Parcă, parcă simt cum cheful îmi dă primii ghionți. Mai întâi așa, ca printr-o membrană groasă, ca printr-o mănușă de cauciuc, ca un ecou din depărtări. Dar apoi se apropie tot mai mult, dă târcoale, e gata-gata să lovească. Și atunci eu stau la pândă, încordată și atentă, ca să-l prind. Nu cumva să-mi scape.
Atentă, atenție. Sunt cuvinte care au căpătat o strălucire nouă de joia trecută, de când ți-am spus că am descoperit-o în sfârșit pe Simone Weil și că m-am îndrăgostit după numai șase pagini. (De fapt, știi ceva? Până să trebuiască să identific un citat din ea pentru savantlâcul meu de traducere, numele ei îmi dăduse și el un ghiont din niște pagini ale Părintelui Steinhardt pe care le recitesc chiar zilele astea: "evreică rourată de harul credinței în Hristos", așa de frumos o numește.) Și oricâte nuci mi-ar ricoșa din perete pentru faptul că o amestec într-un text pe care l-am început cu o personificare a chefului (animăluț capricios și greu de îmblânzit, dintr-un regn straniu!), cred că sosirea lui și perspectiva pe care mi-au deschis-o paginile din Weil sunt strâns legate. De câteva zile încoace, preocuparea pentru atenție ca stare interioară cultivată conștient pentru a întâmpina lumea din jur mă urmărește cam în tot ce fac, simt, privesc, ascult, citesc. Până la Simone Weil mă credeam o persoană atentă. Ei bine, nu sunt. Dar odată cu descoperirea asta, s-a acutizat tendința - parcă s-au întins niște corzi care acum vibrează un pic altfel - și, cumva, atenția a devenit cheia în care încerc să primesc tot ce îmi dăruiește timpul meu la Viena. Care timp (urmează un truism) se scurge. Când îți scriu, am intrat în cea de a patra săptămână din cele opt pe care le am de petrecut aici și, acomodată deja în mare parte, chiar și așa, cu chiu, cu vai, încerc să îmi construiesc amintiri frumoase. Poate fi o întreprindere destul de grea, să știi. Mai ales dacă, din varii și încă necunoscute motive, lipsește zvâcul. Și-atunci, amintirile frumoase se construiesc cu trudă. Cu migală. Cu... atenție.
Bine-bine, dar atenția nu mă vindecă de diletantism, căci el continuă să îmi curgă până și prin cele mai fine capilare. Și în ultimele zile, așa cum mă aflu - diletantă, uneori greu de urnit și puțin cam nepregătită, dar cu simțurile, mintea și inima pâlnie - m-am aruncat cu capul înainte în muzică clasică și pictură, cu scurte interludii de psihanaliză (vorba vine) și arhitectură (un peu). Mi-ar fi plăcut să fii cu mine, pentru că pe unde am fost știu că și ție ți-ar fi plăcut să vii. Îți scriu acum, ca să te iau de mână și să te port încă o dată pe acolo. Hai, vii?
Prima oprire: vineri seara, la Musikverein. Concert de violoncel. De fapt, violoncele, căci Cello Summit se intitula evenimentul pe site-ul Societății Vieneze de Muzică. Asta m-a și făcut să mă înșurubez rapid pe un bilet, păstrând amintirea tandră a unui concert la miezul nopții de la ultimul Enescu prepandemic, când cei doisprezece violonceliști ai Filarmonicii din Berlin, așezați în semicerc pe scena Ateneului Român, și-au îmbrățișat instrumentele preț de vreo două ore și ne-au trecut prin toate stările și prin Bach, ca să încheie triumfal cu jingle-ul din Pantera Roz. Speram să retrăiesc asta. Într-un fel am și retrăit (minus Pantera Roz, cred că Berlinul are brevet pe ea). Dar până să intrăm în clădirea somptuoasă, cărămizie, în stil neoclasic, inaugurată în 1870, hai să ne oprim puțin la ieșirea de la metroul Karlsplatz, cea care dă chiar spre piață. De dincolo de niște crengi împreunate ogival, străpunsă de rețeaua lor încurcată, strălucește în tăcere, ireal de mare și de aproape de noi, o lună plină sângerie. Din dreapta îi răspund, complementar și rece-stelar, turlele albăstrii de la Karlskirche (apropo de traducerea care stă să-ți iasă din tipar: biserica a fost ridicată de Împăratul Carol al VI-lea începând cu 1716, ca respectare a jurământului făcut sfântului său ocrotitor, Carol Borromeu, pe care îl rugase să scape Viena de epidemia de ciumă izbucnită în 1713). Nu putem zăbovi cât aș vrea, pentru că sunt în întârziere, ca de obicei (dar se va vedea în cele ce urmează că există și întârzieri mai grave). Așa că prindem luna pe retină, o ferecăm bine de tot acolo, să ne rămână pentru totdeauna, și facem stânga, spre semafor.
