Scrisoare pe genunchi din Viena (I)

Dragă Roxana,

Mai știi când beam cappuccino vienez la Van Gogh și, din vorbă-n vorbă, mi-ai spus că textele mele sunt prea luate la pilă, că le șlefuiesc atât de tare, încât sfârșesc prin a fi prea fără cusur? Și că, la o adică, nu mi-ar strica să încerc o despiedicare a degetelor pe taste, o destrunare a minții, ca să zburd printre cuvinte - chiar și ciobite - fără atâta autocenzură deghizată în dichis? Bine, nu mi-ai spus chiar așa. Parafrazez și eu. Să știi că mă gândesc de ceva vreme să profit de șansa (ne)sperată a sejurului prelungit de traducere prin Europa ca să mă iau după tine: să fac un exercițiu de renunțare la autoeditarea în primul rând mentală, care așază cuvintele, încă dinainte să apuce să se nască bine, pe traiectorii care tind spre pirueta perfectă. Și să zburd. Nu promit că o să-mi iasă din prima, defectul profesional e bine împlântat - de fapt, ca să fiu sinceră, de când m-am apucat să scriu și până acum am verificat deja vreo trei cuvinte cu DEX-ul și am înlocuit vreo două sinonime. Dar ai răbdare cu mine. Eu m-am hotărât să am.
 
Așadar, sunt la Viena de fix o săptămână, cu o bursă de traducere "Paul Celan" oferită de Institutul pentru Științe Umaniste din oraș (sper ca până la finalul șederii, adică în două luni, să fiu capabilă să pronunț măcar Institut für die Wissenschaften vom Menschen, pe lângă alte câteva cuvinte monosilabice pe care le-am spicuit prin lift și pe la semafor și cu care îmi exersez germana cvasiinexistentă). Și luând exemplul jurnalului tău din Maroc, dar și pentru că - la fel ca viețile noastre - visul împlinit al timpului meu la Viena deja a început să se termine, încerc să scriu.

"Cum e acolo?", "Cum îți e?" etc. Cam de întrebările astea a zbârnâit WhatsApp-ul în primele zile, cu mesaje venite de la cei mai dragi dintre dragi oameni. Păi, ca să fiu sinceră până la capăt, e atât de bine, încât cred că nici nu conștientizez pe deplin. Cam toate fanteziile traductoricești - să lucrezi în tihnă la un proiect care îți place, să ai timp berechet, să nu fii hingherit de alte sarcini administrative sau de rutină, să ai liniște și să fii bine plătit pentru asta - aici fac parte din normalitate. În plus, e un fel de oază intelectuală: my fellow fellows, ca să fac un calambur din limbajul locului, sunt profesori universitari, directori de cercetare, doctoranzi, doctori și paradoctori în științe umaniste, istorici, filozofi, sociologi și așa mai departe. (Bine, asta poate deveni un pic stânjenitor, pentru că în atmosfera elevată care plutește în jurul lor mă simt uneori ca un șoricel cu boticul roz și umed, care când e întrebat ce și cum, răspunde din ungherul lui cu un chițăit timid: I am a literary translator. I work in publishing. Dar nici măcar o clipă nu mi-a venit vreun motiv de stânjeneală din exterior. E doar în mine.) Asta înseamnă că pauzele și prânzurile (oferite de institut și absolut de-li-cioa-se, de la camembert pané cu dulceață de merișoare la clătite umplute cu tot soiul de brânzeturi și spanac, gata, m-am oprit) se pot transforma oricând în dezbateri pasionante, în ciocniri, dar mai ales în întâlniri de idei, în experiențe împărtășite și, în general, în tot felul de povești venite care din Cehia și Polonia, care din Australia, care din Brazilia, care din America... Adaugă la asta că avem vârste cuprinse între 25 și 75 de ani. În plus, fiecare are biroul lui în clădirea albă, cu tavan înalt și balustrade de fier forjat de sfârșit de XIX, început de XX de pe malul Dunării, o cheie cu care să o încuie și să o descuie absolut oricând vrea în cele 24 de ore ale zilei din cele 7 zile ale săptămânii, acces la biblioteca mărișoară a institutului și posibilitatea de a accesa, la cerere, cărți împrumutate din orice bibliotecă vieneză (și resurse din orice bază de date academică disponibilă în Viena), posibilitatea (dar nu obligația) de a participa la conferințele, colocviile și mesele rotunde organizate de institut - să mai zic? Ah, da, și cafeaua curge gârlă, tare, spumoasă, gratuită și nelimitată, ca într-un rai al lui Parpangel care în loc de cârnați pe post de uluci oferă, după cum se vede, delicii intelectuale de tot felul.

