rațele și ce relație specială am cu ele de niște ani buni. Mă înduioșează cum se mișcă, așa - tacticoase, dichisite, educate -, V-urile pe care le fac prin apă și cum se burzuluiesc când fac scufundări. Când locuiam în Grozăvești, eram o adevărată susținătoare a rațelor de pe Dâmbovița în lupta lor eternă împotriva uzurpatorilor de pescăruși, iar când am găsit într-un manual de magie naturală de la jumătatea secolului al XVII-lea recomandarea ca, dacă te doare burta, să te uiți la rațe, m-am simțit înțeleasă (făceam o temă pentru un curs de early modern - stai liniștită, în general nu am așa preocupări ezoterice). Ei, dar spre deosebire de verișoarele dâmbovițene, rațele astea din Stadtpark au ceva ciudat: pur și simplu nu pot să înțeleg de ce, dacă le arunc mâncarea altundeva decât sub cioc, se uită nelămurite la mine și nu se apropie nici măcar un pic. Că sunt timide ar fi de înțeles. Circumspecte - și asta, cu toate că le-am vorbit frumos și m-am comportat impecabil. Dar Dora dragă, în dimineața aceea de sâmbătă m-a trecut un fior de teamă pe șira spinării - teamă tocmai pentru că riscă să se preschimbe într-o uriașă dezamăgire: dacă rațele vieneze nu sunt nici timide, nici circumspecte, ci pur și simplu proaste?!
Scriam mai devreme că mă uit la oameni. Să știi că asta n-a venit de la sine. În primele săptămâni, când mi se părea că totul în jur se lasă greu, chiar n-a venit deloc. Dar apoi greutatea s-a ridicat de pe piept, aerul a redevenit gazos, plin de particule strălucitoare, iar eu am început din nou să văd. Și uite așa am avut parte de câteva întâlniri - unele mai discrete, doar din coada ochiului, iar altele care s-au lăsat cu îmbrățișări în mijlocul străzii.
De pildă, m-a trimis Marius la Café Landtmann, să încerc neapărat, dar neapărat ștrudelul cu mere cufundat în cremă de vanilie. Nu a fost acolo niciodată, dar folosește rețeta casei de vreo zece ani și, apropo, din vorbă-n vorbă l-am îmbârligat să promită că atunci când mă-ntorc face o tavă întreagă, să mâncăm în redacție ca la cazarmă. (Dacă se ține de cuvânt, mă bag să fac crema!) Locul mi s-a părut un fel de Caruʼ cu Bere, numai că de o eleganță și un stil care vorbesc mai mult despre susul Dunării decât despre josul ei. Ștrudelul - mirobolant. Iar într-un colț, la o măsuță rotundă cu canapea tapisată, în semicerc - o pereche de bătrânei. Era în timpul săptămânii, dar ei purtau haine de duminică și se înfruptau în tăcere, mestecând mărunt ca niște rozătoare, din trufandalele de pe masă (printre care și un platou supraetajat cu prăjiturele colorate, ah!). Era ceva duios în tăcerea lor: un soi de complicitate, aproape de consubstanțialitate care m-a dus cu gândul la imaginea lui Minulescu ("În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână,/ Un bătrân și o bătrână,/ Două jucării stricate,/ Merg ținându-se de mână") și la bătrânii din Scaunele, cea mai dragă mie dintre piesele lui Ionesco (deși cu rezerve, fiindcă cele două personaje, recunosc, nu îmi sunt dragi până la capăt). Ca și cum nu mai aveau nevoie să își spună nimic, pentru că știau deja totul unul despre celălalt - așa că tăcerea le era cel mai firesc lucru din lume.
Altă întâlnire: cu Monika, tot o bătrânică. Are un mic atelier de lucru manual - Handwerk Werkstatt - într-un demisol de pe Porzellangasse, pe linia tramvaiului D din districtul 9. I-am zărit de pe trotuarul celălalt vitrinele colorate și firma scrisă cu litere de mână, așa că m-am gândit: ce-o fi? Am deschis ușa, am coborât cele câteva trepte și am pătruns într-un spațiu larg și cochet, în care aproape că nu ai unde să arunci un ac de broșe, cercei, obiecte din ceramică pictată și eșarfe colorate, toate etalate cu fantezie pe tot felul de instalații improvizate (de pildă, cerceii pe niște crengi uscate). În fundul încăperii, în colțul din stânga, lucrează la o masă mare Monika. Pictează, iar ultima dată când am trecut pe acolo căuta idei pentru un colier și era cam necăjită că nu-i vine niciuna. Am plecat de fiecare dată cu daruri, iar ce a trebuit să-i plătesc, i-am plătit oricum mai puțin, fiindcă s-a încurcat la socoteli și n-a vrut nici în ruptul capului să ia mai mult de zece euro. Așa că i-am dăruit în schimb o îmbrățișare strrrânsă, care a făcut-o să chicotească și să mă petreacă până la ușa atelierului în urări de bine, fericire și iubire.