În foaierul clădirii, o efervescență de care mi-era dor. Incinta Musikverein găzduiește, în medie, trei concerte pe seară (dar tocmai am răsfoit programul și am găsit și zile cu câte zece). Așa că inima foaierului, coridoarele, scările forfotesc de - așa cum sunt numiți în toate mesajele Societății - iubitori-de-muzică. Stând la coadă la garderoba din stânga, spre care m-am orientat după o clipă de ezitare, aud cuvintele "optzeci și opt". Garderobiera e româncă, la fel și colegul ei și cred că niciodată un numeral nu mi-a sunat mai tandru. O salut, ne zâmbim rapid. Mai sunt fix șapte minute până începe concertul și e prinsă într-un iureș care mă face să mă gândesc la atmosfera dintr-un studio de știri înainte de intrarea în direct. Asta dacă aveai cumva impresia că meseria de garderobier duce lipsă de suspans.
Concertul. Mă gândesc cu groază, la începutul acestui paragraf, că risc să îmi iasă mai scurt decât cel despre foaier și garderobă. Dar nu degeaba te-am prevenit în legătură cu diletantismu-mi și, oricum, nu am de gând să vând castraveți grădinarului. Căci se vor vădi, negreșit, găunoși. Aproape că te-ai născut cu viola și arcușul în mână, așa că ce-aș putea să îți mai povestesc eu despre muzica clasică, despre instrumentele cu corzi, despre baroc sau despre compozițiile contemporane? Mai ales că în graba mea de om-ocupat-să-se-uite-la-lună, am uitat și să cumpăr programul - barem te mai abuream cu un name-dropping, două și ar fi părut că am ureche fină. Dar așa, fără auz de connaisseur și fără program, nu-mi rămâne decât să îmi dau arama pe față și să îți spun că m-am cufundat, cu nespusă bucurie și cu ochii adeseori închiși, în lumea sensibilă - păstoasă și fără sertărașe - a sunetelor în armonie.
Sau, mai bine, spune-mi tu ce curent electric, ce substanță vă străbate pe voi, muzicienii, când vă îmbrățișați instrumentul? Cu ochii închiși, șuvoiul sonor trecea de la șoaptă și legănare la luptă, cuprindere, frângere și sugrumare. Chiar și sacadat, era coerent (mi-am închipuit cu ușoară maliție cum ar strâmba din nas, atoateștiutor, cineva care are un cui împotriva "zgomotelor contemporane"; apoi mi-am amintit de textul lui Dan Dediu, Arta de a asculta troleibuzul, și mi-am dat seama că, dacă știi să asculți, armonia e de găsit, de fapt, peste tot). Cu ochii deschiși, aveam și priveliștea încleștării sonore: mâinile tânărului înalt și brunet, care a cântat al doilea, erau albe și fine, cu degete lungi. Calme și sigure. Mâini de încă-novice, dar stăpâneau instrumentul. Fata blondă, silfidă, în rochie neagră, își înfășurase violoncelul cu trupul ei, iar ochii îi erau fixați undeva, într-un punct nedefinit, inaccesibil nouă, privind într-acolo cu tandrețea cu care privești în ochii unui iubit și cu înfiorarea pe care trebuie să o ai în clipa fulgurantă în care ți se arată nevăzutul.
Și între atâtea sunete, vreau să îți mai povestesc despre liniște. Două lucruri. Primul: ce mult înseamnă un public educat, răbdător, care nu aplaudă între mișcări, care nici măcar nu icnește încordat, reținându-și plesnetul în ultima clipă (dar care și când aplaudă, aplaudă ropotitor, viguros, din toată inima, nu modelând ritmicele și obositele chifteluțe neaoșe care mă scot pe mine din minți). Al doilea: ce mult înseamnă un muzician care înțelege liniștea, care îi cunoaște substanța aproape transcendentă și o pune în valoare, o cultivă în toată forța ei calmă. La mai toate concertele din România - ba chiar și la unele piese de teatru - sufeream că aplauzele se năpusteau, nechibzuit și grobian, sfârtecând exact acea clipă de după sfârșitul lucrării muzicale, de după sfârșitul actului dramatic, acea clipă inefabilă, acea picătură în care se prelinge, concentrată, toată în-cântarea de dinainte și în care merită să stărui ca în postgustul unui vin cules târziu. Aici s-a păstrat liniștea. Iar băiatul înalt, cu mâini albe și frumoase, o înțelegea. O stăpânea la fel de bine cum își stăpânea și violoncelul. El și cei care au urmat - mai întâi câte trei, apoi șase, apoi douăsprezece violoncele pe aceeași scenă - m-au purtat într-o vrajă de care mi-era sete. Și mi-a venit un gând (poți să mă contrazici, să demitizezi, îți știu poveștile despre culisele orchestrelor!): că niște virtuozi nu pot cânta împreună dacă le lipsește eleganța. O eleganță care stă, în ultimă instanță, în atenția cu care ascultă muzica celorlalți, dar mai ales, în atenția cu care le ascultă liniștea.
A doua zi, la plimbare prin Türkenschanzpark (înseamnă cam "parcul movila turcului"; așa-i?), un amic se amuza pe seama mea că îmi cumpăr bilete la concerte de dragul soțiilor moarte ale dirijorilor. Dar poate că n-am să mai par așa de șuie dacă îți spun că soția moartă era Jacqueline du Pré. Pe care, da, speram să o regăsesc, fie și implicit, fie și fără Elgar, fie și doar ca boare, ca amintire, ca amprentă imperceptibilă în prezența lui Daniel Barenboim, care dirija orchestra Filarmonicii din Viena, cu Mozart în program. Ei, n-a fost să fie. Daniel Barenboim s-a îmbolnăvit în ultima clipă și direcția artistică a fost preluată de Volkhard Steude, despre care nu știam riguros nimic. Însă m-a atins prin prezența pe cât de fină, modestă, aproape ascetă, pe atât de încleștată în muzică. Dar era cât pe ce să nu-l ascult nici pe el - de fapt, nimic: cu aceeași stăruitoare inconștiență care m-a făcut acum trei ani să ajung pe aeroportul Charles de Gaulle cu douăzeci de minute înainte să îmi decoleze avionul (pentru că pofta mea de a zăbovi la macarons cu cedru și portocale roșii de la Pierre Hermé, pe Boulevard Saint-Germain, s-a suprapus cu o grevă de proporții la RER B), am ajuns și la concertul de la Musikverein cu un minut înainte să se închidă ușile. Am traversat pe roșu la Albertina Modern. Nimeni nu traversează pe roșu în Viena.
Îți scriam că în program a fost Mozart și, chiar dacă aici sunt în stare să îți spun ce s-a interpretat (Simfonia în sol minor, KV 183; Concertul pentru pian și orchestră în sol major, KV 453; Simfonia în re major, KV 504, "Praga" - poftim!), îmi dau pe față invidia față de melomanii educați, care merg la un concert de muzică clasică pentru a asculta o anumită pauză, o măsură sau poate doar o șaisprezecime. Oare ce fel de savoare, ce fel de emoție îi inundă atunci? Mă gândesc cu tristețe că nu mă voi număra niciodată printre ei. Dar apoi mă umflă râsul de mine însămi, pentru că îmi dau seama că nu pot să mă gândesc la Mozart fără să îmi apară în fața ochilor figura lui Tom Hulce când, în filmul lui Miloš Forman din 1984, îi prezintă fundul prințului-arhiepiscop de Salzburg. Deși i-am citit o parte din corespondență, deși i-am vizitat apartamentul din Domgasse 5 și am aflat acolo câte nuanțe și straturi au intrat în alcătuirea acestei uluitoare figuri, precum și că povestea din film exagerează, ba chiar modifică biografia consemnată, râsul strident al lui Hulce, perucile à la Sofia Coppola avant la lettre și fundul în pantaloni de satin mov îmi dau cheia în care ascult compozițiile lui Mozart: cheia unei genialități sprințare. A unui prodigiu șod.
Și aici iar nu mă pot împiedica să scriu, de fapt să mă întreb: în ce fel de comuniune trebuie să fie membrii orchestrei, astfel încât, în interpretarea acestei genialități, să se lase străbătuți, la unison, de aceeași electricitate, de același spasm? Știi... dat fiind că dincolo de un anumit punct, în zonele ei înalte, muzica îmi rămâne inaccesibilă, compensez prin atenția îndreptată spre oameni. Încep chiar cu chipurile instrumentiștilor. Pe unele se citesc încordarea, concentrarea, pe altele extazul pur, de dincolo de disciplină și asceză. Uneori îmi place să mi-i închipui coborând din sfere, ieșind "de la serviciu" și mergând acasă, la familiile lor, sau desfășurând tot felul de activități profane. Oare gătesc? Oare spală vasele? Oare fac curat prin casă? E posibil așa ceva? Dar oare într-o asemenea profesie se poate strecura banalul? Rutina? Poate plictiseala? Uite că da. De pildă, fagotista din spate, spre stânga - cea cu păr negru, drept și sprâncene întunecate, bine definite: în timpul aplauzelor entuziaste ale publicului, îi povestește ceva colegei de alături. La un semn - sus! Aplauze, plecăciuni, deci stop poveste. Apoi iar se așază, iar îi povestește, la fel de preocupată. Din nou, semn - sus! Iar aplauze, iar plecăciuni, apoi iar poveste. Aproape mecanic, ca în oricare altă rutină. Dar s-o lăsăm cu povestea ei. Ia te uită, mai bine, ce frumos zâmbesc violoniștii - niște domni între două vârste, unii cu început de burtă, alții de chelie. Și spune-mi tu, Beleță, ce va să-nsemne când, la aplauze, își agită arcușul în sus și în jos, toți deodată?
Și nu cumva să trec mai departe înainte să îți povestesc despre vârstnicii din public. Nu reprezentau neapărat majoritatea, dar mi-au trezit o duioșie mai mare decât, de pildă, adolescenții. Deși cu vădite limite fizice, probabil și cu destule suferințe nevăzute, veniseră totuși să se bucure. Și nu oricum, ci cu coafură, perle, mohairuri și eșarfe de mătase - doamnele și cu costum și papion - domnii. A, și să știi că la Viena nu am văzut neam de baston. Aici, îi țin locul cu brio bețele de hiking. Îți dai seama că arată de milioane cu papion roșu. Atâta simplitate, atâta eleganță absorbită în firescul unei după-amiezi cuminți de sâmbătă m-au făcut să mă gândesc la bucuriile mărunte și la ce igienă interioară trebuie să păstrezi de-a lungul unei vieți, încât la crepusculul ei să le cultivi încă. În scrisoarea precedentă, aminteam de bebelușii de la Albertina. De fapt, cred că este vorba despre una și aceeași normalitate, doar că la capete diferite de viață. Știi ceva? Peste... mmm, patruzeci și cinci de ani îți dau întâlnire la Musikverein. Te rog să faci bine să-ți aduci bețele de hiking.
Și dacă îți păream cumva ciudată că mi-am luat bilet la concert de dragul soției moarte a dirijorului, află că duminică m-am dus la Kunstistoriches Museum cu inima bătându-mi aproape ca la prima întâlnire. Responsabilul cu tremoloul și-a petrecut ultimii trei sute patruzeci și șapte de ani cu desăvârșire mort, dar ăsta e numai un amănunt neînsemnat pe lângă uimirea, pe lângă starea de imponderabilitate pe care mi le trezesc picturile lui Johannes Vermeer din Delft. Liniștea aceea densă și totuși aproape gazoasă care transpare din pânză, lumina pur și simplu nepământeană - lumină de prima dimineață din lume -, intimitatea pe care o creează în jurul unor scene domestice de viață olandeză din secolul al XVII-lea, felul în care a înțeles și în care cred că a și iubit femeile (căci nu poți picta asemenea priviri, asemenea buze, asemenea pace și concentrare fără să le cunoști și fără să le înțelegi) - dar poate că nu atât o iubire pătimașă, cât, mai curând, la fel de blândă și casnică precum scenele lui, uneori poate chiar paternă -, faptul că femeile pictate de el erau educate, cultivate; apoi, toate șopârlele pe care, citind, am descoperit că le-a băgat prin picturi, ca să crape criticii și istoricii de artă încercând să le dezlege (dar oare șopârle să fi fost?)... nu mai știu cum voiam să închei fraza, așa că o închei și gata. Apoi, toată inteligența lui și tot laboratorul de creație în care topea încercări, ștersături, modificări, precum și cele mai importante descoperiri ale științei de la vremea lui, căci, băiat de hangiu înstărit și negustor de mătase, era atent la societatea din jurul lui, la piața de artă, la progresele cunoașterii. În fine, toată sedimentarea din creația lui, toată migala cu care a pictat - puțin, lent, dar sublim. Ți-am scris acum câteva zile că mi-a plăcut o idee a lui Tracy Chevalier, cum că Fata cu cercel de perlă nu e nici studiu, nici portretul unei persoane anume, ci portretul unei relații. Așa că mă-ntreb și eu, în siajul lui Tracy Chevalier și, nu știu de ce, cu un colț de gând la finalul filmului Lost in Translation, când el îi spune ei ceva ce nu vom ști niciodată: oare ce i-a spus Vermeer, când a pictat-o, fetei cu cercel de perlă? Nu mă trimite să revăd Girl with a Pearl Earring, că mă zăpăcesc de tot: dacă sunt în stare să-l suprapun în minte pe Mozart cu Tom Hulce și cu fundul lui mov, dă-ți seama cam cu cât mai gravă devine treaba când se amestecă două iubiri, Johannes Vermeer și Colin Firth. Și oricum, dincolo de tentația literară sau cinematografică, sunt convinsă că la mijloc trebuie să fie altceva. Ce i-a spus, când a pictat-o, de a făcut-o să-l privească așa?
Descoperisem cu puțină vreme înainte că Alegoria picturii se află la Kunstistoriches Museum și, după ce mi-am făcut curaj vreo săptămână, m-am trezit pe treptele uriașului palat din Maria-Theresien-Platz, pe stânga, învârtindu-mă, amânând, pregetând. Avea să fie primul original de Vermeer pe care îl vedeam à vif. Închipuie-ți că am trecut chiar pe la magazinul muzeului înainte să intru în galeria propriu-zisă și m-am uitat îndelung la suvenire (despre ele, un pic mai încolo), apoi, odată intrată în galerie, am tot zăbovit, codindu-mă, asupra sălilor XV, XIV, XIII, fiindcă știam că Alegoria picturii e în XII. În schimb, nu am trecut bine prin arcada care separă XIII de XII, că am și țâșnit spre ea ca spre niște brațe deschise, al doilea tablou de pe peretele lung din stânga. Și am stat. Și l-am privit. Și l-am privit. Și l-am privit. Și mi-a venit o idee.
Câteva gânduri despre Kunstistoriches Museum, din goana calului și a textului care ar cam trebui să înceapă să se termine, dar refuză. Bref, colecțiile imperiale habsburgice, aduse în anul 1891 în palatul de pe Ringstrasse construit anume ca să le găzduiască, inventariate impecabil și, de la jumătatea secolului al XX-lea, rămase cam neschimbate. Dar, Beleță, crede-mă: nici măcar o clipă nu am avut vreun sentiment de învechit, prăfuit, perimat. Totul e măreț, de o eleganță clasică, ireductibilă. Chiar și când e încărcat. Și aici nu o să-mi înfrânez o observație, cu toate că poate nu e cea mai nimerită: scriam rândul trecut despre cum la Albertina și Leopold Museum (ambele, muzee de artă modernă și contemporană), discursul curatorial devine tot mai vizibil și își scoate în prim-plan metoda, procesul, ca o mașinărie cu circuitele la vedere, împingând creația artistică în poziția de piesă interșanjabilă, aproape secundară. Dar pe cuvânt că la KHM, nici la crème de la crème a maeștrilor olandezi, nici selecția cu totul aparte din Bruegel nu aveau nevoie de vreo proptea curatorială - de fapt, nu aveau nevoie de nimic în afară de niște simeze zdravene, o ramă țeapănă și un mic text în margine, care m-a cucerit prin felul inedit de a spune povestea unui tablou și de a îmboldi privirea, eludând aproape în totalitate încărcătura datelor istorice și a numelor. Oare de ce? Scrie Ana Blandiana în Soră lume: "N-o să uit niciodată momentul în care, înaintând ore lungi prin Galleria degli Uffizi din Florența, am avut, ca un atac de panică, revelația că istoria artei este istoria decadenței artei"[i]. Sau, vorba unui coleg israelian cu care schimbam impresii la lift mai deunăzi: Of course KHM doesnʼt need to be curated! Cʼmon, is Louvre curated?! (Că veni vorba de Luvru: azi, la prânz, o colegă care făcuse la un moment dat un stagiu la NEC a numit MNAR-ul "Luvrul vostru". Eee, ce zici de asta?)