"Și traducerea? Cum e traducerea?" (Asta nu m-a întrebat WhatsApp-ul, deși mi-aș fi dorit.) Păi, chin și desfătare. Încep cu desfătarea. Harold Schweizer abordează un subiect care m-a vrăjit din prima clipă în care am descoperit cartea, absolut din întâmplare, într-o bibliografie pe care o verificam în bunul de tipar: așteptarea. On Waiting, așa se cheamă eseul pe care îl traduc. Cred că m-a vrăjit tocmai pentru că m-a preocupat dintotdeauna, poate chiar dinainte să îmi dau seama că mă preocupă. Îmi amintesc că într-una dintre certurile mele adolescentine cu tata, când m-a întrebat exasperat "Cât?! Cât?! Cât?!" să mai aștepte el ca să fac, ca să am sau ca să fiu eu nici-nu-mai-știu-ce, i-am răspuns că, dacă întrebi "Cât?", deja nu se mai cheamă că aștepți cu adevărat, pentru că nu trăiești așteptarea, ci te proiectezi la finalul ei. Cam asta spune și Harold Schweizer în cele 168 de pagini, analizând calitatea timpului așteptării și experiența pe care o avem așteptând, micile gesturi de nervozitate pe care le facem, privirea pe care o fixăm pe obiecte și pașii făcuți în sus și în jos cu nerăbdare. Numai că el își susține demonstrația prin referire la o sumedenie de oameni deștepți, de la Sfântul Augustin și Newton până la Bergson, Nietzsche, Benjamin și Rilke, printre mulți alții, plus câțiva poeți americani și pictori francezi de secol XX. Și de aici, din miezul deliciului, țâșnește chinul, pentru că din treaba mea de traducător face parte și identificarea citatelor (zeci, sute!) din autorii care au fost deja traduși și publicați în română. Pe de o parte, caut acul în carul cu fân (dar ce triumf bibliografic când îl și găsesc!). Pe de altă parte, căutările îmi stârnesc reflecții serioase despre rolul traducătorului, pentru că nu o dată mi s-a întâmplat să dau peste traduceri românești, din filozofie în speță, care de dragul estetizării și al "literaturizării" deveneau imprecise și pierdeau din vedere nuanțe importante pentru demonstrația autorului meu. Și dă-i, și strecoară-te, și fă din chestia aia bici - dar nu orice bici, ci din cel care să și pocnească. Jap! În fine, o să termin. O să-mi iasă. Mă proiectez și eu la finalul așteptării. Dar sper din tot sufletul să trec prin ea, nu pe deasupra sau pe dedesubt sau pe vreo altă cale ocolitoare.