Iar azi, când am luat-o la pas dinspre Votivkirche până la Volksgarten, m-a oprit, pe liniile de tramvai încrucișate de la Schottenring, o prezență colorată. Dar n-am apucat să mă uit prea mult în ochii lui Persis, că mi-au alunecat pe puloverul care i se întrezărea din palton și care, Dora dragă, era de galbenul cel mai galben din lume, tricotat cu tot felul de alesături și găurele complicate, iar pe piept avea două șiruri de flori aiuritor de colorate. Mi-am explicat clipa de năuceală, apoi mi-a spus că mâine împlinește treizeci și cinci de ani și, ca să își facă un cadou, oprește oameni pe stradă și îi roagă să îi scrie "La mulți ani!" pe o cutie, în limba lor maternă. Strânsese până acum în engleză, italiană și coreeană. Care e limba mea? Nu vreau să-i scriu și eu? Bineînțeles că am vrut, ba chiar am și învățat-o să citească, cu tot cu "ț". Apoi m-a filmat povestind despre cel mai frumos cadou de ziua mea: mi-am amintit de tata care, pentru că pe la șapte ani mă topeam pe picioare după o păpușă pusă în fereastră de o gospodină din satul bunică-mii și pentru că în ciuda insistențelor nu a vrut să i-o vândă, a împrumutat-o pentru o săptămână, ca să mă pot juca cu ea de ziua mea; ar fi împlinit 71 de ani chiar de ziua lui Persis. Așa că nu ne puteam despărți decât cu o îmbrățișare. Dar spune-mi și mie, măi, Dora, de ce nu mi-am scos eu din urechi cerceii în formă de felie de pepene când mi i-a admirat, să-i fi făcut cadou?! Nici măcar nu-i port prea des. Sunt așa chitroasă uneori... apoi mor de ciudă.
Și mai voiam să-ți scriu despre lucrurile mărunte, căci merg mână-n mână cu chipurile și îmbrățișările cu necunoscuți în plină stradă. Uite, de pildă, despre textura sonoră a Vienei. Tu ce-ți mai amintești? Îți spun la ce mă gândesc eu: ce oraș minunat trebuie să fie acela în care se amestecă în aceeași materie acustică zgomotul traficului, clinchetele tramvaielor (încă le mai au pe cele vechi, roșu cu galben, care apar și în Before Sunrise!), murmurul conversațiilor, clopotele catedralelor gotice, câte un ciripit ici și colo, clarinetul și tamburina cântăreților de stradă de la stația de metrou Volkstheater... să mai zic?! Sau ce mult îmi plac vitrinele de la stradă ale pizzeriilor și cofetăriilor, în care vezi în trecere cum se frământă aluaturile și se modelează blaturile, cum se ung și cum se dichisesc. E o intimitate în gesturile bucătarilor și patiserilor în uniforme, în ordinea ustensilelor și a vaselor agățate pe pereți. Nu îndrăznesc să mă zgâiesc prea mult la ei, dar le fur imaginea cu coada ochiului și plec mai departe, închipuindu-mi cam ce-ar putea să-și spună și cam ce-ar fi de vorbit în general.
Iar pentru fotograful din tine, să știi că m-am dus special la festivalul PhotoWien, deși doar pe final, din care pricină nu am apucat decât două dintre cele peste o sută de expoziții. Mi-aș fi dorit să fac o descoperire, să găsesc o nestemată și să ți-o pot dărui în cuvinte, dar experiența a fost mai degrabă căznită. When the Wind Blows, o expoziție colectivă de la KunstHaus care surprindea articulări vizuale ale aerului, a reușit să mă intereseze numai la modul sec, lipsit de scânteie. Am văzut pungi de plastic fotografiate în deșert, la apus, care semănau cu niște tablouri de Dalí și se voiau un manifest ecologic. Am văzut și desenele aleatorii făcute de câteva leduri fotografiate cu timp lung de expunere, în bătaia vântului care devenise, astfel, coautor. I-am văzut și pe Marina Abramović și pe Ulay sărutându-se în gros-plan, însă numai aparent, căci de fapt era un performance-studiu al schimbului de aer până la sufocare și mi-am amintit de întâlnirea lor de pe Marele Zid Chinezesc care era, de fapt, o despărțire. Fotografii din cosmos, fotografii cu nașteri, cu guri pe scaunul stomatologului, cu radiografii pulmonare și cu uragane - totul despre aer. Însă nu m-a părăsit nicio clipă un puternic sentiment că, în loc să caute frumusețea, creatorii lor au căutat de fapt instanțierea metodei și a procesului, manifestul. Un sentiment neplăcut că frumusețea devine, de fapt, secundară, chiar accidentală și că preocuparea pentru ea nu mai hrănește nicio căutare.
Așa că în weekendul următor i-am lăsat pe contemporani cu ale lor și m-am întors la KHM, să mă uit din nou, pe săturate, la Vermeer. Iar între, să știi că am terminat traducerea și deja am niște idei de copertă, din care abia aștept să văd ce o să scoată mintea ta frumoasă de grafician. Însă până să ajungem acolo, mai am de pilit un pic. Așa că deocamdată îți trimit doar îmbrățișări din - cum ai zis?! - puloverul-cald-și-pufos-care-este-Viena.
Cu drag,
Anca-Maria
(va urma)