Pentru a doua rundă de scris pe genunchi mi-a cășunat pe dumneavoastră. Deloc întâmplător, de altfel. În primul rând, pentru că în încercarea mea de (re)descoperire a visceralității propriului scris, ați avut un rol de căpătâi. Era și Roxana cu noi, poate vă mai amintiți: pe terasa dumneavoastră cu măști africane și un vibe atât de bun, că niciuna nu îți bagă spaima în oase, împărțeam fabuloasele prăjituri de la Zexe, când ați spus că textele mele sunt așa de șlefuite, că nu mai trebuie să le scazi sau să le adaugi nimic. Atunci m-am simțit bine, lăudată din două părți și cu gura plină de ceva ce poate concura oricând la titlul de cea mai fină cremă de alune din lume. Dar tocmai la asta vreau să renunț, fie și numai ca exercițiu: la hiperșlefuirea, la hipereditarea care mă face să înaintez căznit în pagina albă și să mă întorc de nenumărate ori pe urmele propriilor pași. Iar în al doilea rând, pentru că în timpul scurs de la prima scrisoare, cea către Roxana, locurile pe care le-am vizitat, privirea cu care le-am privit și reflecțiile pe care mi le-au stârnit m-au făcut nu de puține ori să îmi doresc să fiți prin preajmă, ca pe marginea lor să ne jucăm de-a "Ce-ar zice Astrid?", "Ce-ar zice Tudor?", "Ce-ar zice Gelu?" (sinistru), "Ce-ar zice Ioana?"[i]. Din păcate - și o spun din capul locului, ca să nu hrănesc așteptări false - nu am găsit pe aici absolut niciun tomberon luxuriant pentru mica noastră colecție. Toate sunt niște plictiseli pur utilitare. Cred că rococoul în materie e un apanaj dâmbovițean par excellence, vienezii nu par să aibă habar ce-s alea tomberoanele haute couture. Dar sunt destule de povestit și fără. Să încep.
În al doilea weekend la Viena, am făcut prostia să cred că sunt deja agregată (se va vedea mai încolo ce mare a fost). Așa că am dat pulsul străzii pe muzee și, nu știu de ce, din toată pletora pe care o are de oferit Viena în acest sens, am ales tocmai Albertina. Albertina, cuvânt-valiză în genul "Brangelina", am aflat după, mușcând dintr-un sandvici cam indigest și trăgând cu urechea, de pe o bancă, la ghidul plătit al unui grup: de la Maria Christina, fiica favorită a Mariei Theresa și singura dintre cele unsprezece căreia i s-a îngăduit să își aleagă singură soțul, pe Prințul Albert de Saxonia, duce de Teschen. Deci Albert + Tina = Albertina. A primit și o zestre consistentă pe treaba asta, iar muzeul de artă modernă și contemporană e o consecință directă.
Ba știu de ce am ales așa: pentru că on display era Munch; Munch, care îmi place în singurul fel în care au putut să îmi placă vreodată și avangardele, și absurdul, și arta contemporană: un fel contorsionat, care duce nu la bucurie estetică, ci la întrebări care țintesc toate, ascuțit, spre cea mai nevralgică zonă a existenței umane. La unii artiști, hâdul devine o cale spre lumină și adevăr. La alții, rămâne doar hâd. Dar recunosc că plăcerea pe care mi-o procură felurile astea de artă e mai degrabă intelectuală, analitică, meta - un de ce? ca un dans periculos pe marginile abrupte ale altui de ce?, mai adânc. Nu știu încă unde se situează Munch pe drumul de la hâd la lumină, la fel cum nu știu nici cât de legitim este să judeci esteticul pornind de la cadrele pe care ți le oferă biografia unui creator - sau, mai bine zis, nu știu unde e cazul să te oprești cu contextul. Dar am aflat că a fost un copil traumatizat, din a cărui viață moartea a făcut parte încă de timpuriu: mai întâi i s-a dus mama, apoi una dintre surori. Am mai aflat și că avea o constituție fragilă, că s-a luptat de-a lungul vieții cu momente de tulburare psihică și cu diferite dependențe, că s-a îmbolnăvit de gripă spaniolă și că a suferit, temporar, de orbire, din cauza unui vas de sânge spart în proximitatea ochiului. A fost interesat de fotografie. A și iubit de câteva ori. Și în tot timpul acesta a creat, într-un laborator fecund plin de nenumărate variante, schițe și litografii preliminare, la care lucra uneori ani de-a rândul înainte să ajungă la tabloul încheiat. Strigătul îl știe, ca pictură reprezentativă pentru expresionism, cam tot omul căruia vreodată i-a șuierat niscaiva artă pe la urechi. Dar opera lui Munch ascunde multe alte bucurii discrete, chiar dacă frumusețea lor poartă un cearcăn de melancolie: de pildă, Separation II, din 1896, în care părul femeii care se desprinde e ca un mănunchi de terminații nervoase îndurerânde, care nu dau drumul rănii din pieptul bărbatului; sau The Kiss IV, din 1902, de o contopire pe care nu am mai întâlnit-o decât la Rodin și Brâncuși, firește, în feluri diferite (poftim, mi-am găsit pe cine să aduc la aceeași masă).
Însă miza expoziției nu era să îl arate pe Munch și atât, eventual într-o abordare biografică sau istoricistă. Miza expoziției era una din care, după vreo alte două văzute în același weekend, sunt tentată să desprind - diletant, bineînțeles, cum altfel?! - o modă. Căci la fel cum în teatru se vorbește despre secolul XX ca despre secolul regiei (carevasăzică, unul în care atenția s-a deplasat de pe arta în sine a actorului pe resorturile mizanscenei, așadar de pe ce? pe cum? și de ce?), tot la fel mi se pare că în deceniile din urmă ale secolului XX - cu prelungiri viguroase, iată, în timpurile noastre - atenția din muzeu s-a deplasat de pe artist pe curator, de pe conținut pe procedeu și pe intenție. De la a fi arătată - showcased - pentru și prin ea însăși, arta trece la statutul de piesă într-un angrenaj, de element într-o sintaxă mai largă decât ea și care poate spune, practic, orice; dar care nu poartă neapărat mesajul creației artistice, cât mai curând pe acela intenționat de curator prin demersul său.
Așa era și aici: Munch era pus in dialogue (sintagmă care dă și titlul expoziției) cu șapte artiști din a doua jumătate a secolului XX, fiecare având în creația sa o legătură mai mult sau mai puțin explicită cu Edvard Munch. Dintre ei, familiar mi-a sunat doar Andy Warhol, pe care l-am regăsit în sala dedicată, cu deloc surprinzătoare glosări și juxtapuneri fracturate, în nuanțe neon, pe marginea câtorva creații ale lui Munch, precum și cu mărturisirea sfâșietoare că tot ce a făcut vreodată a avut, într-o măsură mai mică sau mai mare, legătură cu moartea (dar poate tocmai aici, în hâd, e lumina?). În vecinătatea lui Warhol am descoperit și o creație video a artistei Tracey Emin, Homage to Edvard Munch and All My Dead Children (1998), despre care nu o să spun decât că, în stilul deja clasic al remake-ului postmodern, reușește să fie răvășitoare. Și ca să revin la curatorul devenit protagonist, toate aceste relații, toate aceste constructe prin care circulă sensul îmi evocă într-o oarecare măsură filozofia lui Horia Bernea, în care muzeul era în primul rând dinamică și relație. Dar mă tem că e o comparație care nu rezistă decât formal, pentru că, spre deosebire de legăturile pe care le construia Bernea și care aveau rolul de a pune în valoare, în ultimă instanță, obiectul ca martor al unei culturi, aici relațiile par construite doar de dragul relației, de dragul metodei. Accentul pare să se mute de pe arta în sine pe demersul curatorului, iar expoziția, din festin oferit privirii, se transformă în laborator de cercetare.
Nu spun că e bine, nu spun că e rău - mă țin departe de astfel de judecăți, pentru care nu e nici locul și nici nu cred că sunt îndeajuns de echipată. În schimb, spun că poate fi obositor. Și asta nu din perspectiva pe care mi-o dă amintirea vreunui flirt cochet cu artele sau curatoriatul, ci strict din cea a vizitatorului, care trece de la un tablou la altul și dintr-o sală într-alta uitând că esențial într-o expoziție de pictură este să privești și, dacă poți, să te bucuri. În loc de asta, apare pericolul ca vizitatorul să oscileze forțat între un sentiment pregnant al lacunei și o datorie împovărătoare că trebuie să se îmbuibe cu context pentru a putea să acceadă la sensul a ceea ce vede. Deși textele sunt splendid scrise - potrivind undeva aproape de perfecțiune proporția dintre narațiune și descriere, dintre întrebare și răspuns - omniprezența și cantitatea lor pe pereți le face greu și de parcurs, și de ignorat.
La fel a fost și a doua zi, la Leopold Museum, unde m-am dus să văd expoziția despre fotografia ca practică analitică la Wittgenstein. În fine, nu știu cum s-ar fi putut construi o expoziție despre metodă altfel decât scenografiind metoda însăși. Conceptul avea mai puțin spre deloc de-a face cu scrierile lui Wittgenstein și mai mult cu preocuparea lui pentru fotografie, pornind de la observațiile lui Francis Galton și până la comportamentul de a colecționa, aranja sau chiar interveni în fotografii - dar asta, iarăși, "în dialog" cu creația a 40 și ceva de alți fotografi; dialog să fi fost, sau verbiaj? În fața rezultatului unui demers de cercetare laborios și altminteri impecabil, am simțit nu o dată cum curiozitatea coboară în oboseală și oboseala în corp, cu o greutate de plumb, și cum complexele ramificații propuse de curatori se decantează nu într-o expoziție, ci într-un tratat instalat pe pereții a vreo 10 săli dintr-un mare muzeu vienez.
Mă întorc la Munch și la Albertina, căci mai am de zis câteva răutăți despre arta contemporană. Uno: că deși Munch a fost un mare chinuit și chinul lui a rezultat într-una dintre cele mai scandaloase și avangardiste opere ale epocii sale, comparându-l cu artiștii din anii ʼ70-ʼ80 cu care era pus în dialog, părea aproape tradiționalist. Secundo: că deși în anii de master eram răfuită bine cu teoriile recente din pictură care ne erau propuse, privindu-i tablourile m-am trezit, hop-țop, părăsind preocuparea pentru figurativul pe care Munch îl onora mai mult sau mai puțin, privind în schimb, fascinată, aglomerarea de materie picturală, uleioasă, stratificată și întărită, mărturie mai acută a nervilor lui decât subiectele sau decât cromatica aleasă. Părea, pur și simplu, o zbatere nevrotică a pensulei pe pânză - oare cât le-o fi luat uleiurilor să se usuce? Tertio - și aici coborâm un etaj mai jos pe scările de marmură ale Albertinei, la impresioniști, fauviști și Picasso: în momentul care e numai al lui, curatorului pare să-i fi ars de cioace, pentru că a ales să pună cele mai scandaloase-la-vremea-lor-cubisme în niște rame statuare, alambicat ornamentate, aproape baroce. În-rămarea ca îm-burghezire postumă a iconoclaștilor, obraznicilor, rebelilor? Offtopic, ceva superb: am văzut și trei picturi ale lui Kandinski și la el, într-adevăr, geometria cântă.
Și încă una despre artă și gata, că deja nu mă mai suferă pagina și în curând nu mă mai sufăr nici eu. De fapt, de data asta în marginea artei: Dumnezeule, am văzut atâția bebeluși la Albertina! Nu pictați pe vreo pânză contorsionată (ce bine, că mai mult de niște avortoni nu cred că ar fi ieșit!), ci vioi, cu obraji din care îți vine să muști ca din merele coapte și cu ochi rotunzi de mirare, uimitor de tăcuți și de cuminți, plimbați prin expoziții de către părinți care au înțeles câteva lucruri care mie îmi dau speranță. Primul: că sosirea Măriei Sale Bebelușul nu trebuie să fie neapărat un motiv pentru privarea definitivă de călătorii, artă și viață culturală. Al doilea: că expunerea copilului la artă din cea mai fragedă pruncie nu e esențială în sensul înțelegerii sau dobândirii de noțiuni ierarhizate și organizate, ci în sensul mult mai profund, mai hrănitor la acea vârstă, al adăstării într-un anumit fel de atmosferă ca într-un lichid amniotic, care însămânțează terenul pentru mai târziu. (Și aici nu îmi pot reține o paranteză despre muzeele-mamă ale Irinei Nicolau - spații prin excelență ale întrebării și mirării -, opuse muzeelor-tată, care te țin cu mâinile legate sever la spate și te îndoapă, auster, cu informație. Cu alte cuvinte, a-l duce pe copil la muzeu de... cât mai mic e un fel de a-i sugera că iată, sunt pe lumea asta niște locuri frumoase unde oameni foarte diferiți merg, privesc cu atenție niște picturi sau obiecte și fiecare se bucură în felul lui de ceea ce vede, de ce și cât înțelege. Privește! S-ar putea să îți placă și ție!) Și al treilea: că dintr-o vizită la muzeu nu trebuie stors neapărat tot, ci atât cât poate, vrea și știe fiecare, la acel moment - cu alte cuvinte, că există mai multe straturi și niveluri de vizitare. De pildă, domnul acela serios din stânga, cu ochelari, care citește cu minuție toate prezentările și de care era cât pe ce să mă lovesc când m-am strecurat pe lângă perete, poate că e un reputat istoric de artă. Fata cu beretă verde-limetă sigur e vreo milenială șuie, poate la rândul ei artistă. Iar domnul uscățiv de pe bancă, prins într-o discuție însuflețită cu fetița de 9-10 ani de alături, probabil că e un tată devotat care îi aduce copilului său lumea un pic mai la îndeochi.
Bineînțeles, am scris mai mult decât intenționam despre artiști, curatori și muzee - dar dacă tot suntem viscerale, să fim până la capăt. Dar ca nu cumva să mă fac susceptibilă de vreo prețiozitate, simt nevoia imperioasă de a da cu tifla. Așa că o să vă scriu despre plictiseală. Mai rău: despre lipsa de chef din momentele când știi că ar fi o mulțime de lucruri plăcute de făcut și de văzut. Căci e un sentiment care nu iartă pe nimeni și care se poate infiltra peste tot. Până și într-un oraș strălucitor precum Viena.
În primul rând, după doi ani pandemici în care timpul - umplut până la refuz cu muncă - și spațiul - destul de restrâns - au avut totuși limite foarte personale, negociabile și, de aceea, flexibile, m-am trezit pe neconștientizată masă într-un scenariu de métro-boulot-dodo. Mai rău chiar, fără métro, căci locuiesc la opt minute de mers pe jos de institutul unde mă iau la trântă, din dragoste și nu numai, cu autorul pe care îl traduc. Ce bine că stau aproape, s-ar putea spune... numai că nu-i așa: am descoperit că un drum scurt spre destinația zilnică, eventual fără prea multe alternative în afară de trotuarul celălalt (apropo, întotdeauna o splendidă perspectivă!), oferă o oră în plus de somn răpind, în schimb, "vămile" unui drum ceva mai lung: oprirea la cafea, buchetul agățat în drum de la florăreasa din colț, chipurile din autobuz sau din metrou cu poveștile lor pe care le inventam preț de o secundă, paginile citite contra cronometru și pe nerăsuflate până la ultima stație și capitolul terminat eventual în picioare, pe peron. Nu credeam să mi se facă dor așa de repede de Piața Romană. Apoi, e ispita agățatului în muncă sub pretextul că "stau aproape" și oricum "ajung repede acasă". De aici până la exagerare și consecința ei directă - surmenaj - nu e decât un pas. Mai adaug la asta că atât apartamentul în care locuiesc, cât și biroul de unde lucrez dau spre curți interioare cu mult zid și asfalt, așa că sunt privată de trei lucruri pe care la Câmpina, respectiv la București le luam ca atare, dar pe care aici le simt ca pe durerea membrului-fantomă: cerul îmbulzindu-mi-se în fereastră (la Câmpina, răsăritul se împrăștie în perdele de după deal; la București, gălbenușul portocaliu mi se înfige drept în pleoape, apoi îmi inundă patul), aerul gustos de limpede și ciripiturile care aici, spre deosebire de acasă, nu își găsesc nici măcar o cracă pe post de stație de emisie. Toate, dimpreună cu stânjeneala noului și cu dificultatea de a mă turna cu totul, așa cum vreau eu, adică, în pliurile încă rigide ale unei limbi pe care o vorbesc fără să fie a mea, au degenerat zile la rând într-o stare de cvasiindiferență față de frumusețile orașului, pe care nu reușeam să îl trăiesc așa cum aș fi vrut. Drept care, conștientă că există un real pericol să nu îl mai trăiesc deloc - și, cu el, nici pe mine -, am făcut acel lucru necesar, dar care îmi e cel mai nesuferit dintre toate când vine vorba despre trăit în general: am bifat. Du-te și la Hofburg, la Muzeul Sissi (cred că starea m-a făcut să empatizez teribil cu spleenul ei - dar despre asta poate altădată), urcă-te și-n Turnul de Sud de la Stephansdom (și apoi, la coborâre, blestemă ideea însăși de spirală și amintirile blurate din Hitchcock), mergi și la apartamentul lui Mozart (doar spațiu spelb și facsimile, dar au un audioghid tare bine făcut) și stai și pe o bancă din Volksgarten, cu o carte în poală și frigul în oase (căci la Viena încă suflă un vânt dușman), măcar să prinzi apusul. Toate - splendide! - au avut zile în șir gust de carton.
Iar la oboseala, rutina și cuplajele tăiate s-a adăugat un lucru care mă stânjenea și mai tare: în toată măreția Vienei, în toată lărgimea și strălucirea ei impunătoare, nu găseam niciun loc în care să mă cuibăresc, pe care să mi-l îmblânzesc și să mi-l fac al meu. Un centru ca un cub perfect, fără niciun colț sfărâmat. Grădini publice cu vegetația încă împachetată în haine de iarnă. Cafenele mai curând anoste și închise duminica, tocmai când aș fi sorbit din mers un flat white de origine dintr-un pahar de carton. Vitrine de librării cu cărți într-o limbă pe care nu o cunosc. Și minunatul-de-dincolo-de-cuvinte Stephansdom, înghesuit într-o piață care cândva îi respecta proporțiile, dar care acum, îngrămădită de hoteluri cu arhitectură anostă care ajung până în buza catedralei, de magazine cu suvenire kitsch, chioșcuri de patiserie și tarabe de ziare, a devenit o piațetă sufocată. À nous deux, maintenant, îi tot șopteam căznit Vienei, dar întâlnirea, în miezul ei, refuza să se întâmple, ca și cu o ființă iubită de care te înstrăinezi pe nesimțite, poate chiar iremediabil.
Numai că azi am găsit antidotul. Și el a luat, așa cum era firesc, așa cum îmi doream și așteptam, forma cea mai simplă, cea mai organică: forma bucuriei pure. Azi, aerul a adus, în sfârșit, o boare primăvăratică, așa că s-a potrivit de minune cu plimbarea spontană pe care mi-a propus-o Cristina prin cartierele din spatele institutului. "Ne vedem la 16:30 la metrou!" La ora aceea, lumina prefirată pe fațadele clădirilor era exact ca aceea pe care mi-o aminteam de la Bordeaux și care m-a făcut, acum șapte ani, să îl numesc orașul-meu-cuib: miere imaterială, lipsită de vâscozitate. O blândețe. Am descoperit Viena intimă din cartierele nu atât de aproape de centru, Viena cu străduțe înguste pe care clingăne tramvaiul D, aproape la fel de vintage ca 28-ul din Lisabona, Viena cu o galerie micuță de artă africană, perete-n perete cu Muzeul Freud (vitrină cu suvenire deștepte, de data asta, și nu răscolitor de kitsch, ca în restul muzeelor), Viena cu anticariate, magazine de ceramică pictată și patiserii cochete, cu băcănii, cu cafenele intime care scot doar două-trei mese sub copacii rămuroși din față și care știu să facă cel mai savuros cappuccino vegan din lume, Viena cu o liniște limpede, presărată doar cu murmurul conversațiilor și cu câte o sonerie de bicicletă care trece săltând pe piatra cubică, Viena cu chipuri îndeajuns de răsfirate cât să îi inventezi fiecăruia câte o poveste. Am descoperit o Vienă în care mă pot, în fine, cuibări și care promite de aici înainte o lungă și nuanțată îmbrățișare. Așa cum vin, după înstrăinarea căreia i se mai dă, totuși, o șansă, taninurile și postgustul reîndrăgostirii.
Cu drag,
Anca-Maria
P.S.: Iar în drumul meu cel monoton și de fiecare zi către birou - căruia, de mâine, am de gând să îi inventez multe ocolișuri -, am observat totuși un lucru care merge bine cu reîndrăgostirea: clădirea institutului nostru e ca o felie subțire de tort învelită într-un strat de marțipan alb-strălucitor. Așa se vede între felia de fațadă a clădirii din dreapta ei - tot de epocă, dar ceva mai griulie -, și fațada de bloc de-a dreptul cenușie și industrială din stânga. Oare ce-ar fi zis Ioana?
P.P.S.: Și în felia asta de tort trăiesc înconjurată de niște oameni... după cum urmează. Unii ciocănesc discret la ora prânzului, ca să te ia la masă. Alții trimit e-mailuri nocturne în care explică fin concepte heideggeriene complicate, doar pentru ca demonstrația să ajungă la un ultim paragraf în care îți arată că te văd ca pe un om mai bun decât te credeai în ochii lor și, probabil, mai bun și decât ești. Alții știu pur și simplu să asculte și să întrebe. Dintre oamenii aceștia, unul, acum trei zile, ne-a părăsit pentru totdeauna. Poate lovitura cruntă care a însemnat asta pentru echipa institutului, poate stratul nou de durere care s-a așternut peste atâtea altele recente sau poate doar faptul că sunt, pur și simplu, minunați - nu știu ce anume a fost, dar astăzi, strânși în jurul mormanelor de flori aduse în amintirea colegei noastre, în jurul ceștilor de cafea și în interiorul unei tăceri străpunse numai de cuvinte cu miez, am trăit o stare de împreună de care nu știu dacă am mai avut parte cu oameni apropiați mie, darămite cu niște aproape-necunoscuți, veniți din toate colțurile Europei și ale lumii. La masa de prânz, pentru că bucătăria a rămas fără personal, directoarea executivă s-a încins cu un șorț de cantină și i-a pus fiecăruia dintre noi mâncarea în farfurie, fără caz și fără cuvinte. Iar bibliotecara, coordonatorul de programe și asistentul de evenimente au spălat vasele după noi ca la popotă, cu aerul cel mai firesc din lume pentru unii care au cel puțin câte un masterat sau doctorat fiecare. Printre oamenii ăștia trăiesc.
(va urma)