Rapido: Cu Bruegel au o sală întreagă. Rece n-are cum să te lase nici dacă treci prin ea fluierând absent. Dar eu am fost atentă în mod special, pentru că era unul dintre pictorii preferați ai lui tata. Nu-ți ascund că am încercat să îl privesc cu ochii lui, deși nu cred că sunt capabilă de atâta bucurie. În schimb, am rămas cu ideea migalei prodigioase a pictorului: de pildă, în Jocuri de copii, istoricii de artă au numărat peste două sute de copii și în jur de optzeci de jocuri diferite; în Turnul Babel, câteva zeci de meșteșuguri pe inelele turnului. Sau cu ideea că picta nu ceea ce vedea, ci recompunând în minte acțiuni care în realitate nu se petreceau simultan în același perimetru, de unde și senzația de forfotă care dă pe-afară. Și știi ceva? Cred că avea și umor: de pildă, în Lupta dintre Carnaval și Postul Mare, treaba e rabelaisiană bine de tot. Mai departe: m-a uimit și amuzat la culme că tablouri pe care le cunoaștem de obicei ca fiind atribuite unui mare maestru sunt, de fapt, opere colective. De pildă, Frans Snyders era specializat în pictarea animalelor marine, așa că atunci când și-a pictat Piețele de pește (luxurianță care stă drept mărturie și pentru fascinația cabinetelor de curiozități din zorii științei, și pentru putoarea superlativă pe care o descrie Simone van der Vlugt în Iubita pictorului[ii]), a apelat la un coleg pentru chipuri; à son tour, maestrul Rubens a pictat chipul din Capul Medusei, dar a apelat la Snyders pentru șerpi. (Închipuie-ți-l pe Rubens: "Hai, broʼ, nu vii să-mi faci și mie niște șerpi de-ăia de știi tu, că mie nu-mi ies neam!") La fel, Melchior dʼHondecoeter era specializat în pictarea animalelor și a păsărilor. Iaca unde stătea pitită diviziunea muncii. Iar apropo de cabinetele de curiozități și fascinația din zorii științei, să știi că vazele cu flori ale lui Bruegel nu sunt nici ele pictate după model, ci sunt un fel de ierbare vizuale care catalogau, cu ambiții totalizante, speciile botanice cunoscute la vremea respectivă. Chiar, te-ai gândit vreodată că noi, în română, numim "natură moartă" ceea ce englezul numește still life, adică "viață nemișcată"? Despre fulgurația clipei, nemurită prin pictură: în 1653, Samuel van Hoogstraten (maestru al trompe lʼoeil-ului) pictează Bătrânul la fereastră, iar pe pervazul de piatră așază un... fulg. Dacă fulgul a fost vreodată acolo, îmi place să îmi imaginez cum o pală de vânt l-a zburat în secunda următoare. Și încă trei notații: pe la 1650, pictorița Michaelina Wautier își face autoportretul, în chip de bacantă cu un sân dezgolit, fiind singurul personaj care te privește fix din rocambolescul alai al lui Bacchus, întins pe aproape zece metri pătrați (Bacchus are ochi sticloși de bețiv prin vocație); în Ungerea lui Solomon (1630), Cornelis de Bos pictează firicelul de untdelemn cu aceeași luminescență aurie pe care o pune și Vermeer în candelabre; iar domnul cu vestă verzulie de lângă mine studia cu atâta atenție pisicile-de-mare ale Frans Snyders, încât îmi pare rău și acum că nu am avut curaj să îl întreb ce anume vede. Sigur ceva ce eu nu vedeam.
Ți-am promis două vorbe și despre suvenire, care până acum, cu foarte mici excepții, m-au frapat prin kitsch-ul lor îndârjit. Dar dacă kitschul poate fi și el, într-o anumită măsură, privit cu umor și tandrețe (chapeau, din nou, Irinei Nicolau), dacă la Sissi și Mozart hai să zicem că mai merge (nicio legătură cu persoanele lor, cât mai degrabă cu trena pe care le-o creează gustul popular), într-un muzeu de artă, treaba chiar mi se pare patibulară: spune-mi și mie, dacă tot ai venit să te uiți la un Rubens, de ce ai vrea să îl iei acasă imprimat pe un șezlong în care să îți cuibușești fundul?! Cerceii de argint cu perlă la 39,99 de euro perechea mi s-ar fi părut perfect legitimi, dar când pe capacul cutiei am văzut-o pe Fata lui Vermeer, mi-a venit să înjur cu citate din Baudrillard în loc de cuvinte deocheate.
În shop-ul Muzeului Freud, suvenirele sunt istețe. Și în scurtă vreme vei suporta și tu consecințe directe ale acestui fapt (îți mărturisesc de pe acum: nu m-am putut abține). Psihanaliză canci, căci competențele mele în materie de Freud nu ajung mai departe de romanul lui Yalom neterminat și de magnețeii de frigider în care chipul lui e însoțit de un norișor în care stă scris "I love Mom" (în schimb, l-am descoperit în ipostaza de familist). Dar spațiul mi-a adus aminte de un alt loc: Casa Fernando Pessoa din Lisabona. Ce leagă, după mine, edificiul din Coelho da Rocha 16-18, Lisabona, de cel din Berggasse 19, Viena? Faptul că din spații aproape goale, fără cine-știe-ce patrimoniu material sau urme ale trecerii celor doi, viziunea curatorială (iată, bine-venită aici) le-a transformat în veritabile hub-uri culturale care oferă context, idei, documentare, dialog, cafea bună și posibilitatea de a citi după pofta inimii stând pe pervaz. Addenda: apartamentul din Bergasse 19 are nu mai puțin de optsprezece camere și dependințe, iar o aripă a lui e dedicată și activității Annei Freud. Și e la câțiva pași distanță de cel în care a locuit Mihai Eminescu în 1869.
Și între atâtea minunății, să știi că am intrat și în ceea ce se numește "CannaPharm", adică un magazin cu derivate din și produse pe bază de canabis. Mă crezi sau nu, îi căutam mamei o cremă antiinflamatoare care să-i mai ia din durerile de spate. Dar când vânzătoarea a încercat să mă convingă să-i dau gummy bears fructați cu planta-minune, am zis danke și p-aci ți-i drumul. CannaPharm e la câțiva pași de Fenster Café, o fereastră cu obloane verzi într-un perete mânjit cu grafitti prin care, în schimbul a câțiva euro, primești cele mai bune cafele de origine din Viena. Iar găselnița number one e cafeaua fierbinte în cornet de înghețată.
Și una peste alta, dacă te plângeai că autorul pe care tocmai l-ai terminat de tradus cam exagerează cu slang-ul, stai la coadă, că se poate și mai rău: al meu exagerează cu citatele. Așa că ziua îmi bag mâinile până la coate în ediții românești din Adorno și Gadamer, scormonind temeinic. Iar după-amiezile, serile și la sfârșit de săptămână, iată, încerc să construiesc amintiri frumoase. Și pentru ca plămada lor să se lege, să se țină, nopțile vă scriu vouă, pe genunchi, despre Kunst și despre Wurst, despre întrebările și iubirile mele deschise, despre ce vreau să înțeleg și despre ce nu înțeleg deloc și, mai ales, despre o lună plină sângerie, ireal de mare și de aproape noi, străbătută de crengi împreunate ogival, strălucind în tăcere.
Cu tandrețe,
moi.
(va urma)