Despre ce să-ți mai povestesc de-aici? Uite, despre stânjeneală. E o parte semnificativă a zilelor mele. În primul rând, are legătură cu limba. Germană nu trebuie să știu, că la institut limba de lucru e engleza. Dar engleza, deși o tot buchisesc de când aveam patru ani, deși o înțeleg până în nuanțele ei și o vorbesc, zic eu, binișor... orice i-aș face, nu e limba în care am făcut ochi pe lume. Cioran a spus că nu trăim într-o țară, ci trăim într-o limbă - și mărturisesc că nu o dată mi s-a părut un fel de citat dăștept de luat fața interlocutorului într-o conversație un pic mai semidoctă, așea. Dar acum o simt pe pielea mea. Faptul că nu aud în jur limba română și că nu o vorbesc decât la telefon și-n capul meu mă face să mă simt ca tăiată de la un cordon ombilical. În plus, faptul că sunt în situația de a lega relații în și prin engleză mă știrbește de o latură esențială a expresivității care mă definește, de jucăușenia limbii, de ritmul ei sprințar, în care locuiesc și prin care exist. E o diluare. Și nu e ușor de dus. În al doilea rând, stângăcia pe care uneori mi se pare că o am în măduvă mă ajută temerar să îmi fac rost de tot felul de situații cel puțin ilare. De pildă, alaltăieri seară umblam pe coridorul de la etajul al treilea, fără ochelari (îi aveam în mână, dar erau uzi; îi spălasem), când m-am întâlnit cu unul dintre directorii institutului - o finețe de om, de altfel. M-a întrebat ceva cu multă bunăvoință, ascuns cum era sub căciula pentru trei grade Celsius și sub masca FFP2, că așa e aici. Pe coridor, întuneric. Așa că am fost o mioapă foarte sinceră: i-am spus că nu văd cu cine vorbesc. A râs de cred că i-a ajuns pentru toată seara. Alta: azi vrea să facem cunoștință unul dintre angajații institutului. Și eu, cum știu de la mama că e frumos să întinzi mâna, am dat s-o fac (fuck Covid, ce bine că doi ani de precauții n-au reușit să-mi răpească strângerile de mână și îmbrățișările). Numai că aveam ambele mâini ocupate cu cafeaua de dimineață și gustarea pe care tocmai o luasem de la bufet, așa că tot momentul a degenerat în biscuiți prinși în ultima clipă în pliul cotului și o bucată de marțipan zburând veselă peste capetele noastre și aterizând pe covorul roșu de la etajul al doilea. Galant, l-a ridicat de pe jos. Nu știu ce culoare aveam, dar ceva îmi spune că mă asortam.

Câteva lucruri pe care îmi voi dori să le fi reținut din prima mea săptămână la Institut für die Wissenschaften vom Menschen: întâlnirea din prima după-amiază pe marginea ajutorului concret pe care l-am putea oferi Ucrainei în calitatea noastră de comunitate, când una dintre colegele ucrainence a izbucnit într-un plâns cu hohote și nimeni n-a schițat nici cel mai mic gest de stânjeneală, ci am ascultat-o cu toții până la capăt, păstrând o tăcere care i-a îmbrățișat plânsul; apoi, răspunsul rectorului, sârb, care a liniștit-o și ne-a împărtășit din experiența lui directă de război de la începutul anilor ʼ90. Modul absolut uimitor al lui A., profesor universitar din State, de a-și asculta total interlocutorul, indiferent ce zice: ochi și urechi, cu corpul înclinat spre el, cu o concentrare netrucată și cu cele mai prezente replici, care îl pun în valoare pe celălalt și îl ajută să ducă și mai departe ce are de spus. Observându-l, mi-a fost rușine de nerăbdarea cu care tind uneori să îmi strecor propriile opinii în pauzele de vorbire ale interlocutorului, care nu sunt întotdeauna și pauze de gândire. Energia molipsitoare, aproape de dinamită veselă, a lui K., care deși e directoarea programului de studii despre Ucraina și nu doarme de niște nopți încoace, te întâmpină mereu cu un zâmbet larg sau cu o întrebare despre tine. Și, în general, bunăvoința tuturor, un firesc discret și o eleganță care de fapt nici nu presupun prea mare efort, pentru că sunt normalitatea însăși. Dar care pentru mine au reprezentat... poate nu un șoc, dar cu siguranță o zgâlțâială culturală. Aici, oamenii sunt în dialog. Nimeni nu vrea să (se) demonstreze. Birocrația e simplă spre deloc. Procedurile, în general, sunt și ele simple și clare. Nimeni nu întrerupe și nu vorbește peste celălalt. Se glumește, se râde, se dă mâna. Orișice îi va fi împovărând pe fiecare dintre oamenii ăștia, ca niște oameni ce sunt, nu aduc cu ei și, mai ales, nu îi împovărează pe ceilalți. Nu vreau să cad într-o idolatrie occidentală, dar Doamne!, tare bine mai e...

Și înainte de final o să te întrebi, probabil, cum de am ajuns la a treia pagină de Word și nu am scris un cuvânt despre bucuriile culturale pe care le are de oferit Viena. Păi, adevărul e că mă zbat undeva între excese. Pe de o parte, mi se pare că am adus cu mine tot workacholicismul din țară și m-am năpustit asupra traducerii, din care în ultimele cinci zile aproape că n-am mai ieșit. Pe de altă parte, însă, weekendul trecut - primul meu weekend la Viena - am mers pe jos aproape 30 de kilometri, cu o hămeseală de om care n-a mai ieșit din țară de doi ani și, undeva profund, cu o acută conștiință a trecerii, care mă făcea să mă tem că irosesc șansa. M-am minunat și m-am bucurat de palatele care par să crească unul dintr-altul, de strălucirea răcoroasă a spațiilor deschise din centru, de Stephansdom, care e o măreție îndantelată (deși de jur împrejur miroase a bălegar de la trăsurile cu cai, de fapt de la caii cu trăsuri) și ale cărui clopote, la ora patru după-amiază, au umplut cerul de îndantelări sonore, de vitrinele cu bomboane și jucării precum în cărțile cu povești de Crăciun. M-am amuzat cu ospătarul care, servindu-mi o felie de tort Sacher, nu știu de ce s-a apucat să îmi vorbească în franceză, apoi mi-a tras și o păcăleală nevinovată pe care am mușcat-o admirabil. Am intrat în biserici gotice care răsar așa, firesc, dintre supermarketuri și tramvaie. Și m-am dus la casa Hunterdwasser ca la pomul lăudat, de unde tot cam așa m-am și întors: nu zic că nu e spectaculos să crească deodată, din mijlocul unui cartier de altfel un pic cam anost, o clădire ca de turtă dulce, eclectică, multicoloră, cu cioburi de oglindă încastrate în ziduri, cu ferestre și balconașe care nu seamănă între ele și cu copaci pe acoperiș. Este. Mi-a mai plăcut și ideea lui, cum că podelele drepte sunt făcute de arhitecți pentru mașini, nu pentru oameni, și că movilele neregulate create de el au menirea să restituie tălpii, mersului, piciorului organicitatea de care au fost private. A speculat frumos chestiunea ecologică și mărturisesc că aș fi curioasă de toaletele alea publice pe care le-a proiectat în Australia sau Noua Zeelandă, nu mai știu. Dar era atâta hipstereală, atâta selfie și atâta kitsch în jurul lui Hunterdwasser, încât pentru Kunsthaus n-am mai avut răbdare. Cică acolo ar fi esențialul. Îl las pe altădată, când o să am inima mai bună. Am timp.

Și una peste alta, mâine mă duc la Albertina, ca să îmi electrizez ochii cu un pic de fauvism și să văd Munch in Dialogue (in dialogue, printre alții, cu Andy Warhol - o să mă simt ca la master). Am descoperit afișul în timp ce mușcam absentă dintr-un Wurst ale cărui sucuri am reușit să mi le pun (și) pe mine, prinzând cu coada ochiului privirea nedumerită a unui tip care analiza priveliștea. Și cred că mă cocoț și în dom, dacă se poate. Și una peste alta, e tare bine să ieși de la "muncă" vineri seara și să te plimbi pe malul Dunării, apoi să vii acasă și să scrii ce ți s-a năzărit.


P.S.: Dunărea aia care departe, la vale, ne așteaptă pe noi să plutim în barcă, dimpreună cu Iza, și să vedem și lebede, și pelicani, dacă avem noroc. Sper